Ce m-au învățat cireșii japonezi despre fiul meu

foto: Profimedia

1. Lecția florilor

„I-am spus cireșului:

Frate, vorbește-mi despre Dumnezeu. Și cireșul a înflorit."

— după Nikos Kazantzakis

Am căutat mult timp un argument împotriva grabei. L-am găsit în Japonia, unde primăvara se anunță altfel: nu prin calendar, ci prin înflorirea cireșilor sakura.

Televiziunile urmăresc febril „frontul sakura" — o prognoză a frumuseții care măsoară linia invizibilă ce urcă, zi după zi, din sudul arhipelagului nipon spre nord. Oamenii își planifică ieșirile în funcție de ea. Dimineața, în drum spre universitate, traversam parcul Makomanai din Sapporo și îi vedeam: angajații trimiși devreme să ocupe locuri în parc cu foi de plastic albastru întinse pe iarbă. Mai târziu veneau ceilalți, cu bere, râsete și telefoane ridicate spre crengile înflorite. Pentru câteva zile, chiar și cel care se grăbea se oprea să privească bolta de un alb imaculat, sedus de o frumusețe care nu accepta amânare.

La prima vedere, pare o petrecere. În realitate, este un priveghi discret al frumosului.

Pentru o mie de ani, florile acestea au fost privilegiul clasei aristocrate. Astăzi, același copac îi adună pe toți — fără invitație, fără ierarhie. E poate singura democrație perfectă pe care a inventat-o natura.

Florile acestea nu adună oamenii prin frumusețe. Ci prin fragilitate și efemer. Un sentiment că trebuie să fii acolo — acum. Pentru că, peste câteva zile, totul va arăta altfel.

Sunt lecții pe care copacii nu ți le spun în față, ci ți le șoptesc pe la spate.

Uneori, dimineața, deși ochii nu văd nicio floare, simt cum mă urmărește stăruitor un parfum dulceag și greu. În Hokkaido, prunii ume înfloresc aproape în același timp cu cireșii, într-o grabă a naturii de a recupera timpul pierdut sub zăpadă. Spre deosebire de cireșii sakura, care sunt de o frumusețe mută, prunii au un glas olfactiv: o prezență invizibilă care se ține după mine printre alei.

Nu știu de unde vine. Nu văd floarea. Dar îi simt respirația. Și, pentru câteva secunde, încetinesc.

Alteori, mă oprește zarva păsărilor. Ridic privirea spre coroana albă, aleg o singură floare și îmi imaginez că ea este mărul discordiei, subiectul întregii lor dispute despre frumusețe. E de ajuns pentru ca lumea să capete un centru.

Primăvara în nordul Japoniei are o magie stranie: munții din zare își păstrează mantia de zăpadă, iar jos în oraș, cireșii înfloresc ca o prelungire a acelui alb etern. E un singur val de lumină care coboară de pe culmi, până când vântul transformă totul într-un viscol de petale. Atunci nu mai știi unde se termină zăpada și unde începe floarea — sau dacă nu cumva amândouă sunt făcute din aceeași substanță a trecerii.

Departe de Japonia, în Thailanda, am întâlnit jacaranda — un copac care pare să erupă în mii de flori violete, de o intensitate aproape violentă, ca o rană frumoasă care acoperă întreaga stradă. La început, mi s-a părut mai impresionant decât orice cireș. Doar că florile de jacaranda nu se grăbeau nicăieri; rămâneau acolo, neschimbate, luni întregi. Și, încetul cu încetul, am încetat să le mai văd. Le-am uitat, privindu-le în fiecare zi.

Atunci am înțeles că un jacaranda nu va fi niciodată la fel de frumos ca un cireș sau un prun japonez.

Pentru că ceea ce durează prea mult devine invizibil.

2. Cum devenim, treptat, o amintire

Abia atunci, privind cum se stinge spectacolul din parcuri, am început să mă întreb unde greșeam. Uitasem un adevăr pe care cireșii îl scriu pe asfalt în fiecare primăvară, cu albul lor trecător: tratăm tot ce e important ca și cum ar fi permanent.

Oameni. Relații. Zile.

Le lăsăm pe mâine. Presupunem că vor fi tot acolo.

Dar această fragilitate nu se oprește la marginea parcului; ea intră cu tine pe ușă, în liniștea de acasă.

Se manifestă tocmai acolo unde te crezi cel mai în siguranță: lângă copilul tău.

Îmi amintesc clipa când mi-am ținut pentru prima oară fiul în brațe.

N-a fost bucuria aceea pe care o descriu cărțile, ci o teamă mută — nu de fragilitatea lui, ci de drumul care îl aștepta. O neliniște legată de ceea ce trebuia să devin eu pentru ca el să poată ajunge, într-o zi, un om întreg.

Din acea secundă, totul prinde contur. Nu în ani.

În detalii.

Alerga prin casă. Se împiedica în covor. Cade. Plânge. Se ridică și aleargă din nou râzând, cu lacrimile încă pe obraji.

Îl văd în camera lui, repetând un număr de iluzionism de zeci de ori. Am uitat trucul, dar nu am uitat fața lui — concentrată, serioasă, de parcă de acel gest ar depinde ordinea universului.

Îl văd pe canapea, lângă mine. DVD-ul Lilo & Stitch rulează ore întregi. Nu ne spunem nimic. Nu e nevoie. Doar stăm acolo, mână în mână. Și e de ajuns.

Îl văd la magazin, vrând să ducă singur pepenele cel mai mare. Îl scapă. Fructul se sparge în mii de bucăți roșii pe podea. Mă privește pe mine, nu pepenele. Speriat, neștiind care va fi reacția mea. O clipă în care întreaga lui lume atârna de un gest.

Am izbucnit în râs. Râde și el, ușurat. Și, pentru o clipă, nu mai există nici stângăcia, nici risipa. Suntem doar noi doi — și râsul care oprește timpul în loc.

Prima competiție de karate — el pe tatami, eu în scaunul antrenorului. Îl văd cum se pregătește să intre, singur, și înțeleg brusc că a încetat să fie băiețelul care cădea prin casă. Acum stă drept, cu o liniște pe care nu i-am mai văzut-o până atunci. O concentrare care nu mai era a mea; care venea de undeva, dinlăuntrul lui.

Îl văd în baie, studiindu-și obrazul în oglindă cu seriozitate, ținând stângaci aparatul de ras în mână. Apoi, folosind aftershave-ul meu, Dune — prea mult, desigur — mirosind ca și cum ar lua cu el tot raionul de duty-free dintr-un aeroport; a plecare, a grabă și a nerăbdare. El se pregătea pentru prima întâlnire, iar eu mă pregăteam să devin amintire.

Pentru el, toate acestea vor fi, cu timpul, doar un capitol. Unul dintre multele care urmează. Viața îi va oferi alte bucurii, alte urgențe, alte dimineți care vor face ca pepenii sparți și aftershave-ul dat pe ascuns să se retragă undeva departe, în ceața copilăriei.

Pentru mine însă, acestea sunt întreaga carte, întregul univers. Și înțeleg. Treptat. Și mereu puțin prea târziu.

Timpul nu trece. Se retrage discret din lucruri, lăsându-le în urmă ca pe niște cochilii goale.

Știam că va veni o vreme când pepenii vor deveni prea ușori, iar pașii lui prin casă prea rari. Dar e o diferență enormă între a ști și a realiza — o prăpastie pe care o măsori abia când clipa s-a dus.

Nu pierdem lucrurile când dispar.

Le pierdem atunci când nu suntem cu adevărat acolo.

Astăzi, deși este bărbat în toată firea, pentru mine rămâne același — copilul cu lacrimile încă pe obraji, ridicându-se să alerge din nou.

Ceea ce trece repede este, de fapt, ceea ce rămâne.

3. Mâine nu este un drept garantat

Nu vârsta îi separă pe tineri de bătrâni — ci o iluzie. Tinerii trăiesc cu certitudinea obscură că timpul e nelimitat. Bătrânii știu că n-a fost niciodată.

Tinerețea trece înainte să fi înțeles că trecea. Aceasta e poate singura lecție pe care viața nu o predă niciodată la timp. De aceea există un exercițiu simplu, dar incomod: imaginează-ți că mai ai numai o săptămână de trăit. Nu ca o tragedie. Ci ca un test de claritate.

Ai mai merge la serviciu, la sală? Poate. Ai răspunde la emailuri urgente? Probabil ai înțelege că urgența a fost mereu în altă parte. Te-ar mai interesa dezbaterile politice? Toată acea arhitectură de zgomot și indignare nu a fost, de fapt, decât o formă elaborată de a amâna esențialul?

Ceea ce e straniu în acest exercițiu nu e ce adaugi, ci ceea ce dispare. Dispar ședințele, dispar conflictele mărunte, dispare zgomotul de fond. În acea claritate forțată, prioritățile se cristalizează de la sine: rămâne foarte puțin, doar câteva fețe, câteva locuri și o mână de lucruri nespuse.

Cred că aș simți nevoia să sun. Nu după ce termin ce făceam, ci acum. Să-l întreb pe fiul meu ce mai face și să-l ascult fără să mă gândesc la altceva. Să-i spun, poate, că pepenii sparți, aftershave-ul și lacrimile lui sunt singurele repere care au rămas cu adevărat intacte în memoria mea. Știind însă că le-am purtat cu mine în fiecare zi, de cele mai multe ori fără să le dau importanță.

Pericolul nu e tragedia, ci obișnuința care se instalează discret, alimentată de convingerea că mâine este un drept garantat. Lăsăm pe mâine, până când mâine devine distanță, iar distanța se transformă în tăcere. E tăcerea care se adună din toate zilele pe care am crezut că le mai pot lăsa să aștepte.

Florile de cireș nu au această iluzie.

Oamenii petrec ore întregi sub un copac înflorit — fără să facă nimic altceva decât să fie acolo. Nu din sentimentalism, ci dintr-o luciditate tăioasă: florile se vor întoarce la anul, dar unii dintre cei dragi nu vor mai fi prin preajmă, iar noi, cei rămași, nu vom mai fi aceiași. Timpul nu este circular; este o linie care se subțiază.

Oamenii pe care îi iubim sunt și ei trecători, dar privim această certitudine ca pe un adevăr abstract — un adevăr pe care îl acceptăm în teorie și îl ignorăm în practică, până când absența devine iremediabilă.

Nu e neglijență.

E obișnuință — cea mai comună formă de a nu fi acolo.

Cireșul înflorește știind că va cădea. Eu încă învăț să fac asta.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp