Foto: Inquam Photos/ George Călin
În cazul unui pacient cu simptome vizibile, orice verdict este precedat de un set de analize amănunțite. Dacă tratăm doar efectele, cauzele nevindecate vor continua să ne facă rău. Tot ce așteptăm când trecem printr-o asemenea situație, noi, oamenii, este să aflăm dacă ne putem însănătoși sau nu. Una dintre cele două variante ne dictează conduita de aici înainte.
Atunci când boala este curabilă, toată atenția se concentrează pe cei mai buni medici, cele mai potrivite medicamente și pe mult optimism. Pentru că finalul este unul previzibil și pozitiv. Urmează să ne facem bine. Iar starea de bine ajută foarte mult la însănătoșirea grabnică. Toți din jur vorbesc despre revenire și se fac planuri de viitor.
Când boala este incurabilă, se fac toate eforturile omenești pentru a vedea dacă nu e o greșeală. Medici peste medici, orice formă alternativă de tratament — orice pentru a găsi cea mai mică speranță că fatalul diagnostic poate fi schimbat într-unul curabil. Optimismul este moderat, se epuizează orice cale și orice resurse disponibile, iar neputința celor din jur pare mai accentuată ca oricând. Lângă pacient mai rămân doar cei foarte apropiați. Ceilalți merg înainte cu viețile lor. Pentru că viața merge înainte.
În cazul nostru, România este un pacient care prezintă simptome grave. Prin „România” înțeleg țara oamenilor care își trăiesc viețile fără să fie lideri politici sau înalți funcționari. Aceștia din urmă nu sunt personal afectați de nicio criză. Subvențiile pentru partide se primesc, bani de benzină pentru mașinile de serviciu au, facturile la utilități nu reprezintă o problemă și nici măcar aglomerația din oraș.
România la care mă uit este cea a antreprenorilor care vor avea taxe mai mari de plătit din 2026, a pensionarilor care se confruntă cu presiuni asupra puterii de cumpărare, a elevilor și studenților care sunt la început de drum, a dascălilor și a bugetarilor care își fac corect treaba și sunt plătiți pe merit, a celor care își caută de lucru și chiar a celor care și-au găsit aici un loc de muncă venind din țări mai sărace. Adică mă uit la România majorității dintre noi.
Cum arată ea? Simptomele par grave, „corpul” pare că nu mai poate susține deficitele financiare atât de mari. Este nevoie, așadar, de medici buni care știu ce analize sunt necesare pentru a identifica „boala” corect și a stabili tratamentul adecvat pentru vindecare. Căci dacă nu găsim sursa bolii, atunci nici speranțe de însănătoșire nu avem. Iar o boală vindecabilă va deveni o suferință incurabilă.
Și în acest demers este foarte important ca acești medici să ne anunțe și pe noi: este România noastră curabilă sau nu?
Incurabilitatea unei țări este mai greu de încadrat ca diagnostic precis, având în vedere că regulile internaționale care guvernează PIB-urile, creditele și deficitele sunt diferite de cele ale unor companii private. Mai există țări cu grade de îndatorare mult mai mari decât ale noastre și cu deficite reale apropiate. Alți factori — precum inflația, nivelul de colectare a taxelor, digitalizarea etc. — concurează la stabilirea unui diagnostic. Mai ales dacă tentația este să fie încadrat ca „incurabil”.
Dacă nu ne aflăm în această fază, atunci ne confruntăm cu o boală curabilă. Ar trebui, așadar, să ne comportăm ca atare! Să luăm cei mai buni medici (conducătorii noștri!) pentru a identifica exact diagnosticul și apoi să aplice tratamentele necesare: regim alimentar, medicamente, alte proceduri. Iar la capătul drumului se știe că vine însănătoșirea.
Eu cred că ne aflăm în scenariul în care România este curabilă. Și, fiind așa, mă întreb: de ce ne comportăm cu ea ca și cum ar fi pe ultimul drum?
De ce totul e rău, e groaznic peste tot?! Știrile ne anunță mereu cât de periculos este locul în care ne aflăm. Toate păturile sociale sunt agresate. Bunii platnici sunt din nou penalizați, cei cu privilegii rămân cu ele. Noi toți avem mereu o mină tristă, ca și cum ne-ar paște — sau ne-ar fi păscut deja — un mare pericol?
Cum să ne facem bine când a dispărut orice urmă de optimism? Nu este și acesta parte din schema de tratament? Suntem mereu pregătiți, de către autorități, pentru ce e mai rău. Imunitatea, ca țară, ne scade mereu. Încetinim consumul pentru că așteptăm ceva. Nu știm ce. Dar sigur va fi rău.
Ne uităm cum cei patru conducători instituționali se hârjonesc între ei, cu ochii pe avantaje de partid pe termen scurt, și ne mai aruncă nouă câte un os gol și ros, spunând că este foarte greu și că totul e gri. Nu vedem o strategie, nu vedem măsuri care să producă efecte pe termen mediu și lung, ci lideri care își pierd încrederea în fiecare zi. Iar când îți pierzi încrederea – fie ca medic în viitorul pacientului, fie ca pacient în abilitățile medicului – greu de întrevăzut un viitor bun.
Cred că această direcție trebuie schimbată — cea a împingerii continue spre atmosfera dezastrului iminent (ceea ce le conferă decidenților o aură de învingători atunci când criza trece). Să arătăm și direcția corectă și lucrurile bune. Pentru că nu totul este dezastru și nici pierdut.
Să înțelegem corect și ce e cu „gemul” din PIB și ce e cu dobânzile mari pe care le plătim, precum și pentru ce luăm creditele. Toate aceste cheltuieli pe care le angajează Statul și autoritățile – sunt ele necesare acum? Ajută ele la vindecare? Cresc ele calitatea vieții?
Este ca și cum, într-o familie care locuiește la casă, veniturile nu sunt suficiente pentru bunăstarea lor, dar a venit ordin de la autorități că trebuie vopsite la exterior toate casele în verde. Vrei, nu vrei, iei credit și vopsești în verde. Te-a ajutat cu ceva pe tine? Nu. Dar ai respectat regula. Ai, așadar, o casă verde, care arată bine pe dinafară, dar în interior sărăcia e mai mare. Și pentru un gard frumos care ascunde sărăcia din curte mai plătim și dobânzi.
Revenind, așadar, putem să ne facem bine. România se poate face bine. Însă avem nevoie să tratăm cauzele, nu efectele. Adică să punem diagnosticul corect, să urmăm dieta, să ne luăm medicamentele și să fim optimiști. Educația și cultura trebuie să ne fie aliați. Să dozăm presiunea asupra noastră pe termen mediu, astfel încât să ne facem bine fără constrângeri inutile.
Și să nu ne mai întrebăm dacă România e curabilă. Știm că este. Și dacă noi suntem încrezători că este, va fi. Reversul este la fel de adevărat. Deci să risipim îndoiala și să ne comportăm ca și cum am fi deja pe cale de a ne recupera sănătatea.
articol publicat mai întâi pe blogul autorului
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Un program politic poate fi asemuit cu un plan terapeutic elaborat de specialiști. Pentru a avea succes, planul trebuie să aibă la bază un diagnostic corect al maladiei, stabilit pe baza unor observații, analize, dar și pe baza unei anamneze cât mai cuprinzătoare (istoricul bolii).
În lipsa unei anamneze, apar în mod inevitabil unele erori de diagnostic și, în consecință, erori de tratament cu rezultate nedorite.
Când pacientul este o comunitate politică, o națiune, nu poate aștepta ca alții să-i pună diagnosticul, să-i prescrie și să-i administreze rețetele. Trebuie ca pacientul însuși să devină propriul terapeut. Aceasta ar presupune ca pacientul să conștientizeze faptul că se află într-un impas, să identifice stările și simptomele patologice, să conștientizeze pericolul, să aibă suficientă dorință și voință de a se însănătoși. Să inițieze o anamneză amănunțită care, în final, să răspundă la întrebările: DE CE? și CUM s-a ajuns aici? Aceasta ar presupune un larg și sincer dialog, tip spovedanie, care ar putea fi inițiat de către segmentele cele mai apte și mai interesate de acest proces terapeutic și desfășurat pe o platformă (canal) media cu vizibilitate națională.
La modul concret, ar trebui rememorate și reanalizate evenimentele politice care au marcat în bine sau în rău evoluția noastră politică, socială și economică din ultimii 35 de ani. Un asemenea demers poate avea o mare valoare de diagnostic și prognostic, precum și o valoare terapeutică, fiind prin el însuși o terapie politică.