După două seturi crâncene cu „nevăstuica” Barbora Strýcová, Coco Vandeweghe e condusă cu 3-1 în decisiv, dar face rebreak-ul și va servi pe iarba de la Birmingham.
E în joc, are șanse în continuare. Cade pe bancă și cheamă antrenorul. Omul nici n-apucă să deschidă bine gura, că Big Blondie Coco, 1,85 m, o „spărgătoare” de mingi, care, dacă se enervează poate băga în spital un bărbat de talie medie, pufnește în plâns. Coach Craig Kardon o privește ca un tată, vorbește rar și aproape în șoaptă, îi bate ușor pulpa cu pumnul, Coco încearcă să se adune, dar plânsul o năpădește în rafale. Durerea interioară îi schimonosește chipul. Din gladiatoarea nemiloasă, învingătoare în 8 meciuri consecutive pe iarbă, la s`Hertogenbosch și Birmingham, n-a mai rămas decât o fată înspăimântată.
„Corpul tău știe tenis, lasă-l să joace și o să câștigi” susură Craig exact ce trebuie. Când te lovește panica, trebuie să-ți autoblochezi creierul, să lași doar instinctul și reflexele să te ajute.
Dar Coco nu mai poate. Armura anilor lungi în care a lovit milioane de mingi cu forță și concentrare maximă, ca o ciboargă, a crăpat și a lăsat să se vadă copilița de demult.
„Ai grijă cu stopurile”, mai spune Craig. „Da, stopurile...” murmură ca un ecou Coco. Ia racheta, intră pe teren și pierde ca într-un vis urât 3 din următoarele 4 ghemuri și locul în finala AEGON Classic.
Oricât aș iubi tenisul, minutul acesta cu Colleen Vandeweghe mi-a reamintit că e un sport care doare și rănește pe dinăuntru.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp