Ne-am așezat față în față într-un restaurant din Alexandria. A văzut că mă deranjează lumina puternică care pătrundea în încăpere și s-a ridicat să tragă draperia. În mintea mea se jucau tot felul de gânduri, în pieptul meu băteau mai multe emoții, dar ideea că marea Maia Morgenstern s-a ridicat să-mi facă mie momentul mai confortabil mi s-a părut revelatoare pentru cum sunt, de fapt, oamenii uriași.
De ce ne-am întâlnit la Alexandria? Ei bine, la Alexandria aceea din Teleorman, nu cea din Egipt, cunoscută pentru cu totul alte motive, se întâmplă în fiecare vară, pentru câteva zile, ceva cu adevărat frumos. Este vorba despre un festival de teatru tânăr, conceput de niște tineri actori pe vremea când erau copii, un festival care răspunde încă unei nevoi uriașe de cultură a oamenilor de acolo. Se numește Ideo Ideis și anul acesta a împlinit douăzeci de ani. La împlinirea unei vârste rotunde era și normal ca invitații festivalului să fie foarte valoroși și speciali. Și așa a ajuns Maia Morgerstern la Alexandria, în restaurantul acela în care ne-am putut întâlni pentru a vorbi despre lumea în care trăim azi. O lume tot mai fragmentată, în care faliile dintre oameni par adesea definitive.
Maia Morgenstern nu joacă doar roluri – le apără, le respiră, le umanizează. Într-un interviu acordat în exclusivitate platformei Republica, actrița vorbește despre rolul artei într-o societate în derivă, despre importanța teatrului ca liant comunitar și despre felul în care actorul poate construi punți între oameni, asumându-și o misiune care depășește scena.
Carmen Dumitrescu: Cum se simte societatea de azi de către un actor care își cunoaște relevanța? Și când spun asta fac legătura cu rolul actorului de a construi punți între oameni, prin arta lui de a-l îngloba pe celălalt…
Maia Morgerstern: Uite, mie îmi face mare plăcere întâlnirea asta de aici și de acum. Subliniez lucrul acesta și vreau să deschid cu el și să închei cu el: la Ideo Ideis, la ediția cu numărul 20 a acestui festival. Visez, doresc aproape în fiecare an să vin la Ideo Ideis. Cu niște ani în urmă, m-a întrebat un coleg de breaslă dacă am fost vreodată la Ideo Ideis și i-am spus că nu. Răspunsul lui a fost: “Ei bine, o să fiți!” Și mi-a făcut foarte bine “amenințarea” aceea. Dar era o promisiune în mintea mea, iar notorietatea pe care acest festival și-a câștigat-o recomandă acest loc ca pe o destinație extraordinar de importantă. E un moment remarcabil. Cu asta vreau să încep. Pentru că mi se pare important să subliniem asta: importanța acestui festival de teatru tânăr. Și mi-e bine că purtăm această discuție liberă în acest cadru.
C.D. Este o oază de cultură într-un loc în care cultura nu e tocmai la ea acasă.
M.M. Știu eu unde este sau unde trebuie să fie cultura? Unde s-ar cuveni să fie? Vorbeam cu fiica mea despre diferențele care ne despart, că sunt locuri și zone peste tot, dincolo de cele consacrate ca și centre universitare, unde există o efervescență culturală, dar sunt multe locuri în care oamenii ar vrea să beneficieze, să participe și să se întâlnească într-o comunitate. Folosim astăzi cuvântul ăsta: comunitate. Și bine facem! Și ne întrebăm cum se construiesc comunitățile, ce ne coagulează? Un eveniment cultural, o întâmplare culturală cred că face acest lucru: adună oameni, coagulează pentru un timp o comunitate. Respirăm același aer și suntem împreună. Și transferul ăsta de energie e foarte necesar. În felul ăsta se mișcă plăcile tectonice ale devenirii noastre.
C.D. Și pentru că ați deschis cu ideea de comunitate, cred că de o vreme aveți si dumneavoastră sentimentul acesta că ceva s-a rupt între noi, că suntem pe niște falii. Credeți că arta poate fi în momentul acesta o soluție, un răspuns la această criză în care se caută punți de legătură între oameni?
M.M. Societatea este frământată. Eu am aproape 64 de ani și bine ar fi ca, indiferent de presiunile sociale, legate de ce trebuie și nu trebuie, dar constat și văd că avem gusturi, preferințe, tentații, tendințe nu de puține ori absolut antagonice. Conflictul între generații e și el prezent. Dar astea sunt de când mă știu. Sigur că societatea astăzi este și ea sfâșiată și împărțită, cuprinsă de dezamăgirile și expectativele și speranțele spulberate, nu de puține ori. Dar pentru sănătatea noastră sufletească ar fi bine să decantăm, să filtrăm ce vine către noi ca informație reală și ce este manipulare, cum și în ce fel dezamăgirile noastre sunt folosite împotriva noastră, cine suntem noi și cine sunt ceilalți? Pentru că noi stăm acum de vorbă și poate un pic mai departe alte două persoane vorbesc folosind exact aceleași idei pentru a vorbi despre ceilalți. Cum am putea să existăm fără a-l nega pe celălalt? Fără a ne dori neantizarea celuilalt? Cine e celălalt?
C.D. Și dumneavoastră cred că sunteți extrem de în măsură să ne spuneți cine e celălalt, pentru că îl înglobați în rolurile dumneavoastră…
M.M.: Întotdeauna când abordez un personaj, îl înglobez pe celălalt. Nu pierd, nu renunț și nu abdic niciodată de la luciditatea mea și de la controlul pe care trebuie, vreau și pot să îl am asupra a ceea ce fac, asupra felului în care îmi dozez energiile pentru a face asta. Sunt chestiuni care țin într-adevăr de măiestrie, de meșteșug, dacă vreți. Dar da… asimilarea celuilalt e esența profesiei, al cărei centru rămâne, indiferent de posibilitățile tehnice, omul.
C.D. M-am gândit mult anul trecut la filmul Actorul și sălbaticii. Și de asta vă întreb și insist asupra acestei întrebări: poate actorul să construiască punți între oameni care ajung, din motive mai mult sau mai puțin clare, să se urască?
M.M.: Absolut cred că asta este una dintre datoriile actului artistic, poate chiar menirea lui. Să construiască punți. Să facem auzit prin intermediul artei noastre, oricare ar fi aceea, conceptul de comunitate, dar să promovăm și gândirea critică. Astfel se deschid ferestre și se pune o bază a dialogului, pentru că altfel gândești când îți pui întrebări. Eu ofer un univers al imaginației, un univers al gândului și îl pun în fața publicului, iar de acolo fiecare va ști ce să ia. Am mare încredere în discernământul oamenilor.
C.D. Ce vă face să aveți încredere în discernământul oamenilor?
M.M. Experiența. Dacă n-aș fi fost actriță, probabil aș fi fost medic pediatru. Pentru că sunt atentă la reacțiile copilului foarte mic, celui care nu poate să se exprime, care nu știe ce vrea. Și cred că atenția la nevoile cuiva care nu știe să exprime ce vrea, așa cum faci cu un bebeluș, are importanță mare, esențială chiar. Există puncte de dialog între oameni chiar și acum. Chestiunea e să fim atenți la nevoile care nu se spun, la cele pe care oamenii nici măcar nu știu că le au. Și revenind la teatru, cred că trebuie să ne amintim ce înseamnă catharsis-ul. Nu e neapărat vindecare, ci e o adevărată revoluție a simțurilor tale, în care nu de puține ori conștiința este foarte serios interogată. Resorturi adânci pe care uneori le acoperi, din nevoia de confort sau din nevoia de a ieși din zona de confort. Ce e mai bine: să ieși din zona de confort sau să stai acolo?
Catharsis-ul provoacă o volbură a simțurilor tale, a gândurilor tale, a unor zone pe care le acoperi din nevoia de a te apăra. În felul ăsta ne adunăm împreună și ne punem probleme, ne întrebăm ce e bine și ce e rău. De-a lungul vieților noastre am tot auzit expresia: “Nu mai juca teatru!”, unde a juca teatru echivalează cu a minți. Paradoxal, ce ciudat, în teatru, în spectacol, în realizarea unui personaj cauți adevărul, fără a te identifica cu personajul. Eu, dacă joc un personaj negativ, nu mă identific cu el, nu trebuie să devin o persoană toxică chiar deloc. Felul în care îți cauți resorturile intime, profunde, pentru a integra personajul negativ e o muncă în sine. În comedii toate personajele sunt negative. Când aveam de învățat ce e drama, ce e comedia, e e tragedia, am învățat de la unul mai deștept sigur decât mine, se numește Aristotel, că în comedie nimeni n-are dreptate. Citeam O scrisoare pierdută a lui Caragiale, la o vârstă destul de fragedă, la îndemnul tatălui meu, care m-a întrebat dacă am citit-o și dacă mi-a plăcut. Și m-a întrebat ce anume mi-a plăcut exact. Așa că i-am spus: “Cațavencu mi-a plăcut foarte mult!” S-a luat tata cu mâinile de cap. Și i-am zis: “Da, îmi place foarte mult, pentru că uite ce frumos spune el că iubește aia și aia și aia”. Sigur, tata a zis că mă mai lasă până o pot înțelege mai bine. Dar demagogia și ipocrizia sunt seducătoare. Seducătoare! Culmea, într-o tragedie, toți au dreptate. Vorbind despre Antigona, de pildă, are dreptate. Fiecare are dreptate, de unde și tragedia.
C.D. Cât timp vă ia să ieșiți dintr-un personaj?
M.M. Imediat. Pentru că nu mă identific cu personajele. Există consum, poți să obosești, asta sunt normale. Dar un medic, când a ieșit din operație, a ieșit din operație, nu mai stă cu bisturiul în mână și se concentrează pe următorul caz și pe următoarea situație.
C.D. Care e tipul de rol în care vă simțiți mai bine?
M.M. Cred că aș fi nedreaptă dacă aș numi un personaj. Dar pot să vă spun că ador comedia pentru că e matematică pură. Și, în general, ne e foarte frică de matematică. Există așa un discurs întreg care susține că noi, artiștii, n-am avea treabă cu matematica. Ei bine, trebuie să avem treabă cu matematica, cu logica, cu istoria, cu psihologia, cu geografia, cu fizica. Ador deci rolurile de comedie, pentru că tot demersul meu e să-mi apăr personajele, indiferent dacă sunt pozitive sau negative.
C.D. Ce înseamnă apărarea personajului?
M.M. Înseamnă să-i găsesc motivațiile, mecanismul în interiorul discursului și parcursului personajului, în întreg contextul, în tot spectacolul. Și o să vorbesc concret și cu drag despre Neguțătorul din Veneția. Este o producție a Teatrului Evreiesc de Stat, piesa fiind a lui Shakespeare tradusă, păstrând fiecare cuvânt din text. M-a solicitat domnul regizor Eugen Gyemant să interpretez eu rolul Shylock. Poate vă e proaspăt spectacolul, poate nu, dar vă spun pe scurt, aproape trivial, subiectul: Shylock îi împrumută bani lui Antonio, cu o singură condiție, aceea că, dacă nu restituie bani în ziua stabilită, va lua o bucată din carnea lui Antonio. Antonio nu reușește să restituie banii la data promisă și se duce cu Shylock în fața dogelui Veneției. Iar Shylock insista pentru respectarea contractului și cerea insistent bucata de carne din trupului lui Antonio. Această piesă, Neguțătorul din Veneția, este considerată o piesă profund antisemită și personajul Shylock e un monstru. Shakespeare ne spune de șapte ori, că am numărat, că Shylock se simțea umilit de ceilalți. Shylock nu are altă cale, nu știe cum altfel să reacționeze la umilință, de fapt, simțindu-se batjocorit ani de zile. “Și-acum cereți milă? N-am!” – spune el. Shakespeare spune: “De ce? Pentru că sunt evreu? Evreul n-are ochi, n-are mâini, n-are simțuri? Nu se hrănește cu mâncare? Nu e rănit de aceeași armă? Păi dacă suntem la fel, dacă un evreu greșește unui creștin, cum trebuie să plătească? Pe dreptate! Dar dacă un creștin greșește unui evreu, cum ar trebui să plătească? La fel!” Bun! Și e aici o dezbatere.
Cine e bun, cine e rău? În ce fel ajungi de nu te mai înțelegi cu Shylock? Și încercăm, pe tot parcursul spectacolului, folosind cuvintele lui Shakespeare, că n-am inventat nimic, să ducem această dezbatere. De asemenea, m-am ocupat de documentare. Așa am aflat că la Veneția a fost construit primul ghetou de pe lumea asta. Evreii au fost strânși acolo, în acel ghetou. Demersul meu, deci, e acela de săpa adânc, ca să vedem cum ajunge un personaj să fie așa cum e. Și acum vă răspund la întrebare. Cum îmi apăr personajul? Așa! Shylock e groaznic. Vrea să taie carnea unui om care îi datorează bani. Cum a ajuns aici? Și i se oferă milă lui Shylock în schimbul convertirii. Deci un om este obligat să renunțe la convingerile sale, la credințele sale, la cultura sa, la ceea ce a trăit, la ceea ce este, pentru a primi milă. Asta înțeleg eu prin apărarea personajului. Și îmi plac rolurile care au un grăunte de omenesc. Situația aceea în care, în culmea comediei, te gândești la personajul care nu are dreptate și te întrebi dacă totuși nu are și el vreo jale pe undeva.
C.D. Privind către viitor, către următorii zece ani, sunteți mai degrabă optimistă sau pesimistă, având în vedere felul în care arată astăzi lumea?
M.M. În căutarea echilibrului, eu sunt absolut convinsă că treaba mea pe lume e să aduc un strop de bunătate și de frumusețe. Nu știu, principiul meu e să stai puțin și să te gândești înainte să sari cu furci și cu topoare. Și gândește cu mintea ta! Asta cred. Nu aș zice că sunt optimistă privind către viitor, dar sunt realistă. Nu îmi fac iluzii ca să nu am deziluzii. Aud că societatea e bolnavă de 60 de ani. Vă închipuiți că acum 40 de ani era mai bine? Că propaganda și manipularea se fac doar acum? Că e prima dată când societatea se scindează? Repet, la anii mei nu-mi fac iluzii să n-am deziluzii. Și cred că omenirea își va regăsi echilibrul. Pentru că se nasc copii...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.