Maia Morgenstern: „Sunt o mamă hiperprotectoare… Asta sunt, atât am putut!”

La Tiff au fost multe filme românești bune. Remarcabile, aș zice. Între ele, unul care m-a amuzat, surprins și înfricoșat pe alocuri, pentru că este un film horror. Soft horror.

„Capra cu trei iezi”.

Da, povestea copilăriei noastre scrisă de Ion Creangă și ecranizată de Victor Canache. În rolul principal este Maia Morgenstern care joacă văduva, mama celor trei copii. Marius Bodochi este „lupul”, cumătrul cel rău și sadic care omoară copiii văduvei și care te bagă în sperieți, pur și simplu, pe marele ecran.

Mi-au tremurat genunchii când am ieșit din sală, jur! Filmul a și luat Premiul Publicului la ediția din acest an a festivalului.

Am realizat pentru Tiff o serie de interviuri pentru categoria #inspiratiff, între care unul cu Maia Morgestern din care am reprodus mai jos o parte. Tot interviul poate fi vizionat aici.

Maia Morgenstern, „Capra cu trei iezi” a lui Victor Canache este un fim cu 5 actori dintre care 3 copii. Extraordinar jocul lor. Ați lucrat bine cu ei?

Da, mai ales că ne pregăteam cu toții în „rulota” noastră unde stăteau și oaia, și costumele și noi, și unde ne puneam împreună și bocancii și ciorapii…

Au fost contaminați de talentul dvs și al lui Marius Bodochi - care l-a jucat pe lup și care mi s-a părut că a fost dracul gol…

Da, Marius Bodochi, antidepresivul nostru! Venea cu o bună dipsoziție pe set și spunea „dragă, se rezolvă toate!” Și se rezolvau toate.

Victor Canache este la debut.

Da, cu toate astea aș vrea să spun că Victor Canache și-a câștigat statutul de regizor și creator de film prin felul în care a lucrat și prin felul în care știa ce voia tot timpul. Și, mai ales prin sacrificiile sale și ale familiei sale. Gândiți-vă că el și echipa lui au construit o casă pentru acest film!

Cu tot ce înseamnă o casă mai puțin, desigur, cu încălzirea sau lucruri de genul acesta. Dar au construit cu mâinile lor decorul filmului! Câtă muncă a fost și câtă dăruire! Nu ai cum să nu remarci asta și nu ai cum să nu te dăruiești și tu la rândul tău cât poți!

Există o scenă în film în care văduva își dă seama, venind spre casă, că s-a întâmplat o tragedie. Dacă eu, ca spectator, nu am putut respira la aceasta scenă de jale, mă gândesc că interpretarea ei consumă enorm un actor!

Ca în orice astfel de poveste, aș vrea să fiu extrem de clară: ține de meseria noastră, de profesionalism, de rutină. Vai de mine ce cuvânt urât, nu? Rutină! Dar există rutină și uneori acesta este modul prin care noi învățăm: prin repetiții, prin studiu, prin rutină!

Știm unde este camera de filmat, suntem conștienți de unghiul de expunere, de toate aceste date tehnice până la urmă. Și asta înseamnă control, luciditate, profesionalism în redarea emoției pe care trebuie să o simtă spectactorul.

Și se face cu multă matematică, fizică, foarte multă știință până la urmă. Iar cei din industria filmului cunosc asta foarte bine. Numai prin „zbor” și intenții bune nu se poate face un film. Nu se poate face nimic, de fapt. Cred că trebuie multă cunoaștere, multă carte!

De unde v-ați inspirat pentru acest rol? Jucați un arhetip aici, parcă am văzut-o pe ecran pe Vitoria Lipan, am văzut eroinele din romanele românești, puternice în tragedia lor.

Povestea aceasta este o alegorie care pornește de la fapte concrete, de la o condiție a femeii în lumea patriahală. Condiția tragică a văduvei este descrisă încă din timpurile biblice, din câte știu eu. Văduva e izolată într-o lume a bărbaților, într-o societate sau în alta, în medii favorizate sau foarte defavorizate. Rămâne o temă la care nu ar fi rău să ne gândim mai des. Văduva este supusă pericolelor, tragediilor.

„Capra cu trei iezi” este o poveste pentru copii care, spusă într-un anumit fel, pune semne de întrebare și invită la o discuție despre nenorocirile pe care le îndură o femeie singură lăsată la voia unei sorți nedrepte. Ce poate face ea? Ce are ea de suportat? Unde să-și găsească dreptatea, alinarea? Nici filmul și nici povestea în sine nu oferă verdicte, ci deschid o perspectivă asupra căreia comentariile sunt bine venite.

Creangă e greu de citit azi. Și cred că a fost mereu greu de citit, de aceea am remarcat măiestria scenariului care păstrează limbajul poveștii, dar care îl și traduce pentru noi.

Creangă e greu de citit, cu adevărat, pentru că nu-i mai înțelegem limba. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie citit! Ce facem? Îl aruncăm? Îl aruncăm și pe Shakespeare? Pentru că, pentru un vorbitor de engleză mai slab sau începător, el este de neînțeles! Cum facem? Îl alungăm pe Shakespeare din cultura noastră? Cred că nu.

Când eram în clasa a doua trebuia să-l citesc pe Creangă. Nu-mi făcea nicio plăcere, nu înțelegeam, dar eram obligată. Și asta ar fi putut să mă îndepărteze de citit, de bucuria lecturii, de plăcerea de a-l înțelege pe Creangă. Exista riscul ăsta, dar am avut norocul de a fi avut mentori, învățători, părinți care au avut răbdare să-mi traducă, să-mi tălmăcească limba.

Cum îi facem pe copii să citească?

Cu răbdare, cu tihnă, cu umor, cu bună dispoziție. Și vorbim despre toți cei care iau contactul cu copiii încă de timpuriu. Mentori, părinți, educatori, babysitteri…

Ați avut de-a lungul timpului costume fabuloase. Ați păstrat ceva din ele? Și în „Capra cu trei iezi” costumele sunt minunate…

Am furat de-a dreptul din costume. Dar la „Capra…” nu am avut cum să iau nici măcar un fir de ață, pentru că erau niște costume vechi, opere de artă, efectiv! Erau costume tradiționale, păstrătoare de multă emoție moștenită din moși strămoși.

Dar de-a lungul timpului, da, am păstrat ba o jachetă, ba o pereche de pantofi… Și îmi aduc aminte că am păstrat chiar lanțurile din spectacolul Medeea, după ce el nu s-a mai jucat. Se întâmpla acum 30 de ani! Vai de mine, acum o să vină să mi le ia?

E bine să privim în noi și zonele mai puțin roz. În felul acesta devenim mai puțin vulnerabili

Ce fel de mamă ați fost și sunteți? Ați spus povești copiilor dvs?

Sunt o mamă hiperprotectoare…

… Se spune că nu e bine.

Păi nu e bine, dar acum ce să fac? Să ofer o imagine edulcorată? E bine să privim în noi și zonele mai puțin roz. În felul acesta devenim mai puțin vulnerabili. Asta sunt, atâta am putut. Și nu sunt puține atitudinile sau comportamentele chiar față de copiii mei pe care le regret.

Ba am fost prea permisivă, ba am fost prea severă, ba pisăloagă, ba am căzut într-o muțenie semnificativă și plină de reproș… Atât am putut și așa am știu. Și da, am spus povești copiilor mei și marea provocare era să le inventez. Stăteam cu o fetiță pe o mână, cu cealaltă pe altă mână și le inventam povești. Și mai adormeam, și ele mă mai trezeau…

Talentul și pasiunea dvs au fost moștenite de toți copiii dvs?

Cred că da, dar că ar trebui să-i întrebați pe ei:) În orice caz, cu toții au studiat sau studiază arta actorului. Tudor Aaron Istodor este deja un actor consacrat, Cabiria a absolvit și ea cursul de arta actorului și a dat și o licență în pedagogie. Eu cred că ea este un geniu în pedagogie. Are metodă, are răbdare, știe să-i învețe pe alții și cred că asta este un lucru important. Pentru că, dacă pui cizma pe grumazul celui care ar vrea să încerce, care ar vrea să creeze, să „țeasă”, atunci îți dovedești doar un soi de forță și dacă îți și tragi această forța din umilința celui pe care ar trebui de fapt să-l înveți, atunci deja devine grav.

Eu am avut parte de profesori cu tact, cu metodă și înțelegere pentru procesul de învățare și de creație. Și a fost bine, pentru că, până ieși pe picioarele tale, deraiezi, ești nesigur, poate să intervină și frica.

Priviți des spre trecut?

Eu nu privesc, dar vine trecutul la suprafață. Eu și uit multe chestii, sunt deja bătrână.

Vă alintați acum…

Da, sigur, îmi și place asta! Dar totuși, uit. Uit lucruri pe care vreau să le uit, uit lucruri pe care nu vreau să le uit, dar multe ies la suprafață. Privesc trecutul care vine peste mine prin prisma evenimentelor pe care le trăiesc azi.

Și mă reconciliez cu trecutul. Îmi fac foarte bine obstacolele, greutățile… Încerc să mă împac cu deciziile proaste pe care le-am luat la un moment dat, iar piedicile din viață mi-au făcut bine, pentru că m-au obligat să mă opresc, să regândesc lucrurile.

Citind din cartea dvs „Nu sunt eu”, am constatat că umorul a fost cel care v-a ținut la suprafață…

Da, asta vine din familie. Mama avea un simț al umorului imbatabil și, când dezvoltam în adolescență vreo criză, ea reușea să mă facă să văd lucrurile și din altă perspectivă. Știu însă că simțul umorului i s-a terminat când învățam la matematică. Nu înțelegeam și basta.

Mi-am reluat studiile de matematică odată cu copiii mei. Că toate se plătesc pe lumea asta! Am făcut cu Tudor, apoi am uitat, am reînceput cu Cabiria, dar la ea a fost mai simplu, că-mi explica ea mie, pe urmă la Isadora m-au lăsat nervii și tot Cabiria i-a explicat și ei.

Ați spus că vreți să ieșiți la pensie. Cele două cuvinte „actor” și „pensie”, parcă nu se potrivesc.

Ba, să se potrivească! Râdem, glumim, dar e normal ca un angajat la stat cu contract de muncă să iasă la pensie. Dacă vor exista proiecte, și fie ele cât de multe, da, mă voi implica în ele. Dar și aici trebuie să spun ceva și anume că în unele mă implic pro bono, așa cum s-a întâmplat și în Capra cu trei iezi. Am făcut-o și aș mai face-o, susține mereu tinerii artiști.

Așa cum sper să existe și proiecte bine plătite. Dar pensia este dreptul meu și vreau să mă bucur de ea după 47 de ani de muncă (cât voi avea la 65 de ani) și de contribuție la stat.

Nu v-ați sfiit niciodată să scrieți în social media despre lucrurile care vă deranjează. Se cheamă curaj, din punctul meu de vedere. Curajul acesta a fost răsplătit?

Da, din plin și le sunt recunoscătoare profund detractorilor mei. Am vorbit despre fenomene, mentalități, principii sau lipsa lor care m-au deranjat. Am vorbit despre toate astea și o voi mai face.

Pasiunea cu care ați jucat primul rol se regăsește și în cel mai recent?

Da, setea. Setea se regăsește. Țin minte prima apariție, când am fost chemată de un coleg la regie… Era un film al unui student de origine kurdă care mi-a spus că arăt foarte bine. Ne chemaseră undeva să filmăm, iar eu mânam niște capre în filmul acela și țineam capul sus așa să mă vadă și pe mine camera, da… Învățam… Învățam…

Cum priviți viitorul?

Viitorul ține de noi, dar pe de altă parte planurile pot fi date peste cap în orice secundă. Eu fac tot ceea ce depinde de mine pentru ca viitorul meu să fie echilibrat. Viitorul va fi cam așa cum ni-l vom așterne, cu rezerva de rigoare că se poate schimba oricând.