Cine te hrănește și cine te rănește

Foto: Getty Images

Scriu aceste rânduri la puține minute de la încheierea unei conversații telefonice lungi, pe care am purtat-o cu o prietenă. Cred că este printre puținele persoane cu care interacționez, chiar dacă este o interacțiune mediată de un aparat, și care mă lasă, după ce ne-am salutat de încheiere, cu o stare bună. Titlul acestui text mi-a fost inspirat de ea. Avem nevoie de oameni – offline și online – care să hrănească și nu să ne rănească. E ceea ce și Hippocrate spunea, în urmă cu două milenii și ceva: „În medicină, ca în orice alt meşteşug, este ruşinos ca, după multe ifose, multă paradă şi multe vorbe, să nu faci nimic folositor”.

Nu mai departe de ziua precedentă am simțit, ca de multe ori în existența mea, că sunt asemenea unui sac de box în care oamenii lovesc pentru a-și elibera demonii interiori. Sau, ca s-o spun de-a dreptul, ca un tomberon din cele vechi, în care arunci saci doldora de gunoaie, răstorni găleți pline de muruială și apoi pleci, ștergându-ți palmele de bulendre și continuând-ți pașii, ușor ca un fulg. Nu sunt duhovnic și nici psiholog, deși am citit sumedenie de cărți despre adâncimile și vindecarea sufletelor. Astfel, mă întreb, de ce devin magnet pentru o pilitură de care, nu doar că nu mai scap, dar care-mi și intră în carne și mă transformă.

Pe când eram în București, și activam în zona politicilor de sănătate, am cunoscut două surori, într-o relație fuzională, una mai fragilă și alta mai încrezătoare. Puțin a trecut și m-am transformat într-un amic sunat ca să alunge, în miez de zi sau de noapte, negura care-i cuprinsese ființa uneia dintre surori. Cu cât trecea timpul, cu atât se întețeau telefoanele, și, aproape de fiecare dată, la finalul confesiunii, sora care începuse spovada telefonică vădit slăbănogită interior, încheia, cu un oftat prelung: „Mulțumesc, Richard! Acum cred că voi adormi liniștită!”. 

Lesne îmi va spune cineva, cum s-a mai și întâmplat, că permit celorlalți să mă împovăreze. Sunt de vină că admit să-mi așeze, pe brațele minții și ale sufletului, greutăți anevoios de cărat și lăuntric împovărătoare. „Ești cumva Iisus să-i chemi pe toți slăbănogii la tine?”, mi-a spus cândva un amic. Era un îndemn la neomenie ori la refuzul întinderii mâinii înspre Celălalt? Adânc pe adânc cheamă și neodihnă și netihnă se convoacă reciproc. Hoții de pace vin înspre mine amușinând zbuciumul meu. Nu sunt mângâietor, cum m-aș putea vedea, ci vânat.

Din pruncie am fost smuls de la sân și încredințat rudelor și ugerului unei cornute. Mama nu m-a mai hrănit. O străbunică m-a alimentat. Rana abandonului n-a putut fi alinată de licoarea ciurdei. M-am dezvoltat în jurul unei scorburi. Și ea creștea cu mine. Pe semne că urechile multora îi percep șuieratul.

Ajuns student în medicină m-am dus înspre chirurgie și vaiet. Migăleam cu plăcere degetele strivite și nu ezitam să particip la vreo necropsie. M-am coborât adesea în morminte și în cripte și am iscodit cranii și fragmente de oameni. Am oblojit răni lângă care cu greu puteai rezista, am smuls viermi de sub scalpul oamenilor străzii și i-am privit pe mulți cum se duc, taman când intram în rezerva în care fuseseră internați.

Într-o gardă, din urmă cu două decenii, un telefon mă anunță să mă prezint la triaj. Șuiera vântul și-mi țineam boneta cu mâna, în timp ce înaintam spre ambulanța veche, din care se chinuiau doi oameni să scoată ceva. Au tras de covorul rulat și, în fugă, s-au îndreptat către Camera de Gardă Chirurgie.

I-am urmat și am văzut, cu uimire, cum, de sub scoarța uzată s-a ivit o fărâmă de om. O bătrânică fără suflare, cu mâinile și picioarele negre. Fiica fusese anunțată că mama nu mai ieșise de bună vreme din casă. Dar nu aș numi casă aceea în care locuia femeia. Foamea și gerul au răpus-o și cine știe câtă vreme a stat acolo până când a ajuns în fața noastră. Cu greu am realizat că este încă în viață. Până și medicului de la ATI, pe care l-am solicitat să ne ajute, i-a fost greu să-i găsească o venă în care să-i strecurăm lichide și soluții care să-i readucă un licăr de viață. În orele acelei nopți am stat împreună cu fiica, asistenta și infirmiera la capul acelei bătrâne înghețate. 

Prins apoi cu alte urgențe, m-am trezit tras de mânecă de infirmieră, o femeie vrednică, cu zeci de ani de experiență. „Domnu’ doctor, să-i spuneți, vă rog, fetei să plece din rezervă, ca să poată ieși sufletul femeii!” Lecturile mă îndreptățeau să cunosc acest îndemn, nu și practica. M-am îndreptat către ușă, nu fără o strângere de inimă, și am rugat-o pe fiica pacientei să iasă puțin pe hol. Fusese atenționată înainte de asistentă, dar, ca de obicei, aștepta o întărire a mesajului din partea medicului de gardă. Ceea ce urmează îmi este și acum viu în memorie. În camera acea, cu tavanul scorojit, aveam în față un ghem de viață. Infirmiera mă urmărea, în timp ce încerca să aprindă o lumânare. O clipă, pe care am simțit-o ca pe o oră, am privit scena în care ne aflam: doar flacăra și picăturile din perfuzor se mișcau în încăpere. Infirmiera a apropiat lumânarea de mâna stângă a femeii, la care dată te uitai mai atent, te temeai ca nu cumva să o fărâmi cu privirea. Nu pot să descriu răcoarea care m-a cuprins când am văzut cum mâna aceea vânăt-cenușie, lemnoasă, cu extremitățile negre, prinde lumânarea infirmierei și o strânge puternic! Chipul inert, preț de o clipită, a fost traversat de un freamăt, ochii i s-au întredeschis și ne-a lăsat într-o tăcere și mai profundă.

Cât am practicat medicina n-am reflectat prea mult la faptul că această profesie te trage ca un cârlig înspre șubrezenie. Preț de un deceniu am scris și vorbit despre valoarea salvifică a suferinței. Consideram durerea ca pe un luminător al existenței mele și mă întrebam, în postfața cărții „Durerea în Lumina Ortodoxiei”: „ce-aș fi fost dacă n-ar fi existat durerea în viața mea?”. Însă, când lucram la teza de doctorat, am dat peste un fragment din conferința pe care anatomistul, profesorul și omul de spirit Grigore T. Popa (1892-1948) a rostit-o în anul 1942, la București, în deschiderea cursului său de anatomie de la Facultatea de Medicină:

„În primul an de Medicină am urmat și Științele Naturale, unde profesorul Bujor și asistentul său de atunci, regretatul profesor Zotta, îmi deschideau priveliști atrăgătoare spre analiza mecanismelor vieții, învățându-mă embriologie, citologie și anatomie comparată. Contrastul de tendințe între cele două facultăți era izbitor și pentru trezirea spiritului meu el a avut un mare rol. La medicină totul era brutal, materialist și înclinat spre «util». Fiecare amănunt se învăța cu întrebarea «la ce folosește?». De aceea, nu se dobândea acolo decât o rutină plicticoasă, o învățătură de catehism grosolan. Vase, nervi, mușchi, oase și viscere, cu nesfârșite detalii, cu tendința de a transforma mintea în catalog. La științe, din contra, se dădeau puține amănunte și se urmăreau mai ales înrudirile de forme organice și dezvoltările lor unele din altele. Se căuta degajarea unor legi și reguli, clasificându-se cunoștințele rațional. Și mai ales se pleca în explicații de la animalul viu, de la o formă organică în activitate, nu de la o formă rigidă, lipsită tocmai de ceea ce este esențial în alcătuirea ei. La medicină studiam reziduul vieții, pe când la științele naturale studiam chiar viața însăși. (…) am avut numeroase prilejuri să constat vicioasa orientare a studiului anatomiei, făcută mai ales sub imboldul chirurgilor. Și azi mai tronează ideea unei anatomii zisă «statică», anatomie de inventar în care memorizarea de text joacă primul rol. În acest fel de anatomie, nu mai avem de a face cu o știință, ci cu tabele sinoptice de imagini disparate, strânse empiric și utilizate mecanic. Formele organice însă nu sunt tăbărâte întâmplător în corpul omului, ci sunt legate între ele, în virtutea unor principii generale, care explică armonia structurală a organismului. Noi nu ne putem dezinteresa tocmai de elementele care explică formele vii, care dau un înțeles anatomiei umane.” (Grigore T. Popa, Evoluția unui om și evoluția unei științe. Un fel de curricum vitae, „Revista Științelor Medicale”, nr. 11-12, Tipografia Cultura, București, 1942)

Oare dacă ni se așază în față două scene, două lucruri, două texte, radical diferite, una înfățișând binele și frumosul și cealaltă scârnăvia și neomenia, capul ni se rotește înspre ceea ce-i fetid? Ce m-a determinat pe mine, după ce un cuplu de intelectuali ieșeni a decis să se sinucidă, să caut a descifra misterul morții lor și să mă afund în lectura unor lucrări despre curmarea vieții și, în plus, să mai și sugerez unor studenți teze de licență pe acest subiect!? Ce m-a mânat, îndată ce am citit despre faptele îngrozitoare ale Gheorghe Dincă, să pătrund și mai mult în miezul istoriei cadavrelor și, în plus, să accept să vorbesc presei despre asta? Fu prăpastia, genunea? Șuierul scorburii? „Morții cu morții, vii cu viile!” Așa îmi spunea un doctor, în copilăria medicală. Partea moartă a ființei mele se lipea de acei repausați? Să fie preocuparea pentru când-ul și cum-ul muririi?

Mă uit înspre Sabrina, fetița al cărei tată sunt, cum se trezește râzând, sau cât de bucuroasă este când ne revedem. Cum își mișcă trupușorul, în ritm, când aude muzică. Chiar și la sunetul clopotelor Catedralei Mitropolitane din Iași. Negativitatea îi este străină. Rostește, la 1 an și 4 luni, „DA”, cu bucurie. Am încercat, în joacă, să-i spun „NU” și, ea mi-a răspuns: „DA-DA”. Creierul ei reflectă pozitivitate, îmi răspunde afirmativ. Râsul, bucuria și dansul ei reflectă experiența de a fi viu și extazul de a trăi. Urechile ei sunt deschise față de cântecul universului, se minunează în fața misterului. Ea trăiește viața, eu supraviețuiesc. În zbaterea mea, în strădania mea de a înțelege răul și a găsi un cuvânt bun pentru aceia care mi se adresează cu problemele lor, ea e învățătorul și eu elevul. Eu frământarea și ea odihna. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp