Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Doar după ce am plecat din România am putut să iubesc această țară

Femeie aeroport

Foto: Getty Images

Să pleci din România sau să rămâi? Aceasta e întrebarea, ar spune Hamlet. Cu fiecare nouă decepție a clasei politice, cu fiecare nouă tâmpenie a vreunui edil, cu fiecare nouă dejecție mediatică, aud tot mai des la prietenii mei refrenul acesta: „Vreau să plec”, „Nu mai pot”, „Îmi iau copiii și nevasta și mă duc într-o țară normală”. Nu am ce să le spun, și eu sunt la fel de amărâtă și de deprimată de ceea ce se întâmplă România, de scandaluri, vulgaritate cotidiană, kitsch, corupție, poluare, inclusiv poluare mediatică. E un chin cel mai adesea să citești știrile despre țara ta.

Eu locuiesc de 2 ani și ceva în Bruxelles, un oraș splendid, dintr-o țară frumoasă, îngrijită și funcțională administrativ, în ciuda diverselor furtuni politice obișnuite și aici (descentralizarea profundă a Belgiei și diviziunea lingvistică dintre Flandra și Valonia francofonă au întârziat adesea formarea unui guvern; după alegerile din 2010, în Belgia au trecut 541 de zile până la asamblarea unui guvern, un record, să recunoaștem; ai noștri nu au ajuns încă acolo, deși asta nu e o scuză sau vreo încurajare). 

Lucrez la o instituție europeană și aș putea să rămân în țara asta. Am o viață bună aici, mă simt ciudat de „acasă”, căci români sunt aici peste tot în jur, pentru că sunt comunitatea cu cea mai rapidă creștere din Bruxelles. Comunitatea românească din oraș a depășit-o pe cea a polonezilor, a italienilor sau a marocanilor. Doar francezii sunt mai numeroși decât noi aici. Comunitatea românească de la Bruxelles este, de asemenea, printre cele mai tinere, cu o vârstă medie de 26 de ani. O veste bună pentru Belgia, tristă pentru România. Cunosc aici români realizați, care fac afaceri prospere, adaptați perfect. Îi admir.

Așadar, să pleci sau să rămâi în România? Întrebarea asta mă obsedează de când sunt aici, până într-atât încât editez chiar o carte de interviuri cu români plecați peste tot, și pe care i-am întrebat asupra motivelor lor de a pleca, sau dacă vor să se întoarcă. Am vrut să aflu de la ei răspunsul la întrebarea mea. Evident, nu l-am aflat. A pleca sau a rămâne e ceva profund personal, nu îți dă deloc o idee despre ce ar trebui să faci tu. Mulți au plecat din motive economice, desigur. Mulți au plecat din dezgust moral față de ce se întâmplă în media românească și în politică. Să pleci din țară din dezgust moral, deci pentru o idee, îmi pare un motiv foarte intrigant; așadar oamenii pleacă că una din nevoile superioare, de afiliere și de valori, nu le-a fost îndeplinită (nevoile bazale fiindu-le acoperite la momentul plecării). Mulți au plecat pentru că s-au săturat de spitale românești și de școli tâmpite unde nu mai vor să-și trimită copiii.  

După ce le-am citit atent răspunsurile, eu am rămas la fel de nedumerită: Să pleci sau să rămâi? Sau să te întorci? Depinde. Ai copii? Vrei să fii tratat omenește la ghișeu, la spital? Ești LGBTQ? Da, pleci pentru că România nu e o țară pentru tine. Dar așteaptă-te să nu îți fie chiar moale. Te vei adapta, copiii tăi vor fi școlarizați frumos, vei avea parte de respect și de confortul minunat care vine dintr-un salariu decent pentru pentru competența ta. Dar mulți dintre cei care mi-au răspuns la întrebări suferă după România. Dorul de țară nu e un moft și îl simt și eu, la 2 ore și ceva de zbor de București. De la distanță văd România altfel, văd ceea ce nu vedeam acasă. Văd splendoarea decadentă a Bucureștiului de octombrie, lumina ireal de frumoasă a acestui oraș, îmi lipsește mirosul de vinete coapte în august, piețele de cartier cu sute de mirosuri și arome, haosul lor vesel, savoarea unor fructe și legume (e un clișeu, dar e foarte adevărat: roșiile sunt mai gustoase în România, nu știu care e explicația, dar sigur nu e subiectivă, doar pentru că-mi place mie acasă).

Văd sălbăticia atât de odihnitoare a unor locuri din România, prin contrast cu natura atât de manichiurizată, domesticită și predictibilă din Belgia. Îmi lipsesc prietenii vechi. Rețeaua socială a cuiva se țese în ani de zile de legături decantate și testate de timp, de aia nu e chiar simplu să răspunzi la întrebarea: „Păi nu ți-ai făcut prieteni în Belgia? Ce îți lipsește?” Ba da, desigur că mi-am făcut, nu sunt sălbatică, dar prietenia e ca vinul, cu cât e mai vechi... știți voi. Văd succesul unor mici antreprenori care știu să se folosească de costurile de producție scăzute din România și să vândă în străinătate, să facă bani. Da, se pot face bani în România! Văd oameni care citesc enorm și intelectual sunt cu câteva clase peste occidentalul mediu. Oameni care editează cărți pentru cea mai mică piață de carte din UE, a noastră, da. Oameni care scriu poezie, fac artă excelentă și aleg să trăiască prin sate pierdute în Transilvania. Există o mică elită românească care continuă să impresioneze intelectual și profesional în Occident. Eu pot spune că nu am, din punct de vedere intelectual, absolut niciun complex că am fost educată în România. Dimpotrivă, am avut parte de școală bună și foarte bună și experiențe profesionale care îmi oferă un cert avantaj aici. 

Mai văd noblețea unor oameni care au rămas în România, deși puteau trăi lejer în alt loc, și luptă pentru cei mai lipsiți de noroc, pentru păduri sau salvarea patrimoniului, cei care fac încă presă decentă în marea de mizerie media. Văd acum altfel tot ceea ce mi se părea marginal și insuficient înainte să plec, un fel de luptă cu morile de vânt. Dar nu e o luptă cu morile de vânt, nu, și mă simt vinovată acum pentru a fi gândit că e. Cred că ei sunt un David mic în luptă cu un Goliat mare. Eu cred în ei și în victoria lor, dată de o încăpățânată persistență și credință că orice efort merită. Pentru că da, orice efort merită și am văzut cum, cu resurse puține, dar cu multă inteligență, astfel de inși au schimbat ceva ce părea înțepenit și mort. Îmi amintesc aici de o discuție avută cândva cu un amic psiholog care spunea că „românilor le lipsește persistența în task”. M-a pus pe gânduri discuția, poate că exact asta trebuie predat: persistența, ideea ca rareori o victorie vine repede, și sistemele au inerție mare. Dar asta nu înseamnă că nu merită să încerci și să reîncerci. Persistența e unul din ingredientele cruciale ale succesului în viață, dar nu aud prea des laude aduse acesteia. Vrem succes rapid și ne lăsăm păgubași dacă el nu vine repede.

Îmi dau seama că și în problema „a pleca sau a rămâne” suntem victimele bias-urilor, ale distorsiunilor de gândire care ne dau de furcă în orice altă problemă avem de tranșat. „A pleca sau a rămâne” e victima biasului de confirmare: atunci când, emoțional, ți s-a luat, și îți vine s-o tai din țară, cauți mai activ argumente doar pentru plecare și deloc pentru rămas. Adică îți confirmi singur opțiunea, fără să te uiți și după contraargumente (aici e mereu util un prieten cu rol de avocat al diavolului, cineva care să-ți spulbere acest bias, spunându-și și ceea ce nu vrei să auzi, venind cu contraargumente). Mai contribuie un masiv „marketing al plecării”, informația că „românii sunt al doilea popor după Siria care își părăsește țara” (lucru care creează un efect de turmă, de „normă a plecatului”). Oamenii pleacă pentru că văd că au plecat alții. Să nu subestimăm efectul de turmă în motivația umană, adesea e unul dintre cele mai puternice. Și nimeni nu face un „marketing al rămasului în țară”, sau al întoarcerii. Nu citim prea des des cei care s-au întors și de ce au făcut-o. Sau cei care nu vor să plece și gata. Ei sunt tăcuți, tac și fac ce fac ei în România, nu par să se exprime prea des. Efectul vizual fiind că iată, românii pleacă masiv din țara lor.

De când trăiesc în Belgia sunt mai afectuoasă cu țara mea și mai atașată de ea, cu toate metehnele ei. Cred că e nedrept să fie părăsită, ca o haină veche și netrebuincioasă. Mi se pare grav că nu li se vorbește copiilor despre patriotism, despre atașament față de locul de baștină, mulți dintre tinerii cu care vorbesc eu (fac mentorat pentru adolescenții din câteva școli, pe zoom), visează să plece. De ce? De ce să nu li se prezinte și varianta în care mai și rămâi, pentru că ai și acasă posibilitatea de a face ceva, pentru că România are și anumite avantaje economice, impozite mici și concurență scăzută în anumite domenii? Da, știu, salarii mai mari altundeva, sănătate etc. Așa e. Dar dacă ești tânăr, nu ai încă obligații, de ce să nu faci ceva pentru locul tău mai întâi? To give something back, cum spun americanii, cu clișeele lor eficiente. Implicarea civică a tinerilor este la un nivel istoric de scăzută. De ce nu marketăm implicarea civică, patriotismul acesta desuet? De ce lăsăm să se creadă că iarba e mai verde în altă parte? De multe ori nu e mai verde, plecatul vine la pachet cu alte tipuri de stres și de apăsare. Stres și apăsare există și acasă, dar și în străinătate. Nu există salvare fără preț. Oamenii sunt ființe atașante, nu e bine să subestimăm impactul afectiv pe care îl are dezrădăcinarea. Dintre cei plecați, care mi-au răspuns la întrebări pentru carte, mulți au avut adevărate tulburări de adaptare în țara de adopție, anxietate, depresie.

Sunt o fană a ideilor lui Winston Churchill (nu și a deciziilor sale politice), și adesea îl citez celor care se plâng că e „e greu” și „nu mai e speranță”. Una din spusele sale pe care le prefer este următoarea, citată și de Nicolae Steihardt în „Jurnalul fericirii”: „Nu am nimic de oferit decât sânge, trudă, lacrimi și sudoare. Avem în fața noastră un calvar de cea mai gravă natură. Avem în fața noastră multe, multe luni de luptă și suferință. Mă întrebați care este politica noastră? Spun că este să duci războiul pe uscat, pe mare și pe aer. Război cu toată puterea noastră și cu toată puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu și să purtăm război împotriva unei tiranii monstruoase niciodată depășite în întunecatul și lamentabilul catalog al crimelor umane. Aceasta este politica noastră. Care este scopul nostru? Pot răspunde într-un singur cuvânt. Este victorie.”

Cam asta e morala: nu se întrevede vreo recompensă prea curând în România, dar merită să lupți pentru adrenalina pe care ți-o dă lupta. Cred că România merită asta, și da, evident că mă voi întoarce. Ca să închei, îl citez tot pe Churchill (cred că acesta e citatul meu favorit, care m-a scos din multe deprimări): „Never, never, never give up.”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Cand ne-am luat casa in Canada,prietena mamei ii sune...'inseamna ca au de gand sa ramana?'.Este greu sa intelegi asta atunci cand majortitatea romanilor merg in Europa si muncesc ca sclavii pentru a aduce un ban in tara.Noi cei care am emigrat in America,Australia,Noua Zeelanda etc noi nu am venit la capsuni.Noi suntem cetateni canadieni,avem joburi respectabile,avem proprietati aici,avem prieteni,vorbim fluent limba locala...pentru ce ne-am mai intoarce in Romania?!Sa ne spargem in figuri ca avem haine de firma si BMW-uri?!
    • Like 0
  • mhm check icon
    E un troc. Pleci din țară și dai o majoritate zgomotoasă, incultă și agresivă (cu o minoritate sufletistă) pe o altă majoritate la fel de incultă, mai la locul ei și mai civilizată, dar și mai indiferentă. Dacă nu m-ar ține niște obligații de familie, mîine aș face schimbul.
    • Like 0


Îți recomandăm

Green Steps

100.000 de români au participat la marcarea a 100 de kilometri din traseul Via Transilvanica într-un mod ingenios. „Drumul care unește”, este un traseu turistic de lungă distanță, care traversează România pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin și este destinat drumeției pe jos, cu bicicleta sau călare. Via Transilvanica este semnalizată cu marcaje vopsite și stâlpi indicatori. Pe parcursul drumeției, călătorii vizitează ceea ce constructorii spun că este cea mai lungă galerie de artă din lume, pentru că la fiecare kilometru se găsește o bornă din andezit sculptată individual.

Citește mai mult

Testat e Hot

Vreau să vă arăt azi un program inedit de educație la firul ierbii: el începe chiar pe pajiștea a două festivaluri care atrag în fiecare an zeci de mii de tineri și își propune să fie un fel de curs introductiv într-o materie pe care școala românească se jenează să o predea.

Citește mai mult

BT Go

Într-o eră în care tehnologia avansează rapid, IMM-urile sunt nevoite să adopte rapid inovații digitale pentru a rămâne competitive și a profita de oportunitățile de pe piață. Serviciile care simplifică birocrația permit antreprenorilor să se concentreze pe inovație și dezvoltarea afacerilor lor.

Citește mai mult