Ciudata spirală a unirii bărbatului în gri cu adepții săi

Foto: Inquam Photos / Octav Ganea

Acesta era ultimul lucru pe care aș fi vrut să îl scriu azi. Din respect pentru valorile care chiar ne unesc și pentru fiecare român în parte, inclusiv pentru cei care simt și văd lucrurile altfel decât mine, aș fi vrut ca azi să fi scris doar ”La mulți ani”. Dar nu s-a putut…

N-am văzut niciodată, de când sunt eu conștientă de lume, transformarea unei zile de sărbătoare națională într-un asemenea circ. Sigur, în fiecare an, politicienii au apărut în prim-planul manifestărilor de 24 ianuarie, însă într-un mod ceremonios și festiv, care avea drept scop mobilizarea românilor la unitate. Și, da, recunosc că n-a fost an în activitatea mea de jurnalist în care să nu critic anumite manifestări deșănțate ale oamenilor politici în rama acestor zile. Dar, după ce am văzut astăzi în Parcul Carol din București, pot spune cu toată sinceritatea că am sentimentul de a fi nedreptățit cam pe toți cei pe care înainte i-am criticat. 

Uneori, Răul ajunge să fie atât de rău, încât orice ar fi fost ”rău” înainte nu se mai ridică la noile standarde. Și tot peisajul pare cumva copleșitor, prin spaimele pe care el le generează. Și asta s-a întâmplat azi, de Ziua Unirii Principatelor, în Parcul Carol din București. Am văzut, vreme de câteva zeci de minute, imagini desprinse parcă dintr-un film absurd. Neo-legionari așezați strategic în spatele unui cuplu straniu, format dintr-un domn mic de statură, cu privire languroasă și o doamnă care se împiedica la fiecare pas, mișcându-și capul haotic și vorbind așa cum îți vorbesc rudele moarte într-un coșmar.

Începe o horă. Neo-legionarii rămân în spatele celor două personaje ciudate, iar o domnișoară reporter de la un post de televiziune prieten e trasă de doamna care își mișcă capul haotic într-o horă stranie, în care toți se mișcă ciudat. Se comportă de parcă ar fi forțați să fie acolo și să facă gesturi specifice dansului, deși e cert că nu îl simt și nu îl înțeleg. Cu microfonul în mână, domnișoara reporter încearcă să afle sentimentele doamnei care își mișcă capul haotic. Și doamna îi spune că e fericită că au venit copiii acolo și că poporul român chiar s-a unit. 

Lângă ea, prins în hora asta fără ritm, domnul mic de statură, cu privirea languroasă, dă scurte declarații în care spune că toți ceilalți ”au ratat unirea cu românii” și că nu răspunde unor întrebări politice. Totul în timp ce vorbește cu niște oameni care par a-l susține și-i explică faptul că la ei în comună toată lumea l-a votat. Îi încurajează să lupte mai departe și face poze cu ei.

Presa de pe margine e sfătuită de jandarmerie ca, dacă cumva părăsește perimetrul dedicat reprezentanților mass-media, să ceară echipă de protecție, ca să nu cumva să apară incidente. Dar ce incidente ar putea apărea la o horă a unirii neamului? Ei bine, răspunsul n-a întârziat să apară. Din nou, angajați din presă au fost împinși și agresați verbal de oamenii care s-au dus acolo, chipurile, să se unească și să celebreze unitatea poporului român în cadrul unei hore în care a fost invocat, firește, Dumnezeu.

Câteva mii de oameni merg în spatele cuplului ciudat, format din doamna în roșu și bărbatul în gri. Par hipnotizați. Unii dintre ei sunt sufocați de ceilalți, în încercări eșuate de a ajunge în preajma bărbatului în gri, cu privirea languroasă, și de a face fotografii cu acesta. Doamna în roșu, care își mișcă capul haotic, pare tot mai obosită.

Bărbații solizi care îi apără de popor îi ajută să urce într-o mașină gri cu număr de Bulgaria, care demarează în trombă, în timp ce unii strigă: ”La mulți ani, domnule președinte!”

Așa se și încheie reprezentația ciudată a unirii bărbatului în gri, cu privirea languroasă, și a femeii în roșu, care își mișcă capul haotic, cu poporul.

Un popor care pare să meargă pe de rost, să huiduie pe de rost, să agreseze pe de rost, să existe pe de rost. Un popor hipnotizat. Un popor care e, de fapt, doar o parte mică a ceea ce, în mod normal, numim ”popor”, dar care strigă tare și s-a înțolit în culorile drapelului, ca să dea strigătelor aparența unei cauze. Și strigând numele neamului, al țării și al lui Dumnezeu, călcau în picioare un gând despre unitate. Un gând pe care l-am avut azi, în primele ore ale zilei. Și care acum se mai târâie abia respirând, cu ochii plini de lacrimi și stomacul ghem. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp