Ciuma psihică. Moartea ca mod de a fi

Spuneam, după măcelul cu camionul de la Nisa, că trăim o epidemie de ciumă psihică. Ea nu se transmite ca aceea fizică, prin contact sau apropiere, ci la mari distanțe, prin rețelele tehnologiei informaționale.

Ceea ce a reușit să creeze ISIS e un air du temps al morții, dincolo de religii și ideologii politice. Suportul acestei atmosfere este masa virtuală, o mulțime de indivizi care nu se găsesc toți în același loc, dar care generează efectul unei mase concentrate în acțiune. Ucigașii de polițiști și homosexuali din SUA, „tiristul” de pe Coasta de Azur, afghanul cu topor, sirianul cu macetă, irano-germanul cu pistol semiautomat, sinucigașii cu rucsac explozibil din Germania sau Kabul și toți cei care urmează să ucidă și să fie uciși în atentate pe tot globul sunt reprezentanți ai acestei mase virtuale, al cărei vuiet surd îl auzim în fiecare clipă în computere și pe telefoanele mobile.

Internetul, pe care, în nuvela SF Pythia, scrisă acum 30 de ani, îl numeam INFORMONDIA, și nu Islamul, e principala cauză a omorurilor, purtătorul ciumei psihice.

Pentru prima dată în istoria umanității, omul oarecare poate să se facă auzit și văzut de milioane de oameni. Metafora lui Shakespeare, lumea ca scenă, nu mai e astăzi o metaforă, lumea chiar este o scenă. Marea majoritate a ucigașilor sinucigași sunt bărbați. La masculul de homo erectus asta înseamnă thymos, self-esteem, amour propre, dorință de recunoaștere. Pierderea în marile aglomerări urbane, nebăgați în seamă, alienarea, senzația de a nu exista, deși ești în viață, mai rău, spaima de a nu fi existat vreodată, căci vei dispărea ca și cum n-ai fi fost, îi fac să vadă în moarte un mod de a fi. Moartea altora și a lor în fața a mari mase de spectatori îi poate asigura că au fost și vor fi.

Mulțimea virtuală comite mii de crime virtuale pe zi prin postările pe net. Mânați de aceeași dorință de recunoaștere cu orice preț, postamaniacii agresează în scris tot ce mișcă, doar-doar or strânge ceva audiență. Unii dintre ei, tot mai mulți, fac pasul în stradă. Dar după ce ucid și mor acolo, tot pe internet așteaptă să se întoarcă, ca semizei inspiraționali, asta e Valhalla lor.

Cea mai puternică metodă de a lupta împotriva asasinilor publici nu este dublarea numărului de jandarmi sau interdicția pentru cetățeni de a purta poșete și genți. Nu e nici măcar eficientizarea serviciilor secrete și poliției, de care ar fi mare nevoie.

Ceea ce îi poate într-adevăr descuraja este blocajul informațional. Dacă s-ar putea aplica o convenție prin care orice urmă a acestor crime, și în primul rând a numelor făptuitorilor, audio, video sau scrisă, nu ar ajunge la conștiința colectivă prin tv, radio și site-urile de internet legal înregistrate, ar mai apărea niște comunicații-pirat, individuale sau de rețea teroristă, dar răspândirea ar fi mult limitată.

Cvasianonimatul e dușmanul de moarte al terorismului.

Această soluție naște însă o nouă întrebare, și mai rea: masa, din sintagma mass-media, ar accepta în sufletul ei, căci creier nu are, să nu mai vadă, la ora știrilor, scene cu morți, răniți și sinucigași?

Moartea altora pe ecran, dar tot moartea, nu e și pentru acești spectatori un mod de a-și întări convingerea că ei există, în viețile lor cenușii?