Foto: George Călin/ Inquam Photos
Scopul suprem al legii penale este înfăptuirea justiției. Nu este supremația procurorului. Nu este nici protecția excesivă a învinuitului, sub toate calitățile pe care acesta le are în decursul procesului penal.
Or, în această dezbatere pe tema justiției, ce a polarizat enorm societatea în ultimii ani, întreaga atenție a fost captată de un pretins conflict între procuroii cei răi și „victimele” lor, inculpații, pierdut fiind din vedere faptul că, printre nenumăratele drepturi fundamentale ale inculpatului, mai există și niște drepturi, e drept mai puține la număr și de o importanță scăzută, ale victimei, ale părții vătămate.
Este frustrant să asiști la această dezbatere în care atenția publică se mută de la stânga la drepta, la fel ca ochii spectatorilor unui meci de tenis, fiind ațintită când la drepturile inculpaților, când la autoritatea și independența procurorilor. Unde este în această ecuație partea vătămată, victima, adică acel subiect de drept care este protejat prin legea penală?
Spre exemplu, printre amendamentele adoptate de comisia Iordache, figurează unul care statuează că „instanța de apel nu poate desființa sentința primei instanțe prin care s-a dispus achitarea inculpatului și nu poate pronunța o hotărâre de condamnare direct în apel decât dacă sunt administrate probe noi care să conducă la desființarea soluției de achitare a primei instanțe pentru infirmarea motivelor pentru care a fost dispusă achitarea”. În acest viitor nou context, în care instanța de apel nu va mai putea desființa o sentință de achitare, cum va mai fi respectat dreptul recunoscut în articolul 129 din constituție părților, deci inclusiv părții vătămate, de a exercita calea de atac a apelului? În mod normal, acest amendament nu ar subzista controlului constituțional însă, din nefericire, încrederea în imparțialitatea actualei componențe a forului constituțional este într-o scădere accelerată.
Tot plecând de la o premisă greșită este și prevederea conform căreia cauzele în care nu s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva persoanei în termen de un an de la data începerii urmăririi penale cu privire la faptă vor fi în mod automat clasate. Premisa greșită de la care se pleacă este aceea că procurorul ar fi în toate cazurile determinat să-l trimită în judecată pe inculpat cu orice preț și prin orice mijloc, mergând până la a prelungi ancheta penală ani și ani, căutând, sau, de ce nu, fabricând probe care să-l incrimineze. Însă viața ne demonstrează că la firul ierbii nu se întâmplă întotdeauna așa. Dimpotrivă, deși nu neg posibilitatea ca anumiți procurori să-și facă un obiectiv din a trimite în judecată cu orice preț o persoană, cu atât mai mult cu cât aceasta ar putea avea o calitate publică, există, pe lângă majoritatea situațiilor în care procesul penal se desfășoară în condiții normale, și situații în care organul de cercetare penală îl protejează pe inculpat, uzând de toate mijloacele disponibile pentru a-l ține pe acesta departe de instanța de judecată. Or, ce credeți că va face un astfel de procuror începând din momentul în care va intra în vigoare menționatul amendament? Va tergiversa actele de cercetare penală timp de un an, suficient pentru a surveni clasarea de drept a cauzei, măsură ce-i prejudiciază, din nou, tot victimei.
În final, față de amendamentul care modifică instituția revizuirii, chiar dacă mi se pare normal să survină și în cazurile în care un judecător care a participat la soluționarea cauzei nu își asumă prin semnătură motivarea acesteia, cum normal mi se pare și ca un judecător să nu poată avansa la pasul următor, promovare sau pensionare, decât după ce își va fi asumat prin semnătură motivarea tuturor sentințelor pronunțate, nu pot să nu suspectez faptul că această prevedere a fost introdusă având o destinație precisă.
În mod normal, o revizuire motivată astfel nu poate da un alt rezultat decât cel dat deja de către instanța de apel, printr-o hotărâre definitivă. Însă, momentul și contextul în care este judecată cauza unui politician de rang înalt este foarte important. Dacă în 2016, atunci când a fost condamnat definitiv Liviu Dragnea în dosarul Referendumul, lupta antijustiție era încă în fașă, iar judecătorul de caz putea sta drept, privindu-l în ochi pe condamantul în primă instanță, nu sunt sigur că lucrurile ar mai putea sta la fel și în viitor, în cazul unei ipotetice, dar potențiale, cereri de revizuire a sentinței, atunci când judecătorul s-ar putea simți jenat de presiunea politică.
Fără ca noi să băgăm de seamă, fiind prea concentrați pe independența procurorilor în opoziție cu interesele infractorilor, legislația penală are parte de niște modificări, din partea actualei majorități parlamentare, de așa natură încât noțiunea de justiție va fi dusă în derizoriu. Cine va avea de suferit? Nu, nu procurorii vor avea de suferit. Ei vor avea poate doar o justificare în plus pentru eșecul de a-i duce în fața instanței pe infractori. Va avea de suferit partea vătămată, căreia îi va fi tot mai greu să-și ducă pârâtul în fața instanței, tot mai greu să vadă justiția împlinită în ceea ce-o privește.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Sa punem un mic pariu , cu tot taraboiul asta cu meetingul , o sa ne pomenim cu legile lui Iordache gata pe sub mina.