Horațiu Moldovan, șeful Secţiei de Chirurgie Cardiovasculară din Spitalul Sanador: „Combaterea plăților informale trebuie să înceapă cu creșterea veniturilor personalului medical”

„Cred că sistemul de sănătate trebuie să beneficieze de un management al performanței. Consider că principala limitare a sistemului de sănătate din România este că pozițiile în cadrul sistemului sunt definitive, pe viață (...) Salariile din sănătate sunt ridicol de mici, iar frustrările sunt foarte mari. Salariile sunt foarte mici în special la cei care sunt tineri. Aproape nu pot trăi din ele. De exemplu tinerii medici specialiști, între 25 de ani și până la 35 de ani, perioadă în care își fac familii, fac copii, au nevoie de casă, sunt plătiți absolut minimal, la limita subzistenței. Proporțional, toată lumea e plătită minimal. S-au făcut pași în ultima vreme, dar nu suficienți”, spune conf. univ. dr. Horațiu Moldovan, medic șef al Secţiei de Chirurgie Cardiovasculară din Spitalul Sanador. Horațiu Moldovan este unul din medicii care, în urmă cu câțiva ani, a optat să lucreze exclusiv în mediul privat. De ce rămâne modul de finanțare principala problemă a sistemului de sănătate și de ce trebuie văzut ca un întreg, în interviul acordat Republica.

Apar tot mai multe știri care vin dinspre sistemul privat de sănătate. Spitale private care au început să facă intervenții chirurgicale în premieră. E un semn de însănătoșire a sistemului medical în ansamblu sau este unul de reacție la problemele care sunt la stat?

Spitalele private, lucrând pe o piață în competiție, sunt mai preocupate să lanseze și să dezvolte produse medicale noi pentru a-și dezvolta capacitățile. Acesta e motivul pentru care ele investesc în tehnologie medicală de ultimă generație și finanțează programe locale de dezvoltare a diverselor tehnici moderne pentru a-și valoriza potențialul.

Sunteți unul dintre puținii medici care a optat să lucreze exclusiv în mediul privat. De ce?

Am dezvoltat la Spitalul Sanador o echipă de chirurgie cardiovasculară de la început, de la prima operație care a avut loc acum trei ani. Suportul spitalului, al conducerii spitalului a fost foarte mare, iar acest lucru a permis organizarea unui serviciu foarte performant de la început, ceea ce pentru mine personal reprezintă o provocare. Reușind să organizez această activitate și având succes în acest sens, am considerat că este de datoria mea să continui și să lucrez cu această echipă nou formată.

Criza din sistemul public de sănătate are la bază faptul că întregul personal medical este foarte prost plătit, ceea ce creează frustrări și creează un sistem oarecum autocrat, piramidal de funcționare, în care fiecare participant caută să devină stăpânul propriului loc, al propriei feude, care poate fi mai mare sau mai mică. Dacă îi încredințezi unui doctor un pat într-un spital să poate interna pacienți pe el, el va considera că e „al lui”, personal, dacă îi dai să conducă o secție, cu atât mai mult. Acest fapt apare din cauza unei organizări problematice și din cauza faptului că toți medicii sunt foarte prost plătiți, sunt puțini, sunt suprasolicitați.

Care sunt premierele medicale realizate aici de echipa pe care o conduceți?

Există mai multe tipuri de premiere în general. Există premiere locale, adică operații care se aplică prima dată în acest spital, și din punctul acesta de vedere și chirurgia cardiacă a fost o premieră acum trei ani la Sanador, ca atare fiecare operație nouă a fost o premieră în cadrul acestui spital. Pe de altă parte există anumite premiere în sistemul privat, operații care nu s-au făcut în sistemul privat. Este o performanță pentru acest spital în particular că a reușit să implementeze tehnici complexe, la nivelul celor mai mari spitale de stat din țară. Mai mult decât atât, au fost implementate și tehnici noi în ultima perioadă. Există și operații care s-au făcut numai în privat în utima perioadă, iar aceasta este consecința investițiilor în acest domeniu și a interesului pentru a împinge lucrurile înainte, un interes dictat de regulile concurenței.

În Spitalul Sanador în principiu s-au făcut până azi toate operațiile care s-au făcut și la Spitalul Fundeni, la Institutul de Urgență pentru boli cardiovasculare Prof Dr CC Iliescu, unde am lucrat până anul trecut și care este un institut foarte performant în România. Tot ce s-a putut face acolo s-a „transplantat” în Sanador care este o variantă în privat a institutului de la Fundeni. Toată echipa cu care eu lucrez aici provine de la Institutul CC Iliescu. Dincolo de ceea ce am făcut la CC Iliescu, anumite performanțe punctuale, care au venit odată cu noua tehnologie, au fost realizate cel puțin de echipa noastră prima dată aici. Am operat de exemplu, după cum se știe, cel mai în vârstă pacient cu disecție acută de aortă cu înlocuire completă de aortă toracică la Sanador, în urmă cu doi ani. Am realizat anumite tehnici de chirurgie și tehnici hibride de chirurgie și cardiologie intervențională prima dată la Spitalul Sanador, bunăoară pseudoanevrisme posttraumatice de aortă abdominală rezolvate endovascular sau hibrid. Sunt anumiți pași care s-au făcut, prin natura lucrurilor, pentru prima dată aici. Chirurgia minimal invazivă a fost dezvoltată mai pe larg în Spitalul Sanador datorită interesului și dotării corespunzătoare, după ce a fost începută în urmă cu câțiva ani la Institutul CC Iliescu.

Cred că sistemul de sănătate trebuie să beneficieze de un management al performanței. Consider că principala limitare a sistemului de sănătate din România este că pozițiile în cadrul sistemului sunt definitive, pe viață. Orice salariat al sistemului de sănătate, fie că e asistentă, infirmieră, medic, medic șef atinge o poziție, indiferent de performanța pe care o face, poate să nu facă nimic, devine inamovibil, ca un judecător la Înalta Curte. Să luăm un exemplu simplu - un chirurg care accede la o poziție de chirurg în spital poate să nu facă nicio operație și se întâmplă acest lucru.

Cum arată viitorul? Să ne așteptăm ca rețelele de spitale private să preia multe din intervențiile extrem de dificile și riscante din sistemul de la stat?

Este o discuție fundamentală la nivelul societății românești și a medicinii românești în acest moment care vizează aceste două sisteme. Sistemul este unul singur, adică cel medical, indiferent de natura proprietății.

Spitalele publice au posibilități tehnologice foarte mari, au specialiști foarte rutinați și de mare anvergură. În spitalele universitare se petrec intervenții chirurgicale de mare complexitate. Spitalele private s-au dezvoltat și au ajuns la performanțe comparabile, însă să nu uităm că în spitalele private serviciul medical este mai greu accesibil, pe când în spitalul public este mai accesibil pentru oricine. Ca atare medicina în mediul privat rămâne rezervată pentru situații punctuale, în care un pacient dorește un anumit confort suplimentar, dorește o prioritate, o anumită echipă, ceea ce în sistemul public, prin natura organizării lui și din cauza deverului mai mare pacientul nu poate primi. Opțiunea pentru un anumit chirurg este mai limitată în mediul public în mod oficial vorbind față de mediul privat. Spitalele private nu au listă de așteptare, pot face imediat operații și proceduri, în timp ce în mediul public, datorită solicitărilor foarte mari există, pentru anumite proceduri, inevitabile liste de așteptare care la un moment dat pot pune anumite probleme pacienților.

Cu cât sunt susținute mai bine, cu atât mai multi pacienți pot avea acces la spitalele private. În contextul în care se consideră că în România sănătatea este într-o anumită criză, mi se pare rațional din punct de vedere al autorităților să sprijine dezvoltarea spitalelor private care sunt în creștere, beneficiază de capacități performante și de confort și calitate. Spitalele private nu fac decât să augmenteze calitatea actului medical în România.

În spitalele private care este suma maximă care se decontează de către Casa de asigurări pentru o intervenție chirurgicală?

Sistemul de decontare de la Casa de asigurări este sistemul care se folosește în tot sistemul medical din România. Deci se decontează la fel ca în spitalele publice, diferența apare pentru că medicina tehnologizată, cum e chirurgia cardiovasculară și alte domenii - diabet, cancer, HIV, dializă - sunt prioritare și beneficiază de suportul guvernului, prin Ministerul Sănătății, prin programele naționale de sănătate. Programele naționale de sănătate reprezintă finanțarea principală în aceste domenii tehnlogice de vârf și ele în acest moment sunt accesibile numai în spitalele publice. O mică parte din ce se plătește de către stat, din banii asiguraților, o parte din finanțare este asigurată prin Casa de Asigurări, iar partea cea mai mare e asigurată prin programele naționale de sănătate. Și aici intervine diferența. Vă dau un exemplu. Dacă un pacient are nevoie de o valvă cardiacă el își poate pune valva cardiacă în spitalul public, în condiții foarte bune și de dorit din ce în ce mai bune, valva fiind decontată, suportată financiar de către stat, prin programul național de boli cardiovasculare. Dacă pacientul optează să își pună valva în spitalul privat, nu beneficiază de acest suport, deși e cetățean român asigurat care ar trebui să aibă aceleași drepturi la materialele pe care statul roman le oferă cetățenilor români.

Dacă am avea acest acces - și este în discuție să îl avem și s-au realizat criterii de analiză și performanță pentru spitalele private care să acceseze asemenea programe -, dacă am avea acces, cu atât mai mulți pacienți am putea rezolva, cu costuri cât mai accesibile. Noi ca spital privat putem veni cu un plus de servicii medicale. Cred că democratizarea finanțării actului medical va face ca acest potențial tehnologic medical instituțional uman să vină în sprijinul pacienților. Dacă ei sunt ajutați să poată plăti fie prin programele de sănătate, fie prin asigurări private de sănătate, noi putem să acordăm asistență medicală de înalt nivel și să rezolvăm o multime de pacienți.

La spitalul public există o adresabilitate largă, sunt foarte mulți pacienți, ei sunt toți rezolvați, în ordinea priorității lor, plecând de la urgențe până la operații cronice, programate, activitatea are un caracter mai puțin personal. Pacienții care doresc un plus de personalizare a serviciului medical vor să se opereze la un anumit chirurg, lucru care e firesc, unii din noi ne alegem cui vrem să ne încredințăm viața, iar această posibilitate poate fi oferită foarte bine de mediul privat.

Dacă vreau să am o asistență particularizată, vreau să mă opereze un anumit chirurg, fără să aștept pe o listă de asteptare, atunci pot să aleg varianta privată, dar care trebuie să fie finanțată în condiții asemănătoare, adică să beneficiez de programul național de sănătate, eventual de asigurări private, nu să fiu nevoit să plătesc din buzunar pentru a avea aceste avantaje. Cred că cele două sisteme – cel public și cel privat - trebuie îmbinate și înțelese în acest mod.

Sunt mai multe centre de excelență în cardiologie și chirurgie cardiovasculară. Ați spus la un moment dat că doar Institutul C.C. Iliescu preia marile urgențe din București și jumătatea de sud a României. Care este motivul?

Eu nu mai lucrez la Institutul CC Iliescu, dar este o realitate, urgențele chirurgicale cardiace din București și jumătatea de sud a României sunt rezolvate practic exclusiv în Institutul CC Iliescu- care are oameni relativ puțini, din ce în ce mai puțini- ceea ce este anormal pentru că sunt mai multe centre care au datoria, prin însăși definitia lor, de a face această activitate chirurgicală cardiovasculară, dar nu fac, deși primesc bani de la programele naționale de sănătate, deși sunt spitale de urgență definite ca atare de exemplu Spitalul de Urgență Floreasca, Spitalul de Urgență Universitar București, Spitalul de Urgență Militar Central și așa mai departe. Ele au servicii de urgență de chirurgie cardiovasculară, operează în fiecare zi, au acces la programele naționale de sănătate, totuși, din motive să zicem manageriale, poate, nu acoperă această activitate de urgență care cade exclusiv pe umerii Institutului CC Iliescu, care e suprasolicitat în acest sens. Pot să spun că și Spitalul Sanador ar putea participa la acest program de urgență. De altfel echipa cu care eu lucrez aici provine de la CC Iliescu. Avem disponibiltatea aceasta, dar activitatea de urgență nu poate fi finanțată de bolnavi din buzunarul lor, ar trebui să aibă un suport de la Casa de asigurări și programe naționale, ca orice activitate de urgență.

Dacă v-ați întâlni cu ministrul Sănătății și premierul ce le-ați spune, ce le-ați cere?

În general când am avut ocazia să mă întâlnesc cu miniștrii Sănătății am constatat că sunt foarte la curent cu tot ce se întâmplă. În decursul anilor m-am întâlnit cu mulți ministri ai Sănătății. M-am întâlnit și cu actualul ministru de câteva ori și am avut ocazia să vorbesc cu dânsul. Ei cunosc problemele sistemului în amănuntul lor. Ce le-aș cere? Organizarea sistemului de sănătate din România este o problemă foarte complexă. Criza din sistemul public de sănătate are la bază faptul că întregul personal medical este foarte prost plătit, ceea ce creează frustrări și creează un sistem oarecum autocrat, piramidal de funcționare, în care fiecare participant caută să devină stăpânul propriului loc, al propriei feude, care poate fi mai mare sau mai mică. Dacă îi încredințezi unui doctor un pat într-un spital să poate interna pacienți pe el, el va considera că e „al lui”, personal, dacă îi dai să conducă o secție, cu atât mai mult. Acest fapt apare din cauza unei organizări problematice și din cauza faptului că toți medicii sunt foarte prost plătiți, sunt puțini, sunt suprasolicitați. Este un sistem ce trebuie regândit din acest punct de vedere și trebuie să funcționeze instituțional, adică nu trebuie să încercăm să transformăm spitalul public în spital privat, ceea ce suntem toți eventual tentați să o facem, pentru că e mai „al nostru” decât cel privat, e pe viață și îl gestionăm într-un interes propriu aproape natural. Este nevoie de o cât mai bună organizare, astfel încât funcționarea să fie optimă, să ruleze pentru performanță, pentru un număr mare de pacienți, nu pentru a rezolva situații punctuale. Orice medic are acces în spitale private să desfășoare activități personale, să consulte anumiți pacienți, dar rețeaua publică trebuie să funcționeze rotund, egal, eficient, să aibă personal, ca atare cei care realizează performanță trebuie motivați.

I-aș spune unui eventual ministru cu care aș avea ocazia să vorbesc că trebuie să folosească baza spitalelor private din România, destul de largă, în plină dezvoltare, să o utilizeze pentru asistența medicală (Se finanțează serviciile medicale și nu unitățile sanitare). Eu cred că pacienții români trebuie să fie aibă acces la servicii medicale decontate integral de sistemul de asigurări, indiferent în ce spital se operează, după un mecanism comun, unitar. Operația de colecistectomie, să dau un exemplu oarecare, să fie decontată de sistemul de asigurări unitar, indiferent dacă are loc în spitalul Fundeni, în spitalul județean Constanța sau în Spitalul Sanador. Iar diferențele de costuri trebuie să fie la îndemâna managerilor respectivi. Dincolo de această decontare pe care pacientul are dreptul să o primească, dacă se pun coplăți suplimentare, asta diferențiază operatorii privați pe piață. Dacă un spital privat vrea să urce prețul foarte mult, nu va avea mulți pacienți, dar serviciul medical să fie decontat unitar, indiferent în ce zona se întamplă. Toată demonstrația mea nu se referă la sistemul de urgență, urgențele trebuie plătitte integral de stat și trebuie să aibă prioritate. Ca atare dacă există un management mai eficient într-un anumit spital, fie că este de stat, fie că e privat, atunci el va putea rezolva mai mulți pacienți mai bine. Dacă e un management mai puțin performant, spitalul are costuri mai mari, vor rezolva mai puțini pacienți. Dar toți pacientii vor avea din ce în ce mai mult acces la servicii medicale.

Dacă ați fi ministrul Sănătății ce măsuri ați lua?

Nu mi-am pus niciodată problema, nu mă consider calificat. Mi-ar fi foarte greu, pare foarte complex. Au fost enorm de mulți miniștri la Sănătate în ultimii ani și totuși situația e problematică permanent, în ciuda faptului că Sănătatea a tot înghițit sume de bani, fonduri s-au tot alocat. Mici pași totuși s-au făcut, dar nu s-au rezolvat marile probleme (foto: Conf. univ. dr. Horațiu Moldovan, medic șef al Secţiei de Chirurgie Cardiovasculară din Spitalul Sanador).

Care sunt cele mai mari probleme rămase nerezolvate, în opinia dvs?

Cred că sistemul de sănătate trebuie să beneficieze de un management al performanței. Consider că principala limitare a sistemului de sănătate din România este că pozițiile în cadrul sistemului sunt definitive, pe viață. Orice salariat al sistemului de sănătate, fie că e asistentă, infirmieră, medic, medic șef atinge o poziție, indiferent de performanța pe care o face, poate să nu facă nimic, devine inamovibil, ca un judecător la Înalta Curte. Să luăm un exemplu simplu - un chirurg care accede la o poziție de chirurg în spital poate să nu facă nicio operație și se întâmplă acest lucru. Nu vreau să folosesc nume, dar aș putea să dau nenumărate exemple. Nu e treaba mea. Acest chirurg va primi salariul de medic primar numai pentru faptul că semnează condica, numai pentru că vine și pleacă de la spital. În plan concret el va fi chiar apreciat la locul de muncă pentru că nu concurează pe altul. Sigur acolo există un alt coleg care e activ, harnic și are mai mult loc, dacă unul stă. Dar asta mi se pare o limitare reală și e valabilă de la cele mai mici posturi, până la cele mai importante, în care performanța nu e cuantificată real. Ea este cuantificată, dar formal. Practic asta îngheață sistemul. Dacă privim orice persoană activă în sistemul medical, ea este în aceeași poziție 30 de ani. Unii fac performanță, dar majoritatea nu. Un manager de spital are această problemă: nu poate să dea afară pe unul care nu face nimic. Nici dacă face ceva rău nu poate să îl dea afară...Eu am trăit această experiență în spitalul public. Cei din conducerea spitalului ne-am pus problema, la un moment dat, să dăm afară pe unul care făcea rău. Să dăm afară pe unul care nu face nimic părea absurd. Dar pe unul care făcea rău ne-am pus problema să îl dăm afară. Și l-am și dat. Sigur, ne-a acționat în justiție și a câștigat, l-am reîncadrat. L-am reîncadrat și l-am dat din nou afară. Sintetic vorbind, asta mi se pare prima problemă a sistemului: oamenii nu sunt evaluați în funcție de performanța lor reală. Sunt evaluați formal, ca atare sistemul e înghețat, fluxul de personal este foarte lent și numai istoria naturală rezolvă lucrurile. Sistemul nu poate primi foarte mulți tineri pentru că e blocat, pentru că cei care nu performează nu pot fi schimbați și îl colmatează, îl umplu, e plin. Dacă am avea această elasticitate, o fluidizare a forței de muncă, cum este în SUA, orice poziție este pe un mandat temporar, care se judecă după niște criterii de performanță și atunci lucrurile pot să capete o anumită dinamică. Mi se pare problema esențială.

„Programele naționale de sănătate ar trebui desființate, iar toți banii gestionați de Casa de Asigurări. Banii să urmărească pacientul. Fiecare caz externat se încheie cu un decont, pe care Casa îl achită, punctual”

Mai vedeți și o altă problemă?

Mecanismul de finanțare. Banii se împart în mod netransparent și ineficient. Banii trebuie să urmărească pacientul, adică sistemul de asigurări de sănătate trebuie să deconteze serviciile medicale. Sistemul de decontare dublă, prin Casa de Asigurări și prin programe naționale generează non-transparență, chiar corupție în anumite situații, acces limitat. Casa de Asigurări de Sănătate plătește serviciile. Nu trebuie să mai aibă o altă finanțare, din altă parte, care nu e controlată de piață. Dacă eu am un pacient asigurat de Casa de Asigurare, ca la automobil, pot să îl operez în spitalul cutare sau în spitalul cutare. Îl operez acolo unde performanța îmi convine cel mai mult din punct de vedere al finanțatorului de servicii, îl operez acolo unde obțin rezultatul cel mai bun, la prețul cel mai convenabil. Banii trebuie să urmărească pacientul. Fiecare caz costă o sumă de bani. Nu trebuie să fie o decontare globală, un caz rezolvat, externat are un cost. Acel cost trebuie să fie rambursat de către sistemul de finanțare. În viziunea mea, programele naționale de sănătate ar trebui desființate, iar toți banii să fie gestionați de Casa de Asigurări. Fiecare caz externat se încheie cu un decont, pe care Casa îl achită, punctual. La unii mai mullt, la alții mai puțin, în functie de complexitatea și evoluția cazului respectiv. Aceasta mi se pare a doua problemă a sistemului de sănătate, la fel de importantă ca prima.

Dacă există un fond comun pe care îl gestionează cineva, fondul nu va fi gestionat după regula naturală a pieței.

Exemplu de decontare operație cardiacă:

TCP= 1500 lei

ICM= 4 Decont CAS = 1500 x 4= 6000, adică 1350€

În Europa TCP= 3000€ Decont CAS Europa= 3000 x 4= 12000€ 

Acesta este singurul adevăr!

„Un medic primar primește în România 1.000 de euro, după mărirea de salarii. În Germania același medic este angajat pe 5.000 de euro”

Dar despre plata personalului din sistemul de sănătate?

O altă problemă este plata personalului. Salariile din sănătate sunt ridicol de mici, iar frustrările sunt foarte mari. Salariile sunt foarte mici în special la cei care sunt tineri. Aproape nu pot trăi din ele. De exemplu tinerii medici specialiști, între 25 de ani și până la 35 de ani, perioadă în care își fac familii, fac copii, au nevoie de casă, sunt plătiți absolut minimal, la limita subzistenței. Proporțional, toată lumea e plătită minimal. S-au făcut pași în ultima vreme, dar nu suficienți. Este foarte simplu de înțeles că, atât timp cât suntem în UE, piața muncii în medicină e liberă, forța de muncă va migra acolo unde e mai bină plătită. Un medic primar primește în România în acest moment circa 1.000 de euro pe lună, după mărire. E OK acum. În momentul în care eu am plecat din sistemul public, leafa unui medic primar cu 20 de ani vechime era de 700 de euro pe lună. Salariul meu de medic șef de secție la Institutul CC Iliescu era 750 de euro. Sigur, mi se va spune că dacă mai face și gărzi, salariul unui medic primar e și mai mare. Gărzile sunt în plus, sunt dincolo de 35 de ore de program pe săptămână. Sigur că dacă avem trei servicii luăm mai mult. Un medic primar primește 1.000 de euro aproximativ acum, e deja mult mai bine decât era acum un an. Dar același medic primar în Germania se poate angaja pe 5.000 de euro. Raportul de 1 la 5 e suficient de mare ca să fie un magnet. Ar trebui ca doctorii să fie mai bine plătiți, și cred că așa cum sunt plătiți în sistemul privat poate fi un exemplu. De ce pleacă un medic din spitalul de stat în cel privat? Simplu, pleacă pentru o leafă mai bună, dar și pentru condiții mai bune de lucru.

Leafă mai bună și program mai puțin încărcat?

Asta e altă discuție. Legenda conform căreia în spitalele private se muncește mai puțin decât în spitalele publice nu este adevărată. Punctual poate să fie așa, punctual poate să nu fie așa. În spitalul public sunt doctori care muncesc foarte puțin, sunt doctori care nu fac nimic. Și în spitalul privat sunt doctori care muncesc puțin, dar nu există doctori care nu fac nimic. Aici există diferența fundamentală de administrație. Spitalul privat are un patron care face un calcul de rentabilitate. Niciodată în spitalul privat nu vom întâlni un doctor care vine la spital, semnează condica, pleacă la prânz și primește pentru asta un salariu mai bun ca la stat. Acest lucru nu se întâmplă. La spitalul public un doctor poate să vină dimineața la spital, semnează condica și pleacă la prânz fără să facă nimic, sau mai nimic și este imoabil. Sigur, pe un salariu mult mai mic. Dacă de exemplu spitalul X mare, universitar clinic folosește ca să funcționeze 3.000 de medici ca să facă o anumită activitate, dacă acest spital ar fi privat ar face același lucru cu 1.000 de medici. Sunt încredințat să spun că ar face chiar mai mult cu 1.000 de medici, pentru că cei care îl administrează au interesul să plătească cât mai puține salarii, să obțină performanță cât mai mare ca să genereze profit. Sigur, spitalele publice nu trebuie să genereze profit. Activitatea de urgență este ceva ce nu trebuie să intre în sfera generării de profit. În spitalele publice se face puțină treabă deși se face foarte multă treabă, dar cu enorm de mult personal, comparativ cu sistemul privat, unde se face treabă cu mai puțin personal din rațiuni economice.

Cum poate fi convins medicul de la stat care nu face nimic să își facă treaba?

Schimbând legea, astfel încât să existe criterii de performanță. „După un an, domnul doctor chirurg, câte operații ai făcut? Păi ai făcut într-un an 10 operații.” Trebuie să existe norme, niște legi, care să spună pentru salariul acesta, pe poziția X, în acest interval de timp T, un medic trebuie să trateze un anumit număr de pacienți, cu rezultate, cu paleta asta de complexitate. Nu faci asta îți schimb contractul, adică nu te mai țin sau te angajez pe un contract mai prost sau te mut într-o zonă în care să faci altă activitate, nu știu. În toate serviciile de performanță din România activitatea de performanță e susținută de 20 la sută din personal. Deci 20 la sută din doctorii unei mari clinici fac treaba. E ca regula din piață, 80 la sută din business îl faci cu 20 la sută din clienți. Așa se întâmplă și în sistemul public. Activitatea reală e realizată de 20 la sută - doctorii performanți - care fac 80 la sută din treabă, iar ceilalți 80 la sută, mai comozi, fac 20 la sută din activitate, nu se obosesc.

Ce părere aveti de medicii din sistemul public care condiționează actul medical de plic?

Toată lumea spune de condiționarea actului medical că este blamabilă. Sigur, a refuza asistența medicală în condiții publice pentru plata informală e absolut ilegal, nu putem să ne exprimăm decât împotrivă. Nu sunt de acord cu condiționarea actului medical de plic, iar în prelungirea acestei condiționări nu sunt de acord, nimeni nu cred că e de acord, cu vinderea accesului la îngrijire medicală. Bunăoară, să spunem că eu știu să fac o operație pe care puțini doctori știu să o facă. Există situații, nu toți doctorii știu toate operațiile. Dau un exemplu. Este o listă de așteptare de 100 de oameni pentru operația de by-pas aorto-coronarian. Această listă nu există oficial, nici un spital nu o comunică. mai apare în presă, de exemplu în scandalul cu transplantul, care e în desfășurare, în care ministrul Sănătății spune că nu există listă de așteptare. Dar lista de așteptare e agenda fiecăruia dintre noi, chirurgii. Nu e o listă de așteptare transparentă, nu e o listă a instituției, e lista mea, e programarea mea, e lista proprie și fiecare doctor are lista lui. Ca atare fiecare o poate gestiona. Așa se lucrează. A vinde accesul la o operație cred că nu este etic și nu are rost să vorbim că nu e legal, dar pe mine m-ați întrebat aspectul etic, nu aspectul legal. Nu e etic. Pacienții trebuie să aibă acces la servicii medicale nerestricționat.

Și în sistemul privat pacientul trebuie să aibă acces fără restricții la asistență medicală adică să fie finanțat printr-un sistem de asigurări.

Combaterea plăților informale trebuie să înceapă cu creșterea veniturilor personalului medical, astfel încât aceștia să poată funcționa în condiții normale. Nu pot să plătesc un medic primar în România ca în Germania, nu pot să îi dau 5.000 de euro pe lună, dar pot să îi dau 3.500 de euro, îi stabilesc criterii de performanță. „Ai o leafă ca lumea, dar trebuie să faci asta”. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp