„Mami, m-a certat doamna”. Câteva ore mai târziu, părinții au așteptat-o pe învățătoare la autocar și au luat-o la pumni, în fața copiilor

Foto: Inquam Photos / Cornel Putan

Pe 8 august, la Pătroaia-Vale, în Dâmbovița, autocarul care aducea copiii de la Predeal a tras în fața școlii. S-a deschis ușa. Au început să coboare, obosiți, cu rucsacurile pline și cu ciocolata topită în buzunar.

Doi oameni așteptau la câțiva metri. Nu ca să-și ia băiatul de mână. Băiatul cobora și singur, ca toți ceilalți.

O așteptau pe învățătoare.

Ea are 48 de ani. Ei au 27 și 32. Ce le-a făcut: pe drumul de întoarcere l-a certat pe copil pentru ceva mărunt. Băiatul a povestit acasă. Iar ei s-au uitat pe ceas și au calculat când ajunge autocarul.

Ce a urmat s-a întâmplat în fața clasei. Pumni și palme, într-o femeie de 48 de ani, în parcarea școlii, la lumina zilei. În învălmășeală au fost lovite și două fetițe, una de șapte ani, alta de opt. Ele n-aveau nicio treabă. Erau doar acolo.

Judecătoria Găești a spus deocamdată singurul lucru care se putea spune: treizeci de zile de arest preventiv. Pentru amândoi.

Acum, partea care contează.

N-a fost un impuls. Un impuls e când te enervezi la telefon și trântești receptorul. Ăsta a fost un drum până în parcare, o așteptare, o identificare vizuală și o execuție. Între „mami, m-a certat doamna" și primul pumn au trecut ore. Ore în care s-au uitat unul la altul și niciunul n-a zis: „stai puțin, ce facem noi aici?"

Deja nu mai e vorba de nervi. E convingere.

Convingerea că doamna învățătoare e personal angajat. Că școala e un serviciu contractat, ca abonamentul la net și că, dacă serviciul nu-ți convine, te duci la sediu și faci scandal. Copilul de opt ani a depus reclamația. Clientul a rezolvat-o pe loc.

Mai e ceva. Femeia aia de 48 de ani era, pe 8 august, ultimul adult din lume care mai avea vreo autoritate asupra copilului lor.

Au bătut-o exact pentru asta.

Și, ca tabloul să fie complet: excursia la Predeal fusese organizată din fonduri europene. Bruxelles-ul a plătit autocarul. Noi am pus pumnii la coborâre. Numiți-o cofinanțare națională.

Copilul n-a văzut în ziua aia decât un singur lucru: că e destul să te plângi. Că lumea se rearanjează după tine. Că, dacă cineva îți face observație, vin ai tăi și rezolvă. E cea mai proastă lecție pe care i-o poți da unui om la opt ani și i-au dat-o cu cea mai bună intenție din lume.

Se întoarce la școală în septembrie. Într-o clasă în care toți au văzut. Toți au povestit acasă. Toți o să știe cine e până termină liceul. Părinții au vrut să-i apere onoarea și i-au luat-o pe zece ani înainte, în două minute, într-o parcare.

Da, o să vină și partea cealaltă. Că sunt și dascăli care umilesc copii. Sunt. Există profesori care n-ar trebui lăsați la catedră și despre ei se scrie, pe drept, de douăzeci de ani. Dar între „doamna a țipat la copilul meu" și „o aștept la autocar" nu e o nuanță. E o graniță. Iar dincolo de ea nu mai discutăm despre pedagogie, ci despre cine mai poate spune „nu" unui copil în țara asta fără să plece acasă cu buza spartă.

Răspunsul, deocamdată: nimeni care nu-și permite un avocat.

Acele fetițe de șapte și opt ani au învățat în ziua aia ceva ce nu se predă în excursii. Că un adult poate fi bătut ziua, în fața a treizeci de copii, pentru o observație. Lecția a fost gratuită.

Băiatul de opt ani a învățat că părinții lui se pun pentru el cu oricine.

Urmează să afle și partea a doua: treizeci de zile în care nu-l așteaptă nimeni la poartă. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp