„La bord nu se afla nici un pasager, erau doar membrii echipajului. Niciunul dintre aceştia nu supravieţuise. Imediat după acea zi tatăl meu a renunţat la jobul pe care-l avea şi şi-a reconstruit viaţa alături de familie”. (Foto: Guliver Getty Images)

Știți „discursul” stewardesei din avion înainte de decolare: „în eventualitatea puțin probabilă a depresurizării cabinei, măștile de oxigen vor cădea automat din tavan. Persoanele însoțite de copii își vor pune mai întâi propria mască și abia apoi pe cea a copilului”? Sună surprinzător: cum, nu punem mai întâi masca celui mic?

Bilețelul fetiței arată că ea are încredere în mama ei. Altfel nu i l-ar fi scris, dacă s-ar fi gândit că nu primește ajutor și dacă și-a pierdut speranța. (Foto: Guliver/Getty Images)

După ce a dispărut frica, ca funcție reglatoare dar și una care ne-a scindat ca personalitate, au apărut, iată, oamenii, pe de-a-ntregul, așa cum sunt ei – răniți, nerezonabili, agresivi, imprevizibili. Școala nu are de ales decât să își reinventeze organigramele și să aducă alături de profesori sau în instrumentarul lor, componenta specialistă pentru problemele acestor copii. (Foto: Guliver/Getty Images)

Îți trebuie multă siguranță și stăpânire de sine astăzi ca să n-o iei și tu pe urma prietenilor tăi cu copii inscriși după școală la clase de excelență, cu ghiozdane doldora de gazete matematice încă de la clasa I, cu meditatori măcar din două în două zile incă de la Pregatitoare. (Foto: Inquam Photos / Octav Ganea)

M-am trezit singură cu fetița mea. Singură și fără să știu cum să mă apropii de copilul meu de 4 ani și jumătate care a stat mult mai mult cu bunica decât cu mine, adică de dimineața până seara, până la 3 ani, când eu am renunțat la slujbă și am devenit freelancer, și încă un an în care, greu am înțeles de ce, prefera să stea cu tatăl când îl prindea pe acasă.

Reflexul multor părinți și profesori este să îi încarce pe copii cu cât mai multe informații și activități. „Am văzut mulți părinți dispuși să sacrifice ore în trafic. Reflexul tuturor părinților, nu numai din România, e de a-și duce copilul la cât mai multe activități. După școală,înainte de școală, meditații”, spune Oana Moraru, consultant educațional și fondatoarea școlii private Helikon. (Foto: Guliver/Getty Images)

Sistemul educațional așa cum îl știm se va prăbuși complet mai devreme sau mai târziu. Multă lume recunoaște acest adevăr, dar se agață de speranța că trebuie să existe o reformă sau măsură magică de resuscitare. (Foto: Octav Ganea/Inquam Photos)

Pe mine nu mă poate minţi nimeni. Când eram copil, până în zece ani, am fost pipăită în lift de un vecin bătrân. Mi-a fost frică să o spun până la douăzeci şi ceva de ani. Eram sigură că nu mă va crede nimeni. Ne naştem cu frică. (Foto: Alexandra Măceșanu Facebook)

A ști ce să nu spui copilului tău înveţi în timp. Pe pielea ta şi pe viaţa lui. Şi când ai învăţat, el e deja mare, plecat de acasă şi purtând cu sine toate urmele gravate de vorbele tale deseori inconştiente pe sufletul şi destinul lui. (Foto Guliver/Getty Images)

Copiii care se nasc azi au mai puţine şanse să-şi mai vadă părinții, altfel decât pe Facetime, după ce împlinesc vârsta maturității şi părăsesc casa natală. (Foto: Guliver Getty Images)

Plec în oraș. Nu apuc să conduc prea mult când aud telefonul. E mama, care rămăsese cu cel mic. Inima îmi bate deja mai tare. Îmi trec tot felul de scenarii prin cap. Niciunul prea fericit. Răspund. Nu e mama. E băiețelul meu. Plânge în hohote și lasă puțin spațiu ca eu să înțeleg ceva. Nu-știu-ce grisine pe care le-am uitat acasă?!

„Noi nu l-am educat pe băiatul nostru în ideea de a pleca. Deloc, deloc. Probabil va pleca să studieze afară, dar cu dorința de a se întoarce”, a spus Mihai Călin în emisiunea „În fața ta” de la Digi24. (Foto: Inquam Photos/Octav Ganea)

Pe cântarul vânzătoarei se afla o tavă cu sărățele, fetița a luat una de acolo, neștiind că aceea nu aparține părinților, ci unei alte persoane. (Foto: Guliver Getty Images)

Visez la un moment în care fiecare clasă din România este înzestrată cu un panou pe care se află fotografiile elevilor însoţite de o imagine sau un simbol al visurilor lor. În aceste clase ar lucra adulţi care mai mult decât “cadre didactice” se simt facilitatori ai aspiraţiilor elevilor lor, cu conştiinţa faptului că de felul în care ei imaginează viitorul va depinde tot ce vom avea şi vedea mâine, inclusiv supravieţuirea noastră şi a planetei noastre. (Foto: Alberto Groșescu/ Inquam Photos)

Doamna profesor din film trăiește singură, este plăpândă, sensibilă, cu aer de dăscăliță onestă, iubitoare, dedicată meseriei. Mama domnișoarei este o țoapă cu bani, strident machiată și, evident, o patroană care suge sângele poporului, inclusiv al profesorilor copilei ei. Realitatea nu e așa pueril polarizabilă și nici oamenii așa ușor de manipulat cu un astfel de film. Există și profesori ca dna Diana Miron, dar și profesori exact ca mama agresivă: stridenți, insultători, nevrotici, furioși. Pe copii cine îi apără de ei?

Sunt mamă de 5 luni și jumătate. Mai exact, din 14 noiembrie 2018. La ora 12:44 a venit pe lume Maria. Un pic înainte de termen și cu oareșce complicații, dar cu bine și sănătoasă.

„Finding Nemo” este una dintre preferatele mele din toate timpurile pentru felul cum reușește să livreze mesaje și lecții importante despre viață, într-o manieră amuzantă și care merge direct la țintă. Se poate folosi scuza animației pentru a discuta cu cei mici despre depășirea temerilor, a limitelor proprii, deschiderea la nou, la aventură.

La școală deja nivelul la care ne bucurăm de copil este foarte scăzut. Relația de atașament se rezumă la îngrijorări legate de teme, note, telefon, comportament. Simțim și suntem convinși că e nevoie de multă reparație la copil, că să îl aducem unde trebuie. Copilul simte că el nu contează. Relația mea cu el se strică. Ce fac dacă am ajuns aici? (Foto: Guliver/Getty Images)

Nu e o surpriză pentru nimeni că atât părinții, cât și profesorii folosesc etichete în relaționarea cu copiii. Aud des în jurul meu: „Tu o să ții cheia de la casă, tu ești serioasă. Fratele tău e un amețit”…; „Grăbește-te, ești tare leneșă”; „Doar nota asta? Credeam că ești deștept”. (Foto: Guliver Getty Images)

S-a anunțat inspecție în școală. Au urmat indicațiile de regie: copiii să vină îmbrăcați în cămașă; să le pregătim un portofoliu cu toate fișele de peste an; creioanele să fie ascuțite și frumos orânduite în penar; sticlele de apă să aibă etichete cu numele elevilor; gustarea să fie servită pe un prosopel. (Foto: Cornel Putan/ Inquam Photos)

La mai bine de un secol de atunci, ne putem întreba dacă acest clișeu antropologic ne mai caracterizează ca popor. (Foto: Guliver Getty Images)

„Eu nu mai cred în mitul autorităţii familiale şi a creşterii copiilor cu bâta. Noi am avut parte de asta din când în când. Ne punem întrebarea de ce sistemul nu merge. Sistemul de învăţământ este oglinda felului în care ne creştem copiii”, a declarat Tudor Chirilă într-un interviu pentru Știrile Pro Tv. (Foto: Captură Știrile Pro TV)

Nu susțin că toți experții în parenting promovează corect ceea ce arată cercetările sau studiile experimentale. Dar nici nu este înțelept să-i dăm științei în cap, doar pentru că un cititor nu a procesat în mod corect o informație sau pentru că o anumită recomandare de parenting nu s-a potrivit, într-un anumit moment, unui anumit comportament în care s-a implicat copilul. (Foto: Guliver/Getty Images)

- Vai, doamnă, dar nu ascultă deloc! continuă doamna. Măi, faceți liniște odată, altfel doamnele nu mai fac nicio activitate cu voi, se adresă doamna apoi copiilor. Răi, de altfel. (Foto: Guliver Getty Images)

Am avut o discuție interesantă și intensă cu o femeie de 30 de ani, discuție care mi-a demonstrat că lumea se schimbă și eu nici măcar nu-mi dau seama. (Foto: Guliver Getty Images)

„Aproape toți specialiștii condamnă practica de a da teste standardizate copiilor mai mici de 8-9 ani. Și spun aproape ca să mă acopăr. Pentru că deocamdată nu am găsit niciun studiu făcut de un cercetător reputat în domeniul educației timpurii, care să susțină o asemenea testare pentru copiii mici”, spune Alfie Kohn. (Foto: Guliver/Getty Images)

„Să comparăm un copil care face o fișă la școală, folosindu-și o parte foarte limitată a creierului și a corpului, cu un joc în care își folosește întregul creier și întregul corp - limbă, emoții, activitate fizică, interacțiune socială etc. Cel de-al doilea mod construiește conexiuni cerebrale”, spune Lawrence Cohen. (Foto: Guliver/Getty Images)

Tatăl meu era alcoolic. Iar eu am avut o copilărie zbuciumată. Rușinea și vinovăția de demult, îmbătate pe atunci de frică și anxietate, sunt trăiri pe care nu am cum să le uit vreodată. Și chiar dacă nu am devenit la rândul meu alcoolic, toată viața m-am aflat în căutarea a ceva «din afara mea», pentru a stinge nevoia mistuitoare de alinare sufletească și de validare emoțională. Chiar și acum, îmi este uneori greu să potolesc focul îngrijorărilor și îndoielilor care mă bântuie. (Foto: Guliver/Getty Images)

Mi-ar spune pur și simplu „puiuț”, chiar și în prag de 40 de ani. Și eu aș închide ochii și aș simți cum Soarele răsare cu încredere la orizont. (Foto: Guliver Getty Images)

A fi însărcinată în România arată precum un brav act de curaj. (Foto: Guliver Getty Images)

„Nu o să fie un pămpălău așa ca mine. O să îl învăț să fie un bărbat adevărat”. (Foto: Guliver Getty Images)

„Niciun copil nu plânge degeaba. Fiecare copil răzvrătit, e răzvrătit cu un motiv, vrea să ne atragă atenția la o suferință din interiorul lui. Și depinde de noi, dacă vrem să îl luăm în atenție. Dar asta înseamnă multă răbdare, pentru că nu din prima îți iese. Copilul care face probleme are o problemă”, spune Denisa Stoicescu.

Transparența și informația sunt capitale aici. Practici de genul începutului de an școlar cu buchete de flori ori alte ritualuri tipice în societatea românească, reminiscente din comunism, nu sunt cunoscute aici, la fel cum nu se cunoaște nici noțiunea de a da cadouri profesorilor, lucru absolut interzis prin lege, fiind privite drept mită. Vorbesc de un simplu voucher, să spunem la un teatru ori restaurant, nicidecum de cadouri în bani. (Foto: Guliver/Getty Images)

Nu există un model ideal de a da teme, nu există rețete. În fiecare clasă, fiecare copil are propria reteță. Treaba profesorului e să fie conștient de asta, să-și pună mereu întrebări și să comunice deschis cu elevii. Profesorul face magia! El descoperă cine sunt copiii, cu ce bagaj emoțional, social și cognitiv vin aceștia. (Foto: Guliver/Getty Images)

Duminica era ziua în care ne adunam și eram toți. Aveam glumele noastre, aveam istoria noastră de familie. Eram, într-un fel, o singură entitate. Nimic nu putea să ne rănească, atâta timp cât aveam familia. Puiul mâncat în familie era de foame, de încălzit, de dragoste. Duminica eram în siguranță. (Foto: Guliver/Getty Images)

„Stii ce vor copiii noștri? Vor atentia părinților, vor iubirea părinților. Vor iubirea manifestată a părinților și vor contact fizic. Să îi ții de mână, să îi iei în brațe, să îi mângâi”, spune Mirela Retegan, cea care a creat, în urmă cu 10 ani, trupa de spectacole pentru copii Gașca Zurli. (Foto: Vlad Bâscă)

Violența nu a ajutat niciodată la clădirea a ceva bun, pe termen lung. Violența, sub orice formă, lasă urme adânci și are efecte pe termen lung. Cunosc cazuri de oameni care nu și-au mai revenit niciodată în urma bătăilor primite în copilărie și nu și-au putut construi o familie din același motiv.

Am crescut știind că am fost un copil care nu dormea în timpul zilei, fiind o reală problemă pentru oricine trebuia să stea cu mine. De cele mai multe ori, ai mei erau indisponibili, așa că odată ce am împlinit trei ani, bunica mea s-a mutat cu noi ”ca să mă crească”. Înainte de asta, rămâneam uneori la vecinii noștri, care aveau doi copii de vârste apropiate. (Foto: Guliver/Getty Images)

Societatea românească are o fascinație pentru geniu. Pentru apartenența la elite. O obsesie de-a dreptul. Indiferent de cât de adâncă e prăpastia istorică în care ne aflăm, vom clipi vesel ori de câte ori vom auzi de olimpici, Hagi și Nadia Comăneci. Ne hrănim cu iluzii și refuzăm să ne acceptăm mediocritatea. Poate pentru că ne-a însoțit mereu de-a lungul istoriei. (Foto: Guliver/Getty Images)

„Dacă aș fi ministrul educației, aș...” e așadar provocare pe care vă invit să o completați cu soluțiile identificate de voi. Mai jos, încerc să redau, cu mintea și experiența de acum, perspectiva pe care o văd eu valoroasă pentru educația din țara noastră.

„Îmi permiteți să vă spun că inspectorul școlar de la București, inspectorul școlar general, doamna profesor Neacșu, când ne-a raportat situația, cu asta a început: «În toate școlile avem apă și săpun.» Deci cred că e responsabilitatea directorului de școală, a profesorilor de acolo, a autorităților locale de unde se cumpără aceste elemente de igienă elementară le-aș numi”, a spus Ecaterina Andronescu. (Foto: George Călin/ Inquam Photos)

Uitându-mă în urmă pot spune că am fost un om norocos. Am avut alături de mine modele care să-mi direcționeze pașii spre educație, care să facă eforturi susținute și să ne asigure condiții decente pentru a putea învăța. Sunt conștient totodată că foarte puțini dintre copiii României care trăiesc la limita sărăciei sau în sărăcie au parte de asemenea adulți în viețile lor.

Acum pleacă din țară acei oameni de 30, 35, 40 de ani, care au rămas pe poziții în toată această lungă perioadă de democrație originală, tranziție continuă, furt sistematic, umilință perpetuă. Au rezistat, au luptat și au trăit cât au putut de frumos în ciuda tuturor greutăților, dar se văd nevoiți să își pună la adăpost copiii de un sistem ce pare că nu se va mai face niciodată bine.

Eu centrez cu mingea mea și tot eu apăr poarta în care am centrat cu propria minge, apoi fug repede în tribună și mă încurajez cu bannere gândite, desenate și executate de mine, lipite și ținute tot de mine. Super tare, nu? Credeți că mă pot plictisi vreodată? (Foto: Alberto Groșescu/Inquam Photos)

Peste 10-15 ani copiii aceştia pentru care acum construim curricule fanteziste şi grădiniţe “olimpice” la care nu vor avea acces, fiind private, vor ajunge pe piaţa muncii! Semi-analfabeţi şi fără nicio abilitate. Nici muncitori nu vor putea să fie angajaţi în fabricile tot mai automatizate ale viitorului! (Foto: Guliver/Getty Images)

Un parenting sănătos începe în inima părintelui și se continuă în fiecare moment în care copilul este copleșit de emoții, când e trist, supărat sau panicat. Esența parentingului este să fim alături de copii într-un mod specific, unul în care acesta să se simtă văzut, auzit și sprijinit. (Foto: Guliver/Getty Images)

Schimbări esențiale se vor întâmpla, efectul bulgarelui de zăpadă deja a început. E un moment de renunțare la orgolii de culoare politică sau din alte cauze pentru ca dă copiilor șansa pe care o merită, pentru ca ei să poată să îți cunoască, îndeplinească și chiar depășească propriul potențial.

Am înțeles că a crește un copil poate fi cel mai mare salt evolutiv din viața unui om. Am înțeles că atunci când ești prezent cu adevărat, conectat cu copilul tău, mai presus de orice tehnici și metode de parenting, crești odată cu el. (Foto: Guliver Getty Images)

Culorile aprinse suprastimulează, iar copiii sunt suficient stimulați în viața lor: la grădiniță, la școală, la sport, în parc, la cursuri și așa mai departe. Măcar acasă le putem oferi un mediu calm, liniștitor în care să se concentreze și să se deconecteze cu ușurință. (Foto: Guliver/Getty Images)

„În trecutul nostru ca specie, adolescența era la două minute de mijlocul vieții. Era o perioadă care pregătea tânăra ființă umană, pentru a-și împlini potențialul maxim, pentru a părăsi tribul parental ca să-și întemeieze propriul trib sau propria familie, pentru a-și putea asuma riscul de a se lupta cu tribul vecin sau de a se duce în pădure să vâneze Dumnezeu știe ce”, explică psihologul Diana Stănculeanu.

Ședință cu părinții. Părinții își critică propriul copil de față cu toți ceilalți părinți și împreună cu profesorul. Cam cât de umilitor poate fi asta pentru copil? Pentru noi cum ar fi dacă am ști că cea mai dragă persoană ne bârfește și ne critică la colegii noștri și la șef? Am mai avea oare încredere în persoana dragă nouă? (Foto: Guliver/Getty Images)

Apele s-au învolburat din nou pentru că tăticul-erou stă bine cu poezia, dar nu și cu punctualitatea. Mai întârzie un pic, motiv pentru care mămicile care au venit să-și recupereze copiii de la școală primesc misiunea de a o reține cât mai mult pe doamna învățătoare. (Foto: Guliver Getty Images)

Copiii sunt bucuroși fără un motiv anume, doar “de-aia”! Le sclipesc ochii, vorbesc tare și își mișcă corpul în fel și chip debordând de energie! Iar lucrul ăsta este așa revigorant! Și îl primim gratis, doar ciulind urechile când trecem pe lângă o școală sau observând pentru o secundă copiii cu care ne intersectăm zilnic.

În ţara noastră învăţământul e aşa de gratuit, încât numai oamenii cu bani îşi permit educaţie de calitate pentru copiii lor. Şi e aşa de obligatoriu, încât numai chiar cine vrea cu tot dinadinsul reuşeşte să îşi ţină copiii la şcoală pe toţii anii învăţământului “obligatoriu” şi ceva în plus, până la dobândirea unei meserii sau a unui sens în viaţă. (Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos)

Pregătirile pentru festivitatea de deschidere sunt în toi. Ici, colo, câte o schelă uitată de muncitori strălucește mândră în razele soarelui. E forfotă mare în sălile de clasă. Părinți inimoși își trec trafaletul de la unul la altul pentru ultimele retușuri ale pereților sălilor de clasă.

În ciclul primar părinţii plătesc, în medie, 2.545 lei anual, în cel gimnazial 3.083, iar dacă elevul este la liceu, părintele trebuie să scoată din buzunar 3.647 lei, arată un studiu realizat de organizația Salvați Copiii. (Foto: Alexandru Bușcă/ Inquam Photos)

În drum spre casă, lăsați-l să vă povestească experiențele pe care le-a avut, fără să-l întrerupeți și mai ales fără să-l certați. Dacă auziți ceva care vă creează neplăceri, respirați adânc (uneori, s-ar putea să fie nevoie de mai multe exerciții de respirație), apoi cereți-i copilului să vă dea mai multe detalii. (Foto: Cornel Putan/Inquam Photos)

Realitatea este adesea foarte dureroasă, iar mulți dintre copiii sau adolescenții pe care-i întreb „Ce citești pe chipul părinților tăi?“ îmi dau răspunsuri de genul: „Că nu sunt suficient de cuminte... că nu mă ridic la nivelul așteptărilor...“ Și cel mai trist răspuns dintre toate: „Că nu le pasă de mine“. (Foto: Guliver/Getty Images)

Ana era foarte bună la înot. A făcut trei ani de performanță. Chin de-a dreptul statul o zi întreagă la concursuri. O să fie din ce în ce mai bună, îmi ziceam. Poate că va fi o înotătoare renumită. Antrenorii spuneau și ei la fel. Însă, într-o zi, Ana a spus: ”Dar eu de ce mă mai duc la înot?” (Foto: Guliver/Getty Images)

Pentru a evalua critic o idee trebuie să o privești cu suspiciune și să o treci prin filtrul unor întrebări. Acestea pot varia de la întrebări tehnice de tipul “sunt premisele adevărate?”, “sunt logice deducțiile?” până la întrebări de personale de tipul “am înțeles cu exactitate ce încearcă interlocutorul meu să transmită sau am nevoie de clarificări?” sau “sunt obiectiv în analiza acestei situații sau sunt influențat de o influență emoțională?”. (Foto:Guliver/Getty Images)

Noi, tinerii români, nu suntem părți ale unui calculator. Viitorul nostru colectiv care va defini viitorul comunității se bazează pe fiecare individ în parte și pe latura noastră umană. Nu ne deteriorăm doar de la apă și frig, ci și de la lipsa de interes a celor care ar trebui să ne ghideze. (Foto: Octav Ganea/Inquam Photos)

„E o formă mai avansată de joacă și, după majoritatea cursurilor, copiii rămân cu un obiect la care au lucrat. Iar obiectul acela trebuie să adune în el idei pe care le-au descoperit pe parcursul lecției respective. Dacă ai vorbit despre axe cu came și despre roți zimțate și despre mișcarea de rotație și despre excentricitate, automatonul este cel care le reunește frumos pe toate”, spune Ion Neculai, cofondatorul eematico.

Observ în jurul meu o protecție exagerată a copiilor din partea părinților. Nu li se dă voie să intre în contact cu diverse lucruri, să învețe despre ceva anume considerat rușinos, să stea prin murdărie, să exploreze cu mâinile mediul înconjurător și lista poate continua. Mă sperie însă altceva: copiii sunt protejați de componentele negative ale vieții. (Foto: Guliver/Getty Images)

Vorba renumitului Seth Godin, peste tot în lume școala te învață „să fii bun/ă la școală“. Dar este aceasta o abilitate esențială și definitorie pentru viață? Sau este mai degrabă o manifestare lăudabilă doar dacă vrei să mergi la școală toată viața? (Foto: Guliver/Getty Images)

Practic mi-au explicat cum celălalt sector a îndrăznit să sugereze doar o anchetă pentru mutarea în evidența sectorului actual, iar ei, studiind actele au descoperit nereguli și au respins de două ori propunerea, alegând să luăm plasamentul de la zero. Lucru care mie nu mi s-a comunicat oficial până în acea zi, deși îmi fuseseră solicitate actele pentru acest demers. (Foto: Guliver Getty Images)

De expresia „drac de copil” sunt sigur că ați auzit. (Foto: Facebook Leroy Merlin Romania)

Nu poți face comunicare non-violentă cu propriul copil sau cu alt adult atâta timp cât tu nu ai trăit într-o relație experiența relaționării non-violente chiar și în momente critice sau de diferend major. Poți spune cuvinte, dar ele nu sunt formule magice. Mesajele noastre sunt întotdeauna însoțite de trăirea emoțională pe care o avem la momentul vorbirii, iar calitatea trăirilor noastre se alterează doar prin experiențe relaționale sănătoase. (Foto: Guliver Getty Images)

Înainte de a învăța 4 limbi străine încă de la 2 ani, de a scrie și citi de la 3, de a face dans, tenis și pian...toate odată, copiii au o SINGURĂ prioritate: să își trăiască descoperirea. Lucru care îi sperie pe părinții care îmi repetă aproape panicați ”aici, la voi, doar se joacă”.

Timpul special înseamnă să nu te gândești la nimic altceva, să alungi gândurile care vin și să te reîntorci în prezent, lângă copilul tău. Înseamnă că nu te mai ocupi de rufele pe care trebuie să le întinzi, de covorul care nu e aranjat cum trebuie, de jucăriile care sunt împrăștiate fix în camera unde vrea copilul să faceți timp special. Este un timp în care părinții nu se mai gândesc la ratele pe care trebuie să le plătească sau la mailurile la care mai trebuie să răspundă. (Foto: Guliver Getty Images)

Copiii care provin din medii cu venituri normale sau peste medie au spus cu precădere că își doresc mai puțin lucruri materiale ci mai mult timp împreună cu părinții: “să fac ceva, un joc cu mami și tati”, “să aprindem toți trei lampioane”, “să mergem la mare împreună”, “să inventez o jucărie cu tata”, “ îmi doresc că mamă și tata să lucreze mai puțin”, “vreau ca mama și tata să fie iar impreună”, “imi doresc ca tata să fie mai jucăuș”. (Foto: Guliver Getty Images)

Mesajul transmis de părinte: “Dacă continui să plângi, plecăm în secunda asta acasă!” Interpretarea mesajului de către copil: Copiii înțeleg foarte bine limbajul nostru non-verbal. Poate el nu ar fi avut o problemă cu a merge acasă, dar i-am arătat că “acasă” poate fi și un loc rece unde distracția se termină. (Foto: Guliver Getty Images)

Zilnic ma întâlnesc cu părinți și elevi și aud povești. În dimineața cu pricina, un copil era amenințat cu nepromovarea anului școlar, cu ratarea pe viață, altul cu pedepse inimaginabile, altul cu retragerea afecțiunii, în caz că nu ,,livrează’’ calificativul de foarte bine cu artificii, conform așteptărilor... (Foto: Guliver Getty Images)

„Doamnă, nu înțelegeți că nu există familii cu un singur adult? Familia are doi adulți și unul sau doi copii…sau, în cazuri mai rare, mai mult de doi…”, a auzit Raluca Zdrobiș după ce a vrut să cumpere pachetul de bilete Family pentru a intra la film împreună cu cei doi copii ai săi.

Chiar atunci, în lumina mantiei strălucitoare a Reginei Mierii care a învins pentru o clipă întunericul din sală, văd revelat negru pe alb, tot adevărul: sunt la filmul «Albinuța Maya». Dar nu înțeleg, am verificat, trebuia să vedem «România neîmblânzită»! (Foto: Facebook România neîmblânzită)

Mulți părinți din celebra generație cu cheia la gât se hotărăsc foarte greu să-și lase copilul singur pe străzi, în drumul spre școală. (Foto: Guliver Getty Images)

Merg la Mall pentru că trebuie. Iar azi trebuie. Dudu, fiul meu, e la vârsta "îmi cumperi ceva bun?" iar astăzi a venit rândul iepurilor vii – "Dar vreau doi!" mi-a spus despărțind arătătorul și degetul din mijloc. (Foto: www.mircea-radu.ro)

Pe parcursul celor 12 ani de învățământ am fost mereu convinsă că fac eu ceva greșit. Din moment ce toată lumea trata sistemul ca pe o normalitate, cine eram eu să mă opun? Însă, la cinci ani de la terminarea liceului, mi-am dat seama că tocmai asta ar fi trebuit să fac. (Foto: Octav Ganea/Inquam Photos)

Atunci când analizăm mai profund cererea părintelui, ne dăm seama că părintele are o dificultate de a înțelege ce se întâmplă cu copilul lui, așadar are o dificultate de a-l ajuta...Și atunci mă întreb? Cine are de fapt o problemă? Copilul sau părintele? (Foto: Guliver Getty Images)

La întoarcerea de la grădiniţă, acelaşi semafor, de această dată în sens invers. Două doamne şi un domn pornesc pe roşu, copilul se întreabă dacă va veni un poliţist să le dea amendă. Văd în ochii ei că efectiv aşteaptă să vadă efectele transgresiunii celorlalţi, după ce am venit cu explicaţia cu poliţistul. (Foto: Guliver Getty Images)

Copiii au nevoie să fugă. Au nevoie să întâlnească pericole pentru a învăța să se apere. Au nevoie să-și facă bube în genunchi și-n coate. Au nevoie să dea piept cu bacterii pentru a primi seturi competente de anticorpi, apărare imună pe măsură. Au nevoie de interacțiune cu ceilalți copii și cu natura. Au nevoie să viseze. Au nevoie să încerce și să greșească. (Foto: Guliver Getty Images)

Ce faci tu, dragă statule, cu CAS-ul meu de 25% din concediul medical care mi se cuvine, dacă fix atunci când am nevoie de tine îmi bagi mâna în buzunar? De ce, pentru că am avut îndrăzneala să devin mamă, trebuie să mă tâlhărești? (Foto: Bogdan Buda/Inquam Photos)

De-a lungul experienței mele de profesor, am întâlnit adesea copii inteligenți și silitori, cărora nu le place să se mândrească cu realizările lor, să își prezinte proiectele în public. Pe de altă parte, există o a doua categorie de copii, gata să profite de slăbiciunea primilor și să cucerească audiența cu ușurință și fără urmă de remușcare. Ba, mai mult de atât, să își asume meritele celorlați, fără a depune vreun efort. (Foto: Guliver Getty Images)

Pericolul se află mult mai aproape de noi decât am crede. Acesta se poate ascunde în umbra unui vecin de bloc; în spatele privirilor prietenoase ale unui părinte la care ne-am lăsat copilul în vizită; în comportamentele extrem de favorizante pe care le manifestă un antrenor, profesor, educator, îngrijitor față de copilul nostru; și în multe altele locuri aparent sigure. (Foto: Guliver Getty Imges)

Am observat în primele zile că, lăsați singuri la masă, unii copii mor de foame cu bucata de carne în față. Începând o discuție cu ei, am primit răspunsuri de genul: “Nu-mi place să mănânc cu mâna.”, “Nu vreau să mă murdăresc.”, “Nu pot să-mi tai carnea.”, “Nu am forță.”, “Mama îmi taie acasă carnea mare”. (Foto: Guliver Getty Images)

Tata i-a scris atunci, în prima zi de școală, ceva pe un carton pe care apoi l-a înrămat și l-a pus lângă biroul ei. Pe carton scria, cu litere caligrafice, următoarele:... (Foto: Guliver Getty Images)

Mă consumam ca timp și energie pentru carieră, proiecte, obiective, lucruri care prin natura lor fictivă sunt incapabile să-ți dea un răspuns emoțional. Puneam suflet, primeam bani. Într-o notă mai melodramatică, faustiană, pot spune că-mi vindeam sufletul. (Foto: Guliver Getty Images)

Suma de bani pentru cadoul doamnei se anunță pe grupul creat pe WhatsApp, iar cele mai vocale mămici și în general organizatoarele chetei au grijă să anunțe că se va face totuși o listă cu cei care participă și care, evident, va fi înmânată doamnei. (Foto: Guliver Getty Images)

Și mie mi-e dor de fiica mea! Așa de dor că…aș vrea să mă doară ceva! Să simt ceva fizic, în afară de lipsa de aer în piept și ghiontul acela în stomac când mă gândesc la ea! Că atât avem, eu și tată-su, pe ea! (Foto: Guliver Getty Images)

- Puteți face acum sau altădată. De făcut oricum trebuie să faceți, altfel următorul atelier vă va costa dublu, am continuat eu zâmbind. (Foto: Guliver Getty Images)

Ionuţ, un băieţel de 7 ani, era lovit mereu pentru că era ‘rău’ ca foamea. Era un copil drăgălaş tare, un pic ruşinos, dar cu privire vioaie pe sub gene lungi. L-am întrebat pe loc dacă ar vrea să îmi dea un pupic. Şi-a şters gura moşcoşită cu dulceaţa de dimineaţă şi mi-a dat cel mai bun pupic din câţi ar putea să fie. I-am mai cerut unul şi încă unul şi copilul, generos, mi-a dat. (Foto: Octav Ganea/Inquam Photos)

- Dă-mi brief-ul, mi-a spus el. - Habar n-am ce e un brief, însă o să îți scriu pe scurt povestea din spate, viziunea din spatele numelui și ce vreau să fac cu această asociație. (Foto: Guliver Getty Images)

Fii așadar adultul care va ieși din copilul pe care-l crești. Vrei să ai un copil civilizat? Nu arunca gunoiul pe jos. Vrei să ai un copil respectat? Crește-l într-un mediu în care cei din jur sunt respectați. Respectă-i pe cei de lângă tine. Vrei să ai un copil căruia îi place să citească? Citește tu zilnic. (Foto: Guliver Getty Images)

„Luați loc, vă rog...” Sunt ultimele cuvinte pe care un părinte le aude înainte ca lumea să înceapă să se prăbușească. Speranțele se năruie, visurile se șterg, zilele sunt înghițite de griji, iar singurele lucruri stabile rămân un munte de suferință și un scaun. Pe acel scaun, aflat lângă patul copilului bolnav de cancer începe să își ducă viața părintele. Pe acel scaun se străduiește să fie puternic, în timp ce se luptă cu o mie de gânduri negre, cu spaima, durerea, epuizarea.

Așa au fost crescuți. Când țipă, când nu se potolesc, când suntem obosiți și exasperați, îi liniștim „cu desene” sau „cu telefonul”. (Foto: Guliver Getty Images)

A început școala. Și cu ea o grămadă de griji și de întrebări. Și dacă grijile și întrebările tale sunt despre „unde parchez lângă școală”, „cum o fi doamna cea nouă” sau chiar și „ce mă fac cu manualele” ești dintre cei mai norocoși. Chiar dacă grijile sau întrebările sunt despre „nu are școala aviz de funcționare”, tot nu sunt ieșite din normă.

În fiecare zi, părinții au sarcina de a lua tot felul de decizii, mici sau mari, care influențează foarte mult felul în care micuții se dezvoltă. O nimica toată, nu? Așa că, este de înțeles când stresul, timpul, vina și oboseala îi fac pe părinți să recurgă la strategii nepotrivite pentru a rezolva anumite probleme și a îndeplini anumite nevoi. Cu timpul însă, aceste strategii nefolositoare se acumulează și duc la dezvoltarea unor atitudini și comportamente pe care nu le-ar dori de la copilul lor. (Foto: Guliver Getty Images)

Adolescenţii ajung să îşi caute sensul în afara familiei lor, în alţii, în ceilalţi care probabil nici nu îi cunosc, care probabil nici nu le cunosc valorile sau principiile de viaţă. Când, de fapt, cercetătorii ne arată atât de clar că dacă ne dorim să avem un sens, că dacă ne dorim să contribuim la ceva măreţ, acel ceva este…familia noastră! (Foto: Guliver Getty Images)

Ministrul Educației, Liviu Pop, a anunțat că pregătește o nouă lege a educației. „Prin programul de guvernare, anul viitor, în septembrie, vom înainta Parlamentului un nou proiect de lege a educaţiei naţionale, o lege aplicabilă şi dezbătută în Parlament. Actuala lege a educaţiei naţionale a fost angajată prin răspundere şi vedem că deja a fost modificată în peste o treime din corpul ei”, a declarat acesta la RFI. (Foto: Alexandru Bușcă/Inquam Photos)

Sunt o mamă de copil care începe pe 11 Septembrie clasa 0. Și doar cu câteva zile înainte de a începe școală, simt că încep să urăsc acest sistem unde-mi voi trimite copilul, de bunăvoie, pentru cine știe câți ani? (Foto: Octav Ganea/Inquam Photos)

La final am rămas cu una dintre mămici care ştiam că e vecină cu Sânziana şi am întrebat-o dacă ştie ceva de ea. Răspunsul mi-a dat întreaga lume peste cap – chiar în acea seară, o seară de joi, Sânziana se căsătorea cu un băiat cu 5 ani mai mare ca ea. M-am aşezat pe scaun şi nu-mi venea să cred ce aud. M-am gândit cam un sfert de oră ce să fac: să merg la nuntă şi să le spun părinţilor că nu e bine ce fac, să merg acasă? (Foto: Guliver Getty Images)

Sună teribil de naiv și comun, dar omul este cu mult mai mult decât mintea lui. Copiii învață, prin abuzul pe care îl dăm judecându-le doar productivitatea, să se uite pe sine, să nu își simtă spiritul. (Foto: Guliver Getty Images)

Îmi aduc aminte ca și când ar fi fost ieri de panica primului copil (la mine au fost doi deodată, dar panica aia de la început e aceeași, indiferent cu câți copii te întorci acasă de la maternitate). Ca tot omul organizat, am cumpărat dinainte zeci de cărți de parenting. (Foto: Guliver Getty Images)

Se numește Dana și are 31 de ani. Dana are o relație stabilă de 6 ani și nu-și dorește copii. Pe Dana o întreabă foarte des prieteni, cunoscuți, rude, când are de gând să-și bage mințile-n cap și să facă și ea un copil. (Foto: Guliver Getty Images)

„Schimbarea pornește din interior către exterior. Eu ca adult trebuie să văd cum pot să mă comport diferit, astfel încât și comportamentul copilului să se schimbe. Parentingul înseamnă o strategie prin care părintele își permite să crească, este despre noi adulții, nu despre copii”, spune psihologul Gaspar Gyorgy. (Foto: Guliver Getty Images)

Atunci când ne distrăm și ne jucăm ne însușim multe lecții prețioase. Da, am formulat corect, noi cu toții. Pentru scurt timp, putem și noi adulții să redevenim copii fără să fie capăt de lume. Avem nevoie să ne amintim că este în regulă să lași deoparte controlul, masca de adult resonsabil și să te distrezi. (Foto: Guliver Getty Images)

Un program de tabără nu e sejur cu familia, iar starea de fericire permanentă a copilului, de distracție și ușurință nu sunt singurele ținte. Ne trebuie mai ales momentele de "greu", din care copiii să iasă triumfători pe cont propriu, ajutați discret din spate. (Foto: Guliver Getty Images)

Bună, sunt Delia, și timp de mai bine de patru ani, am crezut că e bine să mă prezint așa: doar mama lui Luca. (Guliver Getty Images)

Fiecare părinte are un vis, acela de a se uita la copilul său devenit adult şi de a spune: „Mă bucur că am putut să fiu un ghid potrivit pentru tine!” (Foto Guliver/Getty Images)

Cei mai puternici declanșatori ai fricilor noastre sunt copiii. Atașamentul puternic trezește, de regulă, și cele mai grozave instincte de protecție. Ne temem în permanență pentru siguranța și fericirea lor, căci așa suntem programați genetic să îngrijim și să ne îngrijorăm, să protejăm și să procreăm, să supraviețuim și să supra-reacționăm.

La baza comportamentului irațional al fiecărui copil stă sentimentul de deconectare. Acesta este cauzat de de un fel de durere pe care o simte: regret, frică, furie, frustrare etc, care îi poate întuneca abilitatea de a simți dragostea părintelui, atenția lui, crede expertul în parenting Ravid Aisenman Abramsohn. (Foto: Guliver Getty Images)

În politică înveți să ascunzi totul despre tine de teamă ca adversarii să nu folosească împotriva ta rușinile compromițătoare. Politicianul se transformă într-un animal de pradă care nu mai are rușine de nimic, poate nici măcar de propria mamă. (Foto: Guliver Getty Images)

Când acceptăm emoțiile, sentimentele copilului, acesta învață că viața emoțională nu este periculoasă, nu este rușinoasă, ci că este un dat universal care poate fi gestionat. Oricine a simțit așa ceva și chiar există un nume pentru respectivul moment. Copilul se simte astfel înțeles și acceptat, învățând că nu este singur în fața valului de emoții puternice.

Oamenii sunt mai mult de niște simpli ocupatori de slujbe, împlinirea personală nu vine doar din meseria pe care o ai, visele prin definiție se raportează la ceva ce nu există, slujbele pot fi schimbate, iar la o întrebare prost formulată ai dreptul să nu răspunzi.

Copilul e un om neafectat de tirania lui „trebuie“, nepervertit de societate, nealterat de neîmplinirile părinților, de dorințele și așteptările lor. Copilul e, într-un anumit sens, un ideal, o formă de sine pe care ar fi grozav dacă am putea-o păstra și în viața adultă. Copilul are impurități perfecte. (Foto: Guliver Getty Images)

Ministrul pentru Românii de Pretutindeni, Andreea Păstîrnac, spune că datele EUROSTAT arată că anul trecut s-au născut mai mulți copii români în diaspora decât în țară, fiind pentru prima dată când se întâmplă acest lucru. UPDATE: EUROSTAT nu confirmă informația

Ni se sugerează direct sau indirect că dacă vrem să aibă copilul succes este important să facă: balet, dans, karate, engleză, franceză şi lista poate continua cu câte opţionale dorim să adăugăm – fiecare furnizor vine cu o ofertă foarte tentantă şi de nerefuzat – iar noi, părinţii, credem că cu cât copilul va avea un portofoliu mai mare cu atât succesul lui va fi asigurat. Nici pe departe! (Foto: Guliver Getty Images)

Studiile din ultimii ani ne încurajează să adoptăm stilul de parenting pozitiv în educația copiilor. Foarte mulți însă, cred că acest stil presupune o anumită pasivitate, o libertate totală a copilului să exploreze și să facă orice fără a exista consecințe. Acest mod de a proceda ar însemna o lipsă a punerii limitelor, cu consecințe serioase în experiența de viață a adultului. (Foto: Guliver Getty Images)

Îmi amintesc destul de clar puținele momente ale copilăriei când îmi adunam curajul strop cu strop pentru a rosti, cu mare efort, câteva dintre cele mai dificile cuvinte: „Iartă-mă, îmi pare rău!” Spuneam cu greu aceste cuvinte și adesea îmi păreau o idee proastă, imediat ce le rosteam, din cauza unor replici de genul: „Dacă îți părea rău cu adevărat nu făceai ce ai făcut!”

După câteva minute am ieșit din magazin, eu sporăvăind veselă cu soacra și soțul cu căruțul în fața noastră. După câțiva pași soțul întreabă: „Nu ar trebui să o luăm și pe fiică-ta din magazin?”. Brusc mă uit în căruț unde eram convinsă că o văd pe Clara dar, surprize, surprize: căruțul gol. (Foto: Virgil Simionescu/Inquam Photos)

Gesturi mici, priviri, tonul vocii, atingeri, atitudini, emoții, sunt ca niște bule de dialog din revistele de benzi desenate și ele transmit mesaje despre noi, despre alții, despre lume. Privite de undeva dintr-o perspectivă exterioară, aceste bule formează bagajul mental, emoțional și spiritual colectiv al unei societăți

Cum ar arăta așadar, în educație, varianta organică? Simplu - ar fi construită în jurul naturii copiilor: ar fi dinamică, s-ar baza pe dorința lor înnăscută de cunoaștere, ar avea la bază pasiunile lor și s-ar îndrepta spre îndeplinirea viselor lor cele mai îndrăznețe. (Guliver Getty Images)

Dacă limitele au fost prea lejer setate în copilărie, dacă acestea au fost inconsistente sau aproape absente, părinții fiind prea permisivi sau neglijenți, copilul nu a reușit să înțeleagă ce se așteaptă de la el. În spatele comportamentului unui copil aparent "scăpat de sub control" de fapt este copilulul care se simte fără control din cauza lipsei de limite. (Foto: Guliver Getty Images)

Pendulând grațios între „cum a fost azi la școală“ și „puișor, nu te cert, vreau doar să discutăm“, părinții de astăzi lovesc aprig în stilul de parenting al anilor ’80 și privesc blând către un viitor pe care îl construiesc zilnic alături de „puișorii“ din dotare. (Guliver Getty Images)

Când un omuleţ de cinci ani jumate te întreabă serios „Tati, Dumnezeu s-a născut înaintea dinozaurilor?” nu ai cale de scăpare. (Guliver Getty Images)

Un copil care s-a jucat la timp, a visat la timp, s-a cățărat în copaci la timp, a construit la timp, a exerimentat la timp şi nu a fost forțat să înghită informație sau să îşi formeze deprinderi anacronic are, probabil, o mie de şanse în plus să crească academic la standarde înalte, dacă este croit pentru ele. (Foto: Guliver Getty Images)

Cu toate acestea, în mod paradoxal, avem lângă noi o generație de tineri care pare să caute numai plăcerea. Ni se par de neîngăduit lejeritatea lor, amânările lor, starea lor de „cool”, „chill” sau nevoia de „distracție la maxim”. (Guliver/Getty Images)

Îşi liniştesc soţiile când acestea disperă, iar ei îşi trăiesc disperarea pe ascuns, departe de ochii tuturor. Sunt oameni sensibili, dar care nu au nevoie de mila celorlalţi. Nu îi onorează şi nu le oferă alinare o astfel de atitudine. Ei vor doar să demonstreze că sunt nişte oameni buni, profesionişti buni. (Foto Guliver/Getty Images)

„Mi-am dat seama că sistemul de învățământ, acesta organizat pe grupuri de oameni care trebuie să demonstreze în fața altora că și cât știu, că și cât au învățat, este depășit de vremurile pe care le trăim”, spune Dana Nălbaru. (Foto: Facebook Dana Nălbaru)

Copiii care se reîntorc la școală după vacanța de vară se tem, adesea, de două feluri de separare. Prima este despărțirea fizică de părinți, cu care vor ajunge, în multe dintre cazuri, să petreacă și mai puțin timp decât înainte. Cea de-a doua este separarea emoțională.

Una din greșelile unui părinte este să gândească la persoana I plural: ”mâine avem test”, ”marți avem teză”, ”trebuie să învățăm, să scriem”. Nu. Copilul are test, nu noi avem test. (Foto: Cornel Putan/Inquam Photos)

Copiii care au alături părinți mereu îndoiți, neliniștiți, în căutare și cântărire comparativă cu restul lumii par mereu să-și epuizeze bateriile înainte de vreme. (Foto: Guliver Getty Images)

Încă din clasele primare, devine vizibilă neputința lor de a sta în echilibru, liniște și atenție, de a-și concentra energia minții în sarcinile de lucru. Până la adolescență, mulți dezvoltă deja probleme de atitudine și reflexe de abandon și contestare a autorității formale. (Foto: Guliver Getty Images)

„Eu nu vreau să duc o luptă. Sunt nevoită să o fac (...) Le-am simțit mișcările, am plâns când le-am văzut prima oară bătăile inimii, nu pot să îi iubesc mai puțin acum”

Pentru a înţelege ce li se întâmplă copiilor gândiți-vă la următorul scenariu. Vă luaţi concediu, dar şeful dvs. nu vă permite să plecaţi fără să vă asumaţi că va trebui să lucraţi cel puţin o oră din timpul dvs. liber pentru serviciu. Cum credeţi că ar arăta concediul dvs.? Cât de uşor v-ar fi să vă deconectaţi? Cât de relaxaţi aţi fi?

Câteva zeci de mii de tineri nu s-au înscris la bacalaureat. Alte câteva zeci de mii nu vor lua examenul. Un oraș întreg de creiere și de potențial uman se pierde pe drum, anual, sau, dimpotrivă, hotărăște că drumul, în sine, nu merită.

În sălile de clasă am văzut copii care, pur și simplu, adoră să învețe când sunt în fața un iPad, de exemplu. Există nenumărate instrumente pe care profesioniștii în educație le pot folosi și copiii sunt entuziasmați să învețe dacă stau în fața unui calculator - și învață repede! (Foto: Guliver Getty Images)

Școala este primul contact al oricărui copil cu societatea, iar pentru copiii supradotați de cele mai multe ori reprezintă prima experiență de marginalizare. Orice copil supradotat trebuie să facă față unei contradicții greu de gestionat pe cont propriu, fără sprijin specializat. (Foto: Centrul Gifted Education)

Nemulțumirea nu pune stăpânire pe un individ, familie sau cultură peste noapte. Iluzia perfecțiunii se construiește în timp și în culisele acesteia se ascunde multă rușine, subjugare emoțională, suferință, neîncredere și lipsă de speranță. (Foto: Guliver Getty Images)

Fiecare experienţă „de a fi împreună” pe care i-o oferim copilului nostru este ca o picătură de ceară. Împreună, toate aceste picături vor forma lumânarea care îi va oferi copilului lumina de care are nevoie pentru a se descurca în viaţa de adult.

„Îl iau acasă la Brașov. L-am lăsat săptămâna trecută la bunici, a stat tot timpul în casă și s-a plictisit. Nu sunt parcuri în Sighișoara, n-are ce face copilul aici.” Aceste vorbe pe care mi le-a strecurat o veche prietenă vara trecută pe strada copilăriei noastre purtau în ele amărăciunea blasfemiei. (FOTO: Niculae Ardelean)

Nu poți face carte adevărată cu bățul lângă tine și cu frica dezamăgirilor. Nu poți face carte nici cocolit, ținut de mână, împins ușor de la spate și îmbrăcând fiecare provocare în glazură dulce. De cele mai multe ori, cunoașterea înseamnă tensiune, frustrare, efort, transpirație. (Foto: Guliver Getty Images)

Avem, fiecare, în noi un copil invizibil, spune psihologul Gaspar Gyorgy. Este o parte a sinelui care a suferit în perioada copilăriei de pe urma unor neajunsuri, a unor nevoi nesatisfăcute, a unor părinți care n-au putut să fie cu adevărat prezenți atunci când a fost nevoie de ei

“- Să nu încercați să vă găsiți dumneavoastră mama și nici să umblați prin spitale după una care vrea să își lase copilul. Nu e cazul știți, că dăm în alte alea – e infracțiune, e trafic de persoane, e răpire. Să așteptați, faceți-vă dosarul. Nici nu știți ce înseamnă un copil. Uite, fetele lui tata”. O îmbrățișare imaginară merge de la interlocutorul nostru către rama din care zâmbesc știrb două cârlionțate. „- Adoptate”, întreb? „ - Nu, nu.” (FOTO: Guliver Getty Images)

„A fost foarte dezamăgitor și a fost greu faptul că s-a întâmplat înainte să nasc și am trăit în direct toată problema asta”

Înstrăinarea copilului de unul dintre părinţi, în special de cel care pleacă din casă, reprezintă unul dintre factorii de risc care afectează foarte profund şi pe termen lung dezvoltarea copiilor.

Am auzit prima dată acum 10 ani că fac parte din generația X și că nu trebuie să îmi fac griji, e normal să nu mă prea înțeleg cu generația Y. (Foto: Guliver Getty Images)

Martorii bullying-ului, care sunt de obicei ceilalţi copii, se simt în secret uşuraţi că nu sunt ei ţinta şi tind să evite agresorul, nefiind dispuşi să intervină (Foto: Guliver Getty Images)

Acesta este limbajul lor extraterestru către niște bădărani de adulți care nu văd dimensiunea din care au coborât. Nu le înțeleg nevoia de libertate, de acceptare, de sens și relevanță. (Foto Ovidiu Micsik / Inquam Photos)

Winston Churchill spunea că nu ar trebui să irosim o criză bună, iar în unele cercuri politice şi economice asta a devenit o regulă de aur pentru cei care doresc să pună pe agenda publică o anumită tematică. (Foto: Octav Ganea/Inquam Photos)

Jurnalista Gabriela Lupu a spus sâmbătă povestea abuzurilor pe care le-a suferit în copilărie din partea propriilor părinți. Mărturia sa le-a dat curaj și altora să vorbească despre rănile neînchise încă ale unei copilării traumatizante (Foto: Guliver Getty Images)

Pentru că din cauza faptului că orice aş face tot „un rahat” sunt m-a făcut să îmi doresc cu disperare să fiu iubită până acolo încât am acceptat nedrept de multă vreme în viaţa mea un bărbat abuziv. (Inquam Photos/ Marius Dumbrăveanu)

„Sunt părinți care și-au pălmuit copilul o dată sau de două ori, care au o toleranță mai redusă la frustrare. Aceștia ar trebui să primească îndrumare pentru a oferi grijă într-un fel care răspunde nevoilor copilului. Cred că un număr uriaș de părinți vor să facă ce este mai bun pentru copiii lor, dar unii nu reușesc”

În generală, am asistat de nenumărate ori la pedepsele fizice aplicate de doamnă dirigintă: 20 de linii la palmă date cu muchia şi cu mare sete. Aţi văzut vreodată cum arată mâinile unui copil bătut la palmă? (Foto: Guliver Getty Images)

Steinar Lone: „Nici părinții mei, nici eu nu am primit niciodată o pedeapsă fizică. Bunicul meu din partea tatălui s-a născut în anul 1875, iar bunica, în 1877, și ei nu au pedepsit niciodată copiii fizic” (Foto: Octav Ganea/Inquam Photos)

Avem o cultură educaţională care promovează un stil de educaţie bazat pe pedepsă şi pe critică. În România zilelor noastre, copiii încă sunt loviţi de către părinţi atunci când se comportă nepotrivit. Patru din zece părinţi recunosc abuzul fizic asupra copiilor şi 6 din 10 copii afirmă că sunt bătuţi acasă de către părinţii lor (Foto: Guliver Getty Images)

Mi-e greu să accept că nu îmi pot înțelege copiii. Ei fac parte dintr-o altă lume, necunoscută, stranie

Câteodată, destinul te pune în fața unor alegeri. Mergi mai departe sau rămâi pe loc? Ce faci dacă în drumul tău pe munte zărești, dintr-o dată, o casă dărăpănată, cu patru copii palizi care te privesc prin geam?

Un filtru care ar trebui să îi împiedice pe profesorii cu probleme psihologice sau de comportament să predea este testul psihologic. „Suntem întrebați dacă ne este frică să dormim noaptea dacă ne place culoarea roșu, ce am simți dacă ne-am plimba într-o câmpie cu maci. Nu cred că sunt relevante” (FOTO: Dragoș Savu)

Trăim într-o Românie însăilată de oameni care gândesc puțin. Una care e încă hrănită – și la scară mică, în sala de clasă, și la scara mesajelor politice, cu ideea de liniște. O liniște extrem de periculoasă, care potolește efervescența creierelor și îi învață pe oameni că, dacă iau atitudine, sigur deranjează pe cineva. (FOTO: Guliver Getty Images)

Când profesorii sunt cei înjurați, împinși, bătuți, știrile nasc o revoltă cât un foc de paie. Cei care îl sting sunt înșiși dascălii, care se simt rușinați să își spună povestea în public. (Fotografii de Dragoș Savu)

Republica vă oferă, în următoarele șapte zile, o analiză a sistemului de învățământ din România care pleacă de la cea mai importantă resursă în materie de educație: oamenii. Vă veți întâlni marți cu un caz extrem, care a stârnit o uriașă emoție în spațiul public. Un caz care vorbește despre neputința unui sistem. (Fotografii de Dragoș Savu)

Dacă atunci când ne vedem copilul exprimăm în cuvinte bucurie, contribuim în mod direct la formarea convingerilor copilului că el este o persoană valoroasă şi demnă de a fi iubită