Principala problemă cu care se confruntă părintele căruia îi pasă este cea a frustrării ce se poate acumula în adolescent, confruntat cu un anturaj cu o mai mare libertate din partea familiei. Este frustrarea că prietenii lui pot ieși noaptea în oraș până la ore mici, frustrarea că amicul X are pachet de țigări cumpărat de propria mamă, că ceilalți pot merge în cluburi și la festivaluri fără nicio restricție. Este întrebarea „eu de ce nu, când toți ceilalți au voie?”. În atare situație, care provoacă o reală suferință, părintele ar trebui în primul rând să știe că există și anturaje care sunt altfel, copii care sunt altfel, la fel ca ai lui. Foto: Antonio Guillen Fernández/ Panthermedia/ Profimedia

Toți copiii trec prin suferință, indiferent de cât de buni părinți le suntem; respingere, pierdere, umilință, frică, nesiguranță, neputință - toate sunt forțe catalizatoare pentru autonomie și stimă de sine. Se pot ridica din ele doar dacă au învățat să nu fugă imediat din disconfort. Foto: Sergiy Tryapitsyn/ Panthermedia/ Profimedia

Un anumit nivel de intensitate sau de detașare sunt asociate, în mintea copiilor, cu neadunarea de sine. Adulții prea intenși - fie prin explicații apăsate, fie prin iubire pătimașă, fie prin anxietate, fie prin furie justificată sau exaltare teatrală - sunt, pentru percepția copiilor, oameni mari care nu știu să stea între propriile granițe, care se toarnă peste cel de lângă ei. Foto: Wavebreak/ Profimedia

Ce îl ajută să îşi dezvolte gândirea pragmatică şi să se ancoreze aici şi acum, atent şi conştient la ce se întâmplă în jurul său? Foto: Wavebreak Media LTD/ Wavebreak/ Profimedia

România. Băiatul are Asperger. Copilul e frumos ca un înger blond, cu ochi mari și expresivi. Voiau să îl dea afară din școala specială unde învață. Tatăl încearcă: „Mă cert cu doamnele, le implor, țip la ele, le rog frumos, cad în genunchi”. Până și rudele îl evită după ce au aflat că băiatul are autism. E un om puternic. Dar uneori îl ajunge și pe el. Îl apucă plânsul, cu hohote tăcute, să nu-l audă nimeni, nici măcar soția, pe care o adoră. Foto: ABK/ BSIP/ Profimedia

„Cu cât atmosfera din clasă e una mai prielnică, copilul vine mai cu drag la școală, studiile arată de mult timp asta. Asta nu îl ajută în mod direct să ia 10 la matematică, dar sporește șansele să învețe matematică”, explică Thea Ionescu într-un interviu pentru Republica.

Stima de sine construită prin vorbe se năruie ca un castel de nisip la contactul cu realitatea, căci degeaba eşti bun şi mare lider doar în capul tău dacă povestea frumoasă despre tine nu stă în picioare în fața încercărilor pe care le aduce viaţa mare. Foto: Jane Rubtsova/ Panthermedia/ Profimedia

„Există deja studii despre explozia de anxietate și depresie în rândul acestei generații, care se naște direct cu telefonul la dispoziție și cu rețelele la dispoziție. Pentru că tot timpul ai senzația că alții sunt mai fericiți, mai bogați, că au vieți mai intense decât ale tale, că participă la lucruri mai interesante. Și atunci ți se pare că viața ta este o viață de nimicnicie. Ți se pare că tu ești undeva trist, singur, în spatele unui ecran și nicicum nu participi în această magmă a realității, care este viața altora, cei mai bogați decât tine”, spune jurnalistul Mihnea Măruță. Foto: Nicu Cherciu

Generații întregi au fost crescute cu pedepse corporale și emoționale, puse să stea pe coji de nucă, îndesate, asemenea ardeilor umpluți, cu vină, temeri, anxietate, inadecvare, preconcepții, furie și dezamăgire, atâtea mii de copii neînțeleși și transformați mai apoi în adulți niciodată maturizați pe deplin, cărând după ei un bagaj emoțional care le-a rupt sufletele, relațiile cu cei din jurul lor și, mai mult decât orice, le-a încărcat urmașii cu aceleași traume neînțelese de nimeni. Foto - Guy Moberly/ Alamy/ Profimedia

Vrei sau nu, copilul tău va suferi de toate, nu îl poți feri. Cei care eu un mod de a-și vorbi sieși, pe interior, cu reflexe înțelepte de autopotolire, autoalinare, optimism, fără să cadă repede în rol de victimă și să tot indice vinovați exteriori - este mai apt pentru lumea asta nebună, mai liniștit și mai dispus să se ridice repede de jos. Cum își vorbește copilul sieși este, de fapt, cum își vorbește ”mama” sieși și lui, de-a lungul primilor 10-12 ani de viață. Autoreglarea e un proces care se învață prin oglindire, mai ales. Foto - Steve Sparrow/ ImageSource/ Profimedia