(Foto: Guliver/Getty Images)
Corupția este văzută de către majoritatea dintre noi ca fiind un lucru rău. Este apanajul atât al sectorului privat (unde este limitată de posibilitatea falimentului și de corsajul instituțional al contractelor private) dar, mai ales, este apanajul sectorului public (unde nu există nici faliment și nici claritate contractuală explicită). Există corupți atât la privat, cât și la stat, dar cel mai mare rău social îl fac corupții de la stat. Cei din privat nu apucă să facă mare rău și răul lor este limitat la proprietatea privată pe care o afectează direct. Iar faptul că un proprietar (acționarii, de exemplu) închid ochii la corupția angajatului său (managerii în acest caz) este problema exclusivă a proprietarului și ține de modul în care acesta acceptă voluntar să își utilizeze / irosească propriile resurse.
Corupția îl incriminează, mai ales, pe cel care cere un favor material pentru a-și exercita puterea cu care este învestit în relație cu terții. Incriminat este însă, mai nou, și cel care corupe. Cel care dă ceva pentru a obține un anumit tratament sau favor este văzut, mai degrabă, ca parte a problemei și nicidecum ca parte a soluției.
Totuși, merită făcută o distincție importantă în materie de corupție. Corupția poate fi împărțită în două categorii: cea „agresivă” și cea „defensivă”. Distincția e utilă și are o funcție socială importantă. Un exemplu de corupție agresivă: cineva dă mită unui funcționar ca acesta să elimine de pe o anumită piață toți competitorii respectivului corupător (prin controale excesive din partea autorităților fiscale, de exemplu). Această formă de corupție permite obținerea unui avantaj material clar și îi pune de aceeași parte a baricadei pe corupător și corup în agresarea unor terți. Agresiunea se petrece cu ajutorul forței/ puterii din spatele construcției etatice. Câteva exemple de corupție defensivă: dau mită unui medic dintr-un spital public ca să fie mai atent când mă operează (să nu îmi opereze altceva, să nu uite vreo ustensilă sau bandaj în mine etc.); dau mită unui agent fiscal să nu fie atent la toate detaliile, în noianul de reglementări fiscale din România este imposibil să nu faci o greșeală amendabilă rapid de cei ce au creat acest haos legislativ sau dau mită ca asistenta din spitalul public să fie mai atentă cu mine (știind că este prost plătită). Între un sistem legislativ și instituțional foarte strict și foarte alambicat aplicat într-o manieră incoruptibilă și unul în care poți corupe pentru a te salva, al doilea este de preferat. În multe țări (mai ales totalitare) această corupție defensivă a fost o șansă pentru supraviețuire (în comunism fără așa ceva nu supraviețuiai). Cum bine spune Rothbard în The Ethics of Liberty (p. 185): ”A corrupt government then, is not a necessarely a bad thing; compared with an ”incorruptible government” whose officials enforce the laws with great severity, corruption can at least allow a partial flowering of voluntary transactions and actions in a society”.
Mulți ar spune că prin astfel de comportamente nu facem decât să încurajăm corupția, nu să o reducem. Nimic mai fals. Problema nu este la corupător, ci la sistemul public sau la haosul instituțional / reglementativ. Problema constă în problemele cu care vine intervenția etatică la pachet și care, atunci când ele nu mai dau nicio șansă, pot fi evitate doar prin intermediul corupției. Tocmai de aceea, lupta împotriva corupției nu trebuie să fie dusă cu cei care corup. Și nici cu cei care sunt coruptibili în sistemul public. Ca să aibă rezultate, lupta anticorupție trebuie să se poarte cu sistemul public și cu toate stimulentele din spatele său.
Cei care corup nu sunt, în niciun caz, parte a problemei. Dimpotrivă, ei trebuie văzuți ca victime ale unui sistem care nu le dă prea multe șanse. Corupția nu ține de natura umană care e clar imperfectă (lacomă, ticăloasă) și care nu se va schimba niciodată. Ci cu acele mecanisme de redistribuire mult mai imperfecte decât piața aflate în spatele politicilor publice care scot ce e e mai rău din oameni: decizi pe banii altora pentru alții fără a avea direct nimic de a face nici cu unii, nici cu alții.
Articol preluat de pe blogul autorului
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cheia in care citesc eu articolul este o pledoarie in favoarea mutarii actiunii anticoruptie dinspre pedepsirea coruptilor/corupatorilor (mai ales a acestora din urma) acelei "coruptii defensive" - care sa nu mai fie principala preocupare a factorilor responsabili, ci una adiacenta, inspre inlaturarea factorilor care o provoaca. Plecand de la ideea ca firea omului e slaba si daca sistemul il obliga la coruptie o va face. Un exemplu simplu: daca cineva din familie are nevoie de un transplant si vi se spune ca prin coruptie il puteti muta undeva mai in fata pe lista pentru transplanturi, ce ati face? Ati anunta DNA-ul stiind ca asta va duce la arestarea coruptului dar poate insemna si moartea persoanei dragi? Sa vedem cine spune ca va alege sa fie corect si incoruptibil. La astfel de situatii (sigur, a mea era extrema tocmai pentru a sublinia un aspect) cred ca se refera autorul.
Nu există corupție bună.