Foto: Viorela Mihai
Am intrat în restaurant la 1-0 pentru Brazilia. „Asta e!”, mi-am spus, strângând în buzunar steagul Croației, cumpărat pentru fiul meu, un fan înfocat al echipei croate. Când au egalat, am dat buzna pe uşă, în stradă, în miez de Zagreb, unde o doamnă sprijinea un stâlp cu pumnii strânşi, privind cu teamă ecranul de peste drum. „Mergem?”, am întrebat-o în engleză, ca şi cum ne-am fi ştiut de-o viață. „Haide!”
La terasă sunt zeci de tineri, fete şi băieți. Mă privesc mirați, ei sunt bine înfofoliți, sunt 5 grade şi au văzut tot meciul afară, pe terasă. Eu am ieşit fără geacă, fugind după forfota care nu anunță boli sau războaie, granițe care se închid sau orgolii care deschid frustrări istorice – forfota aia simplă de oameni care caută bucurii comune, emoții cu un sens dincolo de linia porții. În sufletul meu, am ținut dintotdeauna cu Brazilia, dar acesta e deja un detaliu care nu mai contează. Sunt într-o oază de 16-20 de ani care scandează, respiră, nu respiră, tremură şi visează împreună. De la terasa alăturată, cineva se bucură când înscrie Brazilia. Un gest sinucigaş, îmi spun, dar nimeni nu protestează. Centrul e decorat cu pozele diferitelor victorii ale echipei croate la campionate europene sau mondiale. Am trecut pe lângă poza unde i-am recunoscut pe ai noştri blonzi şi înfrânți. Ce vremuri, aşa-i în fotbal! Îmi aduc aminte de un puşti sâsâit de la bloc care, de supărare că noi nu ne-am calificat, le-a spus tuturor în curte că să fii român e o ruşine pentru că nu suntem buni la fotbal. Cât timp îmi zboară mie gândurile, ultima minge zboară direct în poartă, caldarâmul prinde viață şi toate terasele se reunesc într-un val uriaş de victorie. Sute de tineri cântă, se îmbrățişează, plâng şi aplaudă. A început să plouă, nici nu mai simt frigul. Lângă mine, doamna e cu ochii în lacrimi. „Suntem o țară mică”, îmi spune, ca şi cum ar avea nevoie să-şi justifice bucuria.
Bucuria nu se justifică, se întâmplă. O trăieşti, luat de val, chiar dacă eşti străin într-un oraş care nu îți aparține. Au început artificiile şi toată lumea porneşte spre piața centrală. Sunt sute de tineri, băieți şi fete, care flutură fulare şi steaguri. Printre ei, îi recunosc pe studenții sârbi de la Facultatea de Film din Belgrad, cu care am discutat dimineață la evenimentul dedicat breslei creative din film şi televiziune, pentru care am venit la Zagreb. Şi ei cântă împreună cu ceilalți. M-au văzut, îmi zâmbesc surprinşi când mă descoperă cocoțată pe o statuie în ploaie, butonând telefonul acoperit de picuri.
Undeva, în politica mondială, nişte dinozauri îşi proiectează extremismul şi prejudecățile asupra lumii în care vor evolua tineri de pretutindeni. Din această piață din Zagreb, simt că pentru aceste generații au relevanța unor vuvuzele puse pe silent până la o dată pe care ne-o va comunica, implacabil, Istoria.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.