Cum a luat-o razna stânga din Marea Britanie şi de ce şi-a pierdut busola morală: tot mai mulţi tineri din UK, musulmani sau nu, ignoră făţiş acţiunile teroriste ale Hamas sau chiar le laudă

Foto - Justin Griffiths-Williams/ Shutterstock Editorial/ Profimedia

Recentul conflict din Orientul Mijlociu nu a rămas, cum era şi de aşteptat, fără reverberaţii în societăţile occidentale, o asemenea confruntare având potenţialul de a stârni pasiuni şi a de a impulsiona poziţionări categorice de o parte sau de alta a taberelor combatante. Dar aceste reverberaţii au fost şi sunt în continuare mult mai acute în ţările puternic şi uneori iremediabil divizate politic, în care resentimentele faţă de adversarii politici au fost cultivate sistematic până în punctul în care adversarii au devenit duşmani. 

Dintre aceste ţări se distanţează de departe Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, unde stânga şi dreapta s-au angajat, de la Brexit şi Trump încoace, într-un război dement, în care adversarul e complet dezumanizat, răul absolut, satana pe pământ. Desigur, rădăcinile acestui război sunt mult mai adânci şi nu le putem discuta aici, dar ce e foarte clar e că „iarna vrajbei noastre” e foarte departe de a se încheia. Despre SUA nu mă pot pronunţa în cunoştinţă de cauză, dar despre Marea Britanie o pot face. În ultima săptămână, după declanşarea atacurilor barbare ale teroriştilor Hamas împotriva populaţiei civile israeliene, am putut constata nu numai o ură nebună a unor largi părţi ale populaţiei islamice insuficient sau chiar deloc integrate în societatea britanică împotriva evreilor şi a vestului în general, dar şi o debusolare totală a unei pături britanice pretins educate şi „civilizate”.

Antisemitismul ia amploare în oraşele britanice

Simţindu-se solidari cu cauza palestiniană, tot mai mulţi tineri din Marea Britanie, musulmani sau nu, ignoră făţiş acţiunile teroriste ale Hamas sau chiar le laudă pe faţă, găsindu-le perfect justificate în raport cu ceea ce ei consideră colonialismul imperialist al Israelului. Astfel, nu a existat zi în săptămâna ce a trecut în care să nu se organizeze marşuri de susţinere a palestinienilor şi de înfierare a Israelului. 

S-au scandat, uneori sub privirile neinteresate, neputincioase sau chiar complice ale poliţiei, lozinci ireproductibile la adresa evreilor, s-a cântat în onoarea Hamas, au fost luaţi la bătaie evreii sau susţinătorii acestora, două şcoli evreieşti au fost închise de teama ca nu cumva violenţele să degenereze în atacuri fizice împotriva elevilor. În toate marile oraşe universitare, inclusiv Cambridge şi Oxford, studenţii s-au raliat înflăcăraţi cauzei palestiniene, cerând imperativ ca universităţile lor să condamne Israelul sub cuvânt că acesta ar practica un genocid sistematic al populaţiei palestiniene din Fâşia Gaza. 

Un reprezentant al studenţilor de la Cambridge, responsabil – horribile dictu – cu bunăstarea sau confortul emoţional (welfare) al colegilor săi a ridicat în slăvi acţiunile teroriste ale Hamas, declarându-se deranjat de mesajul oarecum neutru al universităţii de simpatie pentru toţi care au avut de suferit de pe urma recentelor evenimente: a fi nuanţat în exprimare înseamnă a fi şovăielnic, a nu fi dedicat cauzei corecte, a fi, până la urmă, duşman al poporului. Desigur, au existat reacţii în presa conservatoare împotriva lui, scrisori de protest ale studenţilor evrei, dar adevărul e că majoritatea studenţilor şi intelectualilor britanici, fiind de stânga şi chiar de partea radicală a stângii, au o poziţie pro-Palestina şi, mai mult sau mai puţin tacit, chiar pro-Hamas. Astăzi este considerat cool, de bonton să te declari ofensat, rănit, traumatizat de orice are are o minimă legătură cu dreapta, ai cărei adepţi trec drept nişte troglodiţi, nişte rasişti ordinari, nişte nostalgici ai colonialismului şi imperialismului, în timp ce a spriini pe faţă un regim criminal doar pentru motivul că duşmanii tăi politici sunt împotriva lui nu creează nicio dilemă morală acestori minţi răvăşite de propaganda ineptă a stângii. 

Totuşi, cum e posibil ca într-un mediu teoretic al ideilor, al dezbaterilor, al îndoielilor şi ipotezelor cum este Oxford sau Cambridge să ne trezim cu o asemenea obtuzitate intelectuală şi să vedem marşuri de un grotesc infinit? Poate că verbul „a se trezi” nu e cel mai potrivit pentru că el implică un proces spontan, ca şi cum până acum am fi avut o situaţie perfect normală şi dintr-o dată studenţii şi profesorii lor şi-au ieşit din minţi. Or, nu este deloc aşa.

Noua trădare a „intelectualilor”

De mai bine de un deceniu se promovează în mod explicit în universităţile britanice aşa-numita cultură a diversităţii, care, în teorie, sună foarte bine (căci ce intelectual adevărat poate spune că se opune cunoaşterii mediilor celor mai diverse, integrării în procesul educaţional a unor categorii sociale cât mai diverse sau acceptării pe merit în rândurile intelectualităţii a unor categorii care până acum au fost respinse din prejudecăţi imbecile?), dar, în practică, sună foarte prost pentru că constaţi că tocmai locuţiunea „pe merit” începe să ridice probleme.

Din momentul când, în mod sistematic, absolventul de Eton sau Westminster este clar dezavantajat la admiterea în Oxbridge, chiar dacă rezultatele sale academice sunt excelente (pentru că trebuie să admitem cât mai mulţi studenţi din şcolile de stat şi din mediile sociale precare), când bursele de doctorat se acordă cu precădere pentru proiecte de gender studies, de decolonializare, de înfierare a tot ceea ce nu se conformează ideologiei neoprogresiste, când pentru a fi admis în corpul didactic trebuie să faci o declaraţie solemnă că eşti profund dedicat diversităţii şi incluziunii sociale şi să dovedeşti că portofoliul tău de cercetare include numai teme agreate de noua poliţie academică, nu te mai poţi aştepta la calitate. 

Noul „intelectual” este, de fapt, un activist trist, un intelectual spoit, spălat pe creier, care şi-a uitat sau şi-a trădat menirea – cartea lui Julien Benda, Trădarea intelectualilor, din 1927 rămâne de mare actualitate şi s-ar cuveni recitită – şi care, la rândul său, propagă acelaşi tip de cultură a diviziunii sociale şi a dispreţului faţă de lumea clasică, faţă de vest, faţă de tradiţia iudeo-creştină etc. Sigur, există şi bastioane în care acest tip de cultură nu a pătruns cu totul (lingvistica, limbile clasice, matematica, ştiinţele tari, adică domeniile în care, dacă nu ştii carte, nu prea rezişti), dar şi ele sunt sub un continuu asediu. 

Acest tip de inginerie socială practicat cu metodă şi cu obiective clare nu avea cum să nu aibă efecte asupra mediului academic. De aceea vedem astăzi studenţi şi profesori decerebraţi care plâng de focul Palestinei, care condamnă cu un sfert de gură atacurile barbare ale Hamas, care spun că vor pace în Orientul Mijlociu, dar cu condiţia ca Israelul să dispară ca stat fiindcă le-ar fi ocupat ilegal teritoriile palestinienilor. De aceea străzile Londrei, Birmingham-ului, Manchester-ului sunt ocupate de tineri „frumoşi” (de gustibus non est disputandum) şi „liberi” (vorba vine) care preamăresc ororile teroriştilor Hamas. De aceea, aceştia se declară total nemulţumiţi de actuala politică a Partidului Laburist, al cărui lider, Kier Starmer, are un discurs nuanţat şi, în linia politicii externe a Marii Britanii, susţine explicit Israelul. Activiştii nemiloşi ai stângii radicale, pentru care el este, desigur, un trădător al idealurilor socialiste, un conservator vopsit, deci duşmanul absolut, îl ameninţă încă de pe acum că-l vor da în judecată pentru crime de război şi împotriva umanităţii. 

Unii ar putea spune că demenţii ăştia sunt totuşi o minoritate vocală, dar neglijabilă cantitativ. Ei bine, nu aş fi aşa sigur: în mediile universitare, din care se propagă acest cancer ideologic, cu certitudine nu sunt o minoritate; nu am văzut decât timide manifestări de susţinere a Israelului (culmea, într-o ţară care, în al doilea război mondial, a luptat exemplar împotriva nazismului) şi, deşi prima linie a laburiştilor, care, cel mai probabil, vor face guvernul la anul, este pro-Israel, grosul partidului e fundamental antisemit. Să nu uităm totuşi că fostul lor lider, batrânelul comunist Jeremy Corbyn, idolul tinerilor proletari, este un antisemit notoriu şi, tocmai din cauza asta, a şi fost dat afară din partid în şuturi de Starmer. 

Personal, nu sunt optimist: cunosc foarte bine furia ignară împotriva Occidentului, a culturii clasice, a moştenirii greco-latine, a tradiţiei iudeo-creştine, a tot ceea ce ar fi putut avea fie şi o infimă legătură cu dreapta politică. Dar e o vorbă românească ce spune că peştele de la cap se împute. Ei bine, aşa e: e suficient să cadă câteva capete din astea spălate sau tulburi pentru a reveni cât de cât la normalitate. În acest sens, cred că e nevoie ca anumiţi oameni potenţi financiar şi finanţatori de nădejde ai universităţilor sau ai Partidului Laburist să-şi retragă contribuţiile financiare, iar, în acest sens, exemplul Universităţii Pennsylvania din SUA este elocvent: odată ce Jon Huntsman a anunţat că-şi retrage sprijinul generos acordat fostei sale alma mater din cauza pierderii busolei morale şi a degradării discursului public al acesteia, conducerea universităţii şi-a venit la pocăinţă şi a renunţat la critica violentă a Israelului. 

Ei bine, aşa trebuie făcut: trebuie tăiaţi fără milă banii acestor descreieraţi şi atunci toate fumurile lor „progresiste” se vor risipi cât ai clipi pentru că e uşor să fii antioccidental şi anticapitalist când îţi plăteşte Occidentul bursa de studiu sau când îţi finanţează alţii proiectele.

Audiatur et altera pars

Totuşi, dacă nu sunt dispus să-i ascult pe ipocriţii din universităţile britanice, asta nu înseamnă că nu sunt dispus să ascult şi argumentele de bună credinţă ale palestinienilor care trăiesc în Gaza. Întâmplător, o fostă colegă de doctorat de la Cambridge provine chiar din Gaza şi familia ei trăieşte o adevărată dramă de ani de zile. Ea însăşi a suferit de stres post-traumatic în timpul doctoratului şi a fost nevoită să-şi întrerupă temporar studiile. Acum e bine, a devenit lector universitar la Cambridge, e o bună specialistă în pedagogie, şi a reuşit să-şi aducă o parte din familie în Marea Britanie. Deşi nu-i împărtăşesc habotnicia şi conservatorismul rigid, nu pot să nu admit că şi adevărul ei contează. Să nu ne îmbătăm cu apă rece: da, israelienii au suferit un atac cumplit din partea Hamas, dar nici ei nu s-au comportat angelic în acea parte de lume. Este evident că abuzuri s-au comis şi de către Israel şi că, dacă nimic nu poate justifica crimele oribile ale teroriştilor, nimic nu poate justifica nici hărţuirea continuă a palestinienilor, tăierea apei şi a curentului electric sau ameninţarea cu exterminarea lor totală în semn de răzbunare. 

Benjamin Netanyahu este un lider foarte prost: de dragul rămânerii la putere, s-a înhăitat cu cea mai radicală facţiune a evreilor şi are un discurs public inacceptabil. I-or fi cerând cei mai mulţi israelieni sânge şi răzbunare, dar asta nu înseamnă că el, ca lider, trebuie să cedeze imediat emoţiilor populare. Situaţia este fără îndoială complicată şi poate degenera în orice moment. Nu sunt un expert în problemele Orientului Mijlociu şi nici în politică externă, dar mi se pare evident că, atâta timp cât nu există un minim dialog, ci o diabolizare continuă şi extremă a celuilalt, nu se va stinge niciun conflict. 

În acelaşi timp, uman vorbind, nu poate exista dialog câtă vreme există atacuri şi crime. Cedant arma togae!, cerea naiv Cicero, adică „Armele să facă loc dialogului (politicii)!”, dar până şi el recunoştea că sunt momente în istoria unui popor când acest deziderat e pur si simplu irealizabil. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp