Cum am devenit „dușman al poporului”. Vă imaginați că România s-ar putea transforma într-o Turcie?

foto Abaca Press / Profimedia

Sunt jurnalistă specializată în politică, cu accent pe Turcia și Ucraina, vorbesc 8 limbi străine, printre care turcă și rusă - motiv pentru care am fost numită, mai în glumă, mai în serios, „spion” - odată chiar și de către poliția ucraineană care, în prima lună de război, era la vânătoare de vrăjitoare prin Odesa, încercând să găsească vinovați pentru frecventele scurgeri de informații strategice.

Cu toate acestea, nici măcar în Turcia, cu toate articolele critice pe care le scriu de peste 6 ani despre regimul de la Ankara, nu am fost catalogată drept membru al unei organizații criminale (nu încă, cel puțin!), deși mulți colegi de breaslă au avut și au încă parte de un astfel de tratament din partea regimului.

Însă observ cu stupoare că această acuzație colectivă nici măcar nu vine azi din Turcia, unde a devenit oarecum firească pentru opozanții guvernului, ci dinspre partidul condus în mod autoritar de un fost lider de galerie de fotbal, ce își insultă agresiv orice critic. Viitorul sună bine, nu-i așa? Asta ar fi libertatea pe care oamenii ieșiți în stradă o scandau în decembrie 1989? N-aș prea crede.

.Plecând de la aceste afirmații și premise, pentru mine este clar în ce direcție s-ar orienta o președinție a acestuia. Libertatea, începând cu libertatea de expresie, ar fi în serios pericol. Avem de-a face cu un candidat ce se pretinde teoretic anti-sistem, însă abia așteaptă să-și impună propria dictatură și să-și elimine criticii.

Mulți români par să nu vadă lucrurile în perspectivă – o slăbiciune frecventă în spațiul balcanic, unde lipsa unei tradiții politice consolidate, comparabile cu cea a marilor imperii vecine, își spune cuvântul. Tocmai de aceea, circulând constant între Germania și Turcia, consider mai relevantă o paralelă cu regimul actual de la Ankara. Nu vorbim despre o dictatură brutală de tip nazist – o comparație uzată și anacronică – ci despre un sistem autoritar instaurat recent, într-o formă mult mai moderată, dar cu o aplicabilitate insidioasă într-o societate democratică modernă.

Este exemplul unui vecin prea puțin luat în seamă, în general, în România – o țară care a preferat mereu să privească spre Franța, ignorând aproape complet ceea ce se întâmplă pe Bosfor. Și totuși, avem mult mai multe în comun cu acest din urmă model

În cazul Turciei, avem de-a face cu un popor ce exista încă dinaintea formarea Imperiului Otoman, la sfârșit de secol XIII, dar cu un tânăr stat național, apărut abia în 1923, 5 ani după România Mare.

Deși nu pare, Erdoğan este un dictator desăvârșit - și el oprimă și ucide în mod perpetuu, dar prin alte mijloace, mult mai insidioase. Iar atunci când nu poate rezolva o criză economică, provoacă o criză politică pentru a distrage atenția norodului (Libia, Siria), și își creează inamici imaginari, combătuți cu miliarde de lire turcești (deja devalorizate). Între timp, inamicul public principal - PKK - a predat armele (13 aprilie 2025), dar guvernul tot mai emite știri conform cărora celule răzlețe mai sunt încă de eliminat…

Așadar, dacă liderul suprem dorește să-și găsească un dușman pentru a speria și a polariza poporul, îl găsește.

Presa, de exemplu, căci am început taman cu acest aspect, pentru a nu se transforma în dușman, a fost privată de orice fel de libertate în Turcia. Un exemplu concludent - ziariștii ce îl critică pe Erdogan sau pe vreun alt membru al guvernului ori al partidului său, AKP, sunt automat învinuiți de difuzare de fake news, fiind condamnați la 3-5 ani de carceră. 

Dar cum a ajuns Erdoğan să se bucure de această putere? Foarte simplu: în 2017, având majoritate în Parlament, a reușit să convingă și poporul să modifice Constituția și să abolească funcția de prim-ministru pentru a “ușura” munca președintelui atotputernic, aflat în constant pericol din pricina “puciștilor” omniprezenți.

Și în România ar putea exista un astfel de scenariu în care să fie convocat oricând un referendum pentru trecerea la un regim prezidențial – exact cum a procedat Erdoğan în 2017, după lovitura de stat eșuată din 2016. Un eveniment care i-a oferit pretextul perfect pentru a „face curățenie” în rândul opozanților politici, dar mai ales în Armată – instituție văzută, în mod tradițional, drept adversarul regimurilor cu tendințe autoritar-islamice.

Desigur, în astfel de cazuri, Islamul poate fi înlocuit cu orice altă credință – pentru că religia nu este decât un instrument politic. Liderii de acest tip nu sunt adepți sinceri ai unei credințe, ci actori iscusiți, capabili să-și joace rolul până la capăt pentru a duce de nas alegătorii ce duc lipsa de laude și de un ego național.

Ce „păcat” însă că naționalismele nu prea țin de foame - economia nu o duce bine, inflația în Turcia este de ani de zile în continuă creștere, iar populația, din ce în ce mai săracă - în timp ce inegalitățile din societate cresc, iar oligarhii / oamenii de afaceri afiliați regimului prosperă.

Cam așa cred că se vor petrece lucrurile și în România, dacă un astfel de lider ajunge la putere – fără un plan real de redresare economică și fără intenția de a contribui la bunăstarea unei țări aflate deja pe un parcurs european.

Dragi cititori, vă imaginați că România s-ar putea transforma într-o Turcie? Eu da.

Deși Turcia, chiar și în situația sa curentă, are unele avantaje: o bună reputație printre țările arabe, infrastructură și companii puternice, în plus și cea mai mare armată din NATO, după SUA. România însă… are nevoie de UE pentru a supraviețui. Din punct de vedere economic, politic, dar mai ales din punct de vedere ideologic. Altfel revenim rapid la anii '80, din cealaltă epocă de aur.   

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp