Cota de insulte pe care o primesc de fiecare dată când scriu sau spun ceva este asezonată nesmintit cu constatarea acuzatoare: „Popescu ăsta are impresia că le știe pe toate, se pricepe la toate și nu greșește niciodată”. Un „maestru”, specialist în „profeții” politice beton, care nu se împlinesc nici 50%, îl „invidiază” pe CTP pentru că ar avea „convingerea intimă că tot ce spune el nu poate fi pus la îndoială”.
Nu este nicidecum cazul. Sunt ros de îndoieli și deloc scutit de greșeli. O să vă dau trei exemple, grave, din nu puținele situații în care am greșit cu oameni, deși în dosul minții știam că nu e bine ce vreau să fac. De fapt, verbul potrivit este: m-am înșelat. Eu, pe mine.
Mai întâi, actualul secretar general-adjunct NATO, autopropus candidat la președinția României. În campania electorală pentru Primăria Capitalei, din 2004, în care concura cu Traian Băsescu, i-am dat niște sfaturi lui Mircea Geoană, cu titlu gratuit, nu în calitate de consilier, asta n-am fost pentru niciun politician. Am crezut că Geoană, bun vorbitor de engleză, cu o cultură politică de tip occidental, capabil să gândească și liberal în economico-social, deși era de la PSD, poate fi o soluție. Așa că mi-am scos din minte toate hibele de caracter pe care i le știam, inclusiv perfect găsita poreclă „Prostănacul”, pe care i-a lipit-o Ion Iliescu. I-am spus ce socoteam că are de făcut și comunicat într-o situație, două, nouă. Mă asigura bucuros, de fiecare dată, că am mare dreptate și că o să procedeze în consecință. Pe urmă se ducea la Vântu, la Sârbu, la mama-soacră, precum și la alte „oracole” ale d-sale, și făcea ce-i spuneau ei, uitând complet ce îi explicasem cât putusem de logic și argumentat. După episodul „La jacuzzi cu Vântu”, exploatat pe loc de Băsescu, am întrerupt orice legătură. M-a sunat din nou anul trecut, să mă felicite de ziua mea. După 13 ani, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat!... Am dedus imediat că are de gând să candideze la președinție, pentru că făcea exact ce făcuse și cu ani în urmă: își pregătea terenul, încercând să-mi câștige bunăvoința. Ca pe orice politician de Românica, asta l-a interesat întotdeauna, nu vreo părere de-a subsemnatului.
A doua greșeală, chiar prostie, pe care am comis-o, poartă numele de Vlad Voiculescu. Câteodată, rar, îmi ajunge până peste cap să fiu neîncetat dur, sarcastic, nemilos cu proștii, lichelele, canaliile, submediocritățile politice. Zemurile fetide care țâșnesc din ei când îi autopsiez pe viu mă stropesc, mă umplu de greață și de lehamite. Și atunci, simt nevoia să iau în brațe pe cineva, să-l consider o excepție bună, salvatoare, pentru oameni și pentru mine. Îmi suspend voluntar scepticismul și luciditatea.
Am început prin a răspunde unei întrebări într-un interviu, numindu-l pe Vlad Voiculescu singurul ministru din guvernul Cioloș 2016 în care poți să-ți pui speranțe. Apoi, când n-a mai fost ministru, V. Voiculescu m-a sunat și mi-a solicitat o întâlnire. În care, ați ghicit, m-a rugat să-l sfătuiesc cu privire la activitatea sa politică. Am acceptat. Am stat de vorbă de vreo 10 ori. Între timp, V.V. a ajuns din nou ministru. La fel ca Geoană, mă asculta, părea chiar cu atenție, după care nu folosea nimic din ce-i spuneam în legătură cu oamenii aduși de el la minister și cu atitudinile sale, pe care le consideram nepotrivite, în diverse chestiuni. A mers din prostie în aroganță, și din nou în prostie, mizând pe rolul „inocentului”, al tocilarului ochelarist, frumușel, oarecum nesigur pe el, dar onest. Care are nevoie de o mamă de orice vârstă. Pe Gabriel Liiceanu l-a determinat să comită enormitatea de a-l supranumi „Maica Tereza”. După ce a încercat în ultimul moment, când tocmai era demis, să-i dea în gât pe Cîțu și pe liberali, s-a orientat spre cursa pentru Primăria Capitalei. Atunci am văzut ce refuzasem să văd, cât de flămând de funcții, de putere, cât de dornic să fie considerat șmecher și cât de pizmaș era „inocentul”. Care acum a prins capul de listă USR la europarlamentare.
Fără să fi schimbat vreodată vreo vorbă cu el, pot să-l pun și pe Cîțu la capitolul erori ale subsemnatului. L-am susținut câteva luni, încercând să mă conving că e tânăr, îndrăzneț, capabil de măsuri economice nepopulare, dar necesare, oricum mai bun decât șulfa râncedă Ludovic Orban. Din clipa în care nu i-a mai ajuns fotoliul de premier, anunțând că va candida la șefia PNL, a avut grijă să-mi dea sistematic peste ochi, demonstrându-mi, în tovărășie cu Iohannis, cât de înfumurat, iresponsabil și fățarnic poate să fie.
Totuși, acum, când DNA solicită ridicarea imunității și urmărirea lor penală pentru poate cel mai mare prejudiciu adus statului din istoria postdecembristă, 1 miliard de euro aruncat pe milioane de vaccinuri anti COVID de care nu era nevoie, e de observat că reacțiile lui Cîțu și Voiculescu sunt diferite. Cîțu, prelucrat de Ciucă, și-a dat demisia din grupul senatorial liberal și se pune la dispoziția Justiției, în care-și declară încrederea, în vreme ce „îngerașul” Vlăduț, dimpreună cu USR, chirăie că DNA i-a făcut dosar la comanda PSD. El și USR (USR pe care l-am votat la europarlamentarele din 2019), odinioară susținătorii în stradă, fără rezerve, ai DNA care îl urmărea pe Dragnea, acum înjurătorii DNA, când procurorul care-i anchetează pe el, Cîțu și Mihăilă e același – a dracului fatalitate! – din cazul Dragnea...
Dincolo de răul imens pe care l-au făcut și îl fac României, dincolo de voturile pe care le împing spre AUR și Șoșoacă, aceste personaje, pe care m-am înșelat susținându-le, m-au vaccinat pe viață împotriva virusului încrederii în vreun politician.
P.S.
Rectific cronologia: mai întâi, V. Voiculescu s-a zbătut să fie candidatul dreptei la Primăria Capitalei. I-a fost preferat Nicușor Dan, de unde și atacurile lui repetate la adresa liberalilor, principala sa activitate ca ministru al Sănătății.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
