Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Era primul meu film turnat în România, și chiar dacă pe atunci nu o știam încă, urma să fie și începutul unei etape din viața mea

Jesus del Cerro și Pavel Bartoș

Foto: Facebook Ramon Filmul

Urma să ne întâlnim într-un restaurant, chiar în spate la teatrul Odeon. Coboram calea Victorie pe bicicletă. Deja întârziasem câteva minute, dar nu foarte mult. Am ajuns, am legat bicicleta de un stâlp și m-am îndreptat spre intrarea restaurantului. Totul se petrecea în luna mai a anului 2021, iar gândul m-a purtat instant înapoi în timp, în anul 2008. În acel an am filmat „HO HO HO”, un film în care Pavel Bartoș interpreta rolul unui gardian amabil și naiv, dintr-un centru comercial. Era primul meu film turnat în România, și chiar dacă pe atunci nu o știam încă, urma să fie și începutul unei etape din viața mea, care s-a declanșat aproape accidental, cu implicarea mea ca și la filmarea versiunii românești a filmului „Un paso adelante” („Un pas înainte”), care a continuat cu filmul „Contra Timp”, iar după întoarcerea mea în Spania, pentru filmările de la „Carlitos y el campo de los sueños” („Carlitos are șansa vieții”), urma să continui cu „HO HO HO”.  

Practic, plecasem pentru câteva săptămâni ca asistent al unei producții, și fără să mi dau seama, m-am trezit că torn primul meu film despre Crăciun, din România.

L-am zărit pe Pavel de când am intrat. Era așezat la o masă și vorbea la telefon. De când am intrat m-am gândit la ce ar trebui să spun, la ceea ce aș vrea să spun, și la ceea ce nu trebuia să spun. Terminasem de filmat de câteva săptămâni, al treilea sezon al serialului „Vlad”. A doua parte din „Miami Bici” se amâna în speranța că S.U.A. va deschide granițele, așa că, nu aveam niciun proiect în acel an, plus că totul era în continuare dat peste cap din cauza Covid-ului. Eram obosit și, sincer vorbind, eram cam pierdut cu toată situația aceasta care dura deja de luni bune, iar o pauză, o vacanță, mi-ar fi prins bine. Pavel a închis telefonul și mi-a făcu cu mâna. Am intrat, ne-am salutat de la distanță, după cum impunea protocolul Covid de la acea vreme, și m-am așezat.

Pavel e un tip entuziast, muncitor, om bun și cu mare talent. La acea întâlnire m-am dus cu îndoieli și am plecat cu certitudini. Urma să turnăm filmul în acea toamnă, să îl producem împreună, și să lucrăm cu Anghel Damian la scenariu. Astfel că, restaurantul se transformă rapid în locul nostru de întrunire, locul în care organizam filmul. Acolo, între salate, pahare cu apă minerală pentru mine, și apă plată pentru Pavel, lucram la scenariu împreună cu Anghel. Tot acolo, am luat decizia ca interpreta feminină din rolul principal să fie Andreea Vasile; acolo ne-am întâlnit atât cu directoarea de producție ca să discutăm bugetul, cât și cu asistentul de regie, ca să stabilim programul de filmare, locațiile și costumele. În acest restaurant, încet, încet, am pregătit filmul. Drept e că, de multe ori repetițiile începeau acolo și sfârșeau în sala de repetiții de la teatrul Odeon, unde părea că teatrul în sine ni se alătură și ne dă idei pentru a continua. Și astfel, într-un mod cu totul firesc, am decis să filmăm anumite scene chiar în teatru.

Pe rând, piesele de puzzle se aliniau, toamna se apropia, iar filmul avea deja stabilită data începerii filmărilor. În momentul acela mi s-a propus să filmez ultimul episod din „Vlad”. Eu începusem serialul acesta în octombrie 2017, iar acum, după aproape patru ani, mi se oferea să închei acest ciclu, și să filmez ultimul episod. Nimeni nu-și punea problema în acel moment că virusul avea să-și arate colții, din nou. Am terminat serialul cum am putut, printre măști de protecție și teste, fără să putem filma zile la rând, și reprogramând mai tot timpul, schimbând scenariul ici colo, pentru că pe rând, actorii și membrii echipei se tot îmbolnăveau, dar în final am reușit să terminăm. Fără îndoială, să începi un film în asemenea circumstanțe era o sminteală, iar Pavel și cu mine, reuniți încă o dată la același restaurant, am fost de acord că nu puteam filma așa, dar, de asemenea, hotărârăm că și dacă Covid-ul ne-a răpit toamna, noi tot ne vom întoarce la filmări în primăvară. Trebuia doar să fim răbdători, perseverenți și să așteptăm.

Iarna și virusul au început să pierdă în mod simțitor din puteri. Măștile nu au mai fost obligatorii, la început în exterior, iar mai apoi, nici în interior. Treaba aceasta ne-a dat timp să lucrăm la o nouă versiune de scenariu, să ne gândim la mai multe glume și la un final mai frumos. Am hotărât să filmăm în aprilie și mai. Am stabilit locațiile, am început să repetăm, echipa s-a reunit din nou. Soarele își intra în drepturi, pomii își deschideau mugurii, înfrumusețând orașul, iar într-o zi, pe neașteptate, primirăm vestea că începeam filmările ziua următoare.

În 11 aprilie, la ora 7 dimineața eram cu toții pe platoul de filmare. Pavel era deja acolo când am ajuns. Tot la fel, și în ziua aceea vorbea la telefon ca și în ziua în care ne întâlniserăm pentru prima oară și deciserăm să facem filmul. De atunci trecuseră multe luni, aproape un an. Ne-am îmbrățișat preț de câteva secunde, ne-am privit cu zâmbet complice, eram acolo, rămăseserăm în picioare împotriva furtunii. El plecă la cabină iar eu pe platou.

Începeau filmările la „Ramon”!

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult