Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Cum să fii fericit în România? Andrei Ioniță, val violent de emoție la Iași

Andrei Ioniță

Cronică de concert

Totul pare firesc și foarte simplu în cântul lui Andrei Ioniță, e senzația de care ai parte la întâlnirea cu capodopera, cu talentul. Cu extra-ordinarul.

Vineri 12 aprilie 2019, atac de fericire muzicală la Iași. Nu exagerez, foarte rar m-am mai simțit așa într-o sală românească de concerte. O lucrare romantică esențială, concertul de Schumann, completat de trei bisuri superbe ale violoncelistului Andrei Ioniță, primul interpret român care a câștigat prestigiosul concurs Ceaikovski la Moscova în 2015, m-au adus într-o stare de surescitare intraductibilă în cuvinte. Iată un posibil răspuns la întrebarea ”cum să fii fericit în România”: cu muzică live și un muzician fabulos ca Andrei Ioniță, care, foarte important, are doar 25 de ani! 

Nu toate locurile din sala Casei de Cultură a Studenților din Iași au fost ocupate la simfonicul de ieri. Publicul de concert din România e paradoxal, se bate pe biletele unui banal concert cu titlu desuet – ”Vis de primăvară”, și bineînțeles, la cele cu false vipuri, – dar o ploaie primăvăratecă ușoară îi ține în casă chiar pe unii melomani înveterați la întâlnirea cu un program esențialmente romantic, în interpretarea unui interpret pe care toate circumstanțele îl recomandă ca extraordinar. E ceva care ține de tradiția românească de a merge la concert, de media de vârstă a melomanilor de la noi și de mici mărunțișuri snobe care nu-și au locul aici. Pentru cei prezenți, întâlnirea cu Andrei Ioniță a fost însă un moment pe care îl vor ține minte, cu siguranță, mult timp.

Simfonicul filarmonicii ieșene începe bine, cu Uvertura ”Tragica” op. 81 de Johannes Brahms. Concertul face parte dintr-o interesantă serie romantică Brahms-Schumann, ajunsă la episodul al VI-lea sub bagheta dirijorului bucureștean Horia Andreescu, întotdeauna bine primit la Iași. Orchestra e foarte bună astăzi, noul val de instrumentiști tineri care au împrospătat ansamblul în ultimii 20 de ani s-a sudat cu cel al veteranilor, simfonicul Filarmonicii ”Moldova” sună foarte bine în sala cu o acustică destul de meschină pentru o astfel de muzică.

O notă aparte pentru cordari și concertmaestrul Andrei Chirilă, unul dintre violoniștii remarcabili de pînă în 40 de ani care reprezintă noua generație de excelenți instrumentiști ai Iașiului. Ei duc greul în această partitură brahmsiană de maturitate, o lucrare mai mult dramatică decât tragică, cu texturile dense ale nostalgiei marelui romantic german condensate într-o structură tradițională care durează pînă în 15 minute. Horia Andreescu a imprimat verva necesară, cu o parte mediană Molto piu moderato ușor laxă dar cu un final strălucitor. Mici excese ale suflătorilor de alamă, fără însă erori de intonație – excelenți cornii - mai e de lucrat, după mine, la balansul intensităților de volum între cele două mari registre, Brahms are nevoie întotdeauna de coeziune perfectă între blocurile orchestrale. Dar și sala ”fură”, cum se spune în branșă, dar astea sunt detalii care nu afectează prea tare întregul. Uvertura a fost bine, introducere perfectă pentru punctul culminant al serii.

Foto © Nikolaj Lund

Andrei Ioniță se transformă complet încă de la primele note din concertul de Schumann , trei ample acorduri ale suflătorilor care trimit la Mendelssohn. Adolescentul cu zâmbet cald și afabil, care a dat cu multă răbdare toate interviurile cerute la Iași (inclusiv mie), cum face peste tot în lume, băiatul elegant și politicos cu vorbele întotdeauna la el și un umor cald și tonic e un cu totul alt om când atacă prima temă, superb zbor romantic, de ardentă melancolie schumanniană. Andrei se metamorfozează, e impozant dintr-o dată în volumul dreptunghiular al scenei, temperamentul îi năvălește arzând în ochi, arcușul zvâcnește nărăvaș în salturile melodice ce alimentează toată această primă mișcare sinuoasă, de o frumusețe pasională, domolit pe dată în neașteptata tandrețe a celei de-a doua teme, seren dar fugar Do Major. Privirea i se pierde, trăsăturile i s-au schimbat radical, pînă și respirația e intarsiată în frazele care curg catifea sonoră; trioleți grăbiți în modulații fugare, game descendente ce însoțesc acompaniamentul tutti din dezvoltare spre noi motive lirice: atacurile izbesc mai întîi în plămînii muzicianului, susținerea vine întotdeauna din respirație. 

Iar tehnica, doar un vehicul către sunet. Dar ce tehnică, ce sunet! – violoncelul Giovanni Battista Rogeri construit la Brescia în 1671 și oferit de Deutsche Stiftung Musikleben e una cu trupul tînăr, cambrat de o concentrare supraomenească. Prima temă irumpe din nou, remodulată, apoi în variații ritmice, solistul își scutură des mîna dreaptă amorțită în încleștarea cu arcușul. Suntem la reexpoziție, se aude din nou tema a doua și, surpriză, pe post de coda, Etwas zuruckhaltend, o semnătură tipic Robert Schumann, cu reluarea celor trei ample acorduri din introducere la violoncel. Mânile violoncelistului sunt acum prelungiri firești și terminații nervoase ale unor ramuri supersenzoriale ce îmbrățișează trunchiul rezonanță. Suntem în partea a doua, Langsam, înlănțuită fără respirație de prima, o cantilenă lirică și meditativă în care violoncelul lui Ioniță plutește, susținut de pizzicato-uri delicate și partida cello din orchestră. Tînărul de doar 25 de ani știe cât să insiste și mai ales ce înseamnă dolce, tema asta poate deveni prea mult atunci când excesul nu are de cine să fie stăpînit. Suflătorii de lemn reamintesc iar tema începutului care devine concluzie a adagio-ului. Sonoritățile capătă o turnură dramatică, schneller und schneller suntem în ultima parte, Sehr lebhaft, concertul de Schumann e scurt, doar vreo 25 de minute, dar intens - e puțin știut faptul că Schumann a studiat violoncelul în copilărie, iar această lucrare e deseori acuzată de o orchestrație săracă (!) Andrei Ioniță e magistral în scriitura solistică deloc simplă, cântul său trimite la o înlănțuire fascinantă de arpegii pianistice, sunt într-o stare febrilă de încântare și uit de tot restul, concentrat pe câmtul extraordinar, pe rînd sunt frapante mîna stângă și prestidigitația ei suprapusă pe du-te vino-ul trăsăturilor geometriei de arcuș. După dialogul cu diverse pupitre din orchestră suntem brusc la cadență care irumpe meditativ - important de notat, totul pare firesc și foarte simplu în cântul lui Andrei Ioniță, e senzația de care ai parte la întâlnirea cu capodopera, cu talentul. Cu extra-ordinarul. Cadența se animă, puțin câte puțin, crește în volum și se stratifică instrumental pentru a se livra finalului, un tutti orchestral, cu cele trei acorduri de început. Arcușul lui Andrei e în aer când și el se ridică, aproape instantaneu.

S-a terminat, în sală se aud electrizate primele bravo-uri și pânza aplauzelor care nu se va rupe pînă la primul bis: Sarabanda din Suita a III-a de Johan Sebastian Bach e o felie de liniște dumnezeiască, pe care Andrei o cântă cu pianissimi incredibile și fraze impresionist-pointiliste, cu un final complet suspendat, la care sala uită să respire, cu ochii închiși. Bach a inventat nu doar un stil specific acestui instrument ci și imponderabilitatea în limitele atmosferei telurice, din care Andrei Ioniță împărtășește generos, câte două acorduri pe măsură. După aplauze frenetice, solistul revine și anunță, cu o voce care pare și mai adolescentină după gravitatea Sol Majorul-ui bachian, un bis de pe recentul lui CD produs de BBC, ”Oblique Strategies”, apărut la Orchid Classics pe 15 martie 2019. ”Black Run” e o nebunie scrisă de suedezul Svante Henryson care a sună a country, bluegrass, chiar a rock și mie chiar a dans românesc à la Bartok, în care cutia violoncelului e realmente lovită pentru percuție, cu efecte con legno și pizzicato de mînă stângă, într-o succesiune de o virtuozitate uimitoare, care realmente, te amuțește. La finalul ei, și publicul și muzicienii din scenă sunt în delir, Andrei Ioniță încheie cu Preludiul din Suita I-a de Bach, cel mai cunoscu preludiu pentru violoncel al istoriei și primul lucru pe care și-l amintește că l-a cântat vreodată la acest instrument când era copil. Publicul aplaudă îndelung, plec în goană, nu mai e loc pentru nimic, nici pentru a IV-a de Brahms, după tot acest violent val de emoție.

Violoncelistul Andrei Ioniță va susține luni 15 aprilie de la ora 19.00 un recital cu pianista Naoko Sonoda la Sala Radio din București, un proiect Radio România Muzical și Rotary Club Pipera. În program muzică de Beethoven, Rahmaninov și Franck. La final lansarea CD-ului ”Obliques Strategies” și sesiune de autografe. Pe 18 & 19 aprilie, un simfonic la Ateneul Român cu violonista Alexandra Conunova în ”Dublul” de Brahms, cu Christian Badea la pupitrul Filarmonicii George Enescu. Dacă mai găsiți bilete, trebuie să mergeți neapărat!

Voi reveni cu interviul luat lui Andrei Ioniță la Iași și recenzia ”Obliques Strategies”, pînă atunci, acesta este trailerul CD-ului, filmat în Berlin:

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Brravo ...c'est la vie que je ...

    Intre mine si noi este un spatiu de curaj dat de Dumnezeu. Aceasta muzica, ca in Biblie, vine si adauga acestui spatiu prezenta duhului sfant. Super tare frate.
    • Like 0
  • IN CAUTAREA FERICIRII ROMANII SI-AU PIERDUT RATIUNEA.....
    • Like 0


Îți recomandăm

iancu guda - andreearosca.ro

Iancu trăiește printre cifre. Biroul lui e mic și „decorat” cu o grămadă de lucruri care reflectă și preocupările, și pasiunile, și munca lui: pe un perete e un tricou semnat al echipei Viitorul Constanța și alte memorabilia legate de clubul creat de Gheorghe Hagi. Fotbalul e una dintre pasiunile lui Iancu, alături de înot.

Citește mai mult

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult