Miercuri, 11 ianuarie 2017, a fost ziua în care și europenii au stat cu privirile ațintite spre Lumea Nouă. Barack Obama a ținut ultimul discurs ca președinte, unul emoționant pentru fanii săi, iar președintele ales al Statelor Unite a susținut prima conferință de presă de la câștigarea alegerilor, una cu frisoane și încordări, în care Donald Trump a declarat război jurnaliștilor critici la adresa sa, numindu-i știri false.
Dar știrea acestei zile, a unsprezecea din ianuarie, a venit de fapt de pe bătrânul continent și este un eveniment global: Elbphilharmonie, noua sală de concerte simfonice a orașului Hamburg și cel mai important proiect cultural al Germaniei începutului de secol 21, și-a deschis în sfârșit porțile cu un concert excepțional, transmis live și gratis via internet, de televiziunea germană NDR, în toată lumea.
La aproape zece ani de la începerea lucrărilor și o factură finală de zece ori mai mare decât cea prevăzută inițial, cel mai bogat oraș al nordului german are o bijuterie arhitecturală cu posibil cea mai bună acustică din Europa.
789 milioane de euro e o sumă mai mult decât piperată, dar noua clădire far a Hamburgului a costat mult mai mult decât bani și timp: a devenit o chestiune de orgoliu național, pe fondul amânării de ani buni a recepției finale, suprapuse crescendo-ului de probleme pe care republica federală le are la nivel european și intern: criza refugiaților, atentatele teroriste, Brexit, ascensiunea populiștilor și nu în ultimul rând, alegerile federale. Mai mult, din cauza Elbphilharmonie sunt astăzi pe pauză alte mari proiecte germane, între care aeroportul din Berlin și Stuttgart Hbf, gara centrală a landului Bade-Wurtemberg.
Și totuși, pentru cîteva zeci de secunde, după acordul final din concertul inaugural de miercuri seară, toate au fost date uitării: publicul e dezlănțuit în standing ovation, Angela Merkel zâmbește și discută relaxat cu primarul Scholz, un oponent social-democrat în viața de zi cu zi, iar cuvintele muzicii la Oda Bucuriei au încălzit toate inimile, dătătoare de speranță: Îmbrățișați-vă, milioane!" Seid umschlungen, Millionen, ce final pentru o saga de aproape 10 ani, concluzia lui Beethoven la Simfonia a 9 a.
Cei care vor zâmbi mai mult sunt cu siguranță hamburghezii: bijuteria arhitectonică și acustică e a lor pentru totdeauna, se vor bucura de ea așa cum le-a urat și președintele Joachim Gauck în discursul inaugural. Și vor avea cu siguranță și profit, dincolo de bucurie. Oameni chibzuiți, au respins printr-un referendum anul trecut, oportunitatea de a găzdui Jocurile Olimpice din 2024, temându-se că bugetul va depăși cele 11 miliarde anunțate de oraș. E și normal să gândească așa, au asistat din 2005, de la punerea în discuție a ideii pentru noua lor filarmonică, la umflarea facturii ca urmare a certurilor neîntrerupte între primărie, constructori și arhitecții elevețieni Herzog și de Meuron, cei care au desenat și Tate Modern la Londra. Disputele interminabile pe un proiect extrem de ambițios au amânat nepermis de mult finalizarea clădirii care astăzi îi face fericiți; seamănă cu o navă din altă lume, cu vele în bătaia vântului și prora îndreptată peste Marea Nordului, spre insulele cu mirodenii parfumate care au făcut din Hamburgul lor iubit, una dintre cele mai bogate capitale ale nordului hanseatic.
Îi spun deja Elphi, un nume afectuos pentru o clădire giuvaer.
Un nume care i se potrivește. Clădirea zveltă și masivă în același timp, este ridicată la 110 metri înălțime de cheiul Elbei, în chiar mijlocul portului, pe fundația de cărămidă Backstein a unui fost depozit de cacao. Fațadă impunătoare de sticlă argintie are 16.000 de metri pătrați și 1.100 de fațete concave și convexe care par decupate în gheață. Spre vârf, gheața se tranformă în valuri ce domină maiestuos docurile și Speicherstadt, cartierul vechi al orașului, cu depozite terasate, canale și străduțe de o frumusețe retro, pe care l-au înscris anul trecut în patrimoniul Unesco.
Între cele două nivele, protejată de ferestrele de sticlă curbată este amplasată o piață publică, cu panoramă superbă spre port și spre cerul capricios al Hamburgului. Clădirea găzduiește de asemenea un hotel de 5 stele cu 45 de apartamente de lux, sala mare de concert, una mai mică de recital, studiouri și spații de studiu, săli educaționale, mediatecă și mai multe restaurante. Elbphilharmonie va deveni cu siguranță un simbol al orașului și prestigiului său cultural, al identității sale comerciale și maritime și al bogăției locuitorilor săi. Și asta foarte repede: în iulie la Hamburg va avea loc summitul G 20.
Dar nu exteriorul e cel mai spectaculos lucru la Elbphilharmonie, ci sala principală, o arenă cu o capacitate de 2100 de locuri, unde a avut loc concertul inaugural și în care orchestra e așezată în partea de jos, cu scaunele pentru public așezate concentric în jurul muzicienilor.
Acustica a fost realizată de celebrul Yashuhisa Toyota, un faimos acustician al timpului nostru care a lucrat la peste 50 de proiecte de specialitate din lume. În colaborare cu arhitecții Herzog și de Meuron, Toyota a folosit un produs de design parametric care utilizează 10.000 de panouri de gips cu fibre acustice, care liniază pereții ca un puzzle gigantic și oferă fiecărui ascultător, indiferent de locul unde e poziționat în sală, un sunet perfect. Din spusele muzicienilor care au cântat acolo în chiar seara inaugurală, experiența calității sunetului este una extraordinară, de catedrală. (Am urmărit concertul în transmisiunea directă a NDR pe internet, cu un sunet neașteptat de bun. Dar mă opresc aici cu considerentele despre sunet, fenomenul acustic nu poate fi comentat decât de un participant aflat live în sală, nu în fața unui monitor; indiferent de mijloacele tehnice de care dispui, experiența acustică trebuie să fie una nemijlocită, la fața locului)
Și acum, concertul: unul inaugural și extraordinar, cu paisprezece lucrări, sau fragmente de lucrări, presărat cu patru discursuri scurte și edificatoare: Olaf Scholz, primarul Hamburgului și al landului hanseatic, Joachim Gauck, președintele Republicii Federale Germania, Jacques Herzog, arhitectul casei Herzog & De Meuron și intendantul Christoph Lieben-Seutter, directorul general și artistic al Elbphilarmonie
Concertul în sine a fost susținut de orchestra și corul NDR Elbphilharmonie, sub bagheta lui Thomas Hengelbrock, un șef de orchestra din buna școală germană a utilitarismului dirijoral. Lui i se datorează programul inaugural, un traiect istorico-muzical contruit pe partiturile unor compozitori care într-un fel sau altul au avut de-a face cu istoria orașului Hamburg, din epoca barocă până în contemporaneitate.
Show-ul începe cu Uvertura la Creaturile lui Prometeu, op.43 de Ludwig van Beethoven, acordurile tandre și învăluitoare ale intro-ului scufundând audiența într-o baie sonoră de surprinzător confort. Sunetul se aude incredibil de bine, chiar și în boxele mici ale unui laptop. Începutul e extrem de promițător. După discursul primarului și al președintelui, urmează o altă scurtă lucrare de introducere și caracter festiv: Uvertura la Ruy Blas op.95 de Felix Mendelsohn Bartholdy, compozitor născut la Hamburg în 1809. După ultimele două speechuri, prima parte se încheie cu triumfătorul Allegro con spirit, ultima parte a Simfoniei nr.2 de Johannes Brahms, un alt fiu romantic al orașului.
NDR Hamburg (Norddeutscher Rundfunk), televiziunea căreia i se datorează live streamingul acestui concert istoric, transformă pauzele în delicioase porții de informație, cu reportaje și interviuri live. Partea a doua e exclusiv muzicală, începe neașteptat cu un solo de oboi, misterios, liric și tandru, nu din mijlocul scenei, ci suspendat într-una din galeriile strălucitoare ale arenei.
Kalev Kuljus, solist al ansamblului simfonic de pe Elba cântă Pan din Șase Metamorfoze după Ovidiu op.49 de Benjamin Britten, iar când orchestra răspunde fără pauză cu Appels, Echos, Prismes din Mystère de l'Instant de Henry Dutiileux înțelegi că Thomas Hengelbrock a ales lucrări care testează întreaga gamă de posibilități muzicale a sălii: imponderabil, sunetul traversează volum aproape sferic al sălii cu pereți argintii. Auditoriul pare fericit, muzica vine în continuare din locuri neașteptate, vocea de cristal a lui Phillipe Jaroussky, unul dintre cei mai bine cotați contratenori ai momentului, se aude parcă din alte sfere, dintr-o altă galerie. El cântă Dalle piu alte sfere din La Pellegrina de Emilio de Cavaliere. Din nou, fără pauză, orchestra atacă Photoptosis – Preludiu pentru orchestra mare de Bernd Alois Zimmerman a cărui cadență finală se stinge în armonia vocală a unui motet care se aude de nicăieri. Camera NDR-ului reperează corul, sunt la o altă lojă, ei cântă Quam Pulchra Es de Jacob Praetorius, un alt fiu al orașului, organist la Sfântul Iacob din Hamburg, ansamblul care cântă cât de frumoasă se numește tot Praetorius. Frumusețea se rupe în atacul aspru al Furioso, altă partitură contemporană, de data asta e muzica fostului director al Operei de Stat din Hamburg, Rolf Lieberman, mă gândesc că poate Hengelbrock o fi fost supărat pe el să aleagă o muzică atât de vehementă, dar acordurile zgrunțuroase se topesc într-un andante meditativ, e frumoasă și muzica contemporană iar regizorul de montaj profită arătându-ne la cameră detaliile argintii ale sălii de care și oamenii de televiziune par a fi foarte mândri. Jaroussky revine, e în același balcon și cântă acompaniat doar de harpista Margret Köll un ireal Amarilli de Giulio Caccini, e o muzică atât de frumoasă și tristă, că timpul se oprește. La prim-plan, o doamnă din public, așezată foarte aproape, în stânga interpretului, închide ușor ochii și ghicești că-și ține și respirația. Finalul acestui act, declanșat imediat după cantilena barocă e chiar finalul Simfoniei Turangalîla de Olivier Messiaen, o lucrare monumentală pentru orchestra, pian și unde Martenot. Și totul are o noimă, dincolo de amalgamul înverșunat al cadențeler care prevestesc parcă rimul secolului 21, îmi amintesc că în timpul mandatului său la Opera din Hamburg, Rolf Liberman, cîntat furioso cu câteva minute în urmă, mare fan al compozitorului francez a montat un balet după muzica la Turangalîla de care însă Messiaen n-a fost foarte mulțumit. Asta nu contează foarte mult, scenariul dirijorului Thomas Hengelbrocke e aproape unul perfect din perspectivă istorică, și minunat pentru experiența sonoră a acestei inaugurări.
La pauză, spectatorii se declară cuceriți de acustică și program, NDR-ul plusează cu alte reportaje despre efortul titanesc al construcției de pe Elba, iar ultima parte se deschide cu Preludiu la Parsifal de Richard Wagner. La Hamburg, Parsifal s-a cântat anual din stagiunea 1929/30 până în 1942/43, câteodată chiar și de trei ori pe stagiune.
Melomanii orașului știu asta, la fel cum știu și că această operă wagneriană a fost aproape un imn al național-socialismului, dar asta e o istorie veche pe care nimeni n-are chef să și-o amintească acum. Urmează lucrarea de greutate a concertului inaugural. Elbphilharmonie i-a comandat lui Wolfgang Rihm o lucrare nouă, respectând tradiția marilor filarmonici europene, de a cânta o primă audiție absolută la inaugurarea unei săli de concert. Partitura lui Rihm e un triptic cu șarje psihedelice care pune orașul Hamburg în prim-plan, cu texte ale scriitorului, dramaturgului și constructorului de orgi Hans Henny Jahn, o personalitate caleidoscopică care a trăit aici în secolul 20 și de care memoria burgului nordic e încă puternic impregnată. Reminiszenz - Triptychon und Spruch in memoriam Hans Henny Jahnn de Wolfgang Rihm pentru tenor și orchestra (minunate cantilenele solistului Pavol Breslik) e ușor prea lung în economia celorlalte piese din edificul istoricizant al programului, dar e o mândrie și un fapt istoric să asiști la o premieră comandată pentru inaugurarea lui Elphie. Aplauze furtunoase.
Urmează concluzia, ultima parte a Simfoniei a 9 a de Ludwig van Beethoven, orchestra emoționată și poate obosită de lungul traseu e destul de moale pe incipit, dar intrarea vocală a corului, prefațată de solo-ul magnific al lui Bryn Terfel, O Freunde, readuce lucrurile pe făgașul normal. Oda bucuriei e minunat cântată și cea mai frumoasă concluzie a unui concert care va rămâne cu siguranță pentru mult timp în memoria celor din sală și a melomanilor care l-au urmărit în live streaming. O notă necesară pentru excelentul cor des Bayerischen Rudfunks și pentru soliștii cvartetului vocal, soprana Hanna-Elisabeth Müller, altista Wiebke Lehmkuhl, tenorul Pavol Breslik și bass baritonul Bryn Terfel, devenit Sir de curând, prin grația reginei Elisabeta a II a.
Transmisiunea se încheie. A fost una profesionistă. Montajul excelent, decupajul de-a dreptul nemțesc, jocurile de lumini de pe fațadele îndrăznețe, prinse exact pe camerele exterioare, au fost de-a dreptul mirifice. Senzația e de poveste. Comentez la cald, cu câțiva prietenii pe Facebook, entuziasmați și ei de calitatea muzicală și acustică a concertului de la Hamburg. Până și pe latopurile noastre, acasă, în România, a sunat bine. Elbphilharmonie este fără îndoială, una dintre clădirile cu cea mai bună acustică din lume la ora asta. Ne întrebăm amuzați: oare noi vom avea parte vreodată de așa ceva ? Să fim serioși, chiar dacă muzica e cel mai bun conductor al speranțelor fulgurante, n-o să vedem niciodată așa ceva în România. Să ne trezim la realitate, trăim în țara în care o bucățică de autostradă ajunge să coste peste un miliard și cu toate astea avem cei mai puțini kilometri de autostradă din Europa; acustica și sălile de concert nu vor fi la noi o prioritate pentru niciun guvern, nici într-o sută de ani. Visul s-a încheiat, revenim cu picioarele pe pământ, televiziunile de știri din România comentează hilar și con fuoco, și ca de obicei în regim de breaking-news, despre dezăpezire, primari în troiene, găuri negre și moșteniri dezastruoase. Rămâne opțiunea par avion. Hamburgul e doar la cîteva ore de București, la Elbphilarmonie urmează un veritabil festival de trei săptămâni care va aduce în portul de pe Elba orchestre de prim rang, ansambluri camerale și soliști din primul eșalon al muzicii lumii. Și totuși, muzica e cel mai bun conductor al speranței, cine știe. Felicitări, Hamburg! Și îți mulțumesc că ne-ai făcut să visăm pentru câteva ceasuri, cu sunetele minunate din caravela extraterestră ce aduce cu o navă din alte timpuri, cu vele în vântul imaginației și prora îndreptată spre tărâmul unor vise sonore, care da, există în realitate.
Concertul inaugural al Elbphilarmonie poate fi văzut integral aici.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
- de la 1:10:55 incepe "povestea" constructiei cladirii
- de la 1:41:25 incepe prezentarea elementelor decorative exterioare
- de la 1:42:50 incepe prezentarea structurii de sunet a fatadelor peretilor
la muzica nu ma pricep :)