Cum se naşte o dictatură

Oamenii protestează în Tunis, împotriva președintelui Kais Saied, 17 decembrie 2021/ Foto: Getty Images

În ianuarie 2011, Revoluţia Iasomiei însemna alungarea de la putere a bătrânului dictator tunisian Ben Ali şi dădea semnalul Primăverii Arabe care a dus la răsturnarea altor autoritarişti din lumea musulmană şi căderea statelor de aici sub influenţa organizaţiilor islamiste.

A urmat o decadă în care, singură, Tunisia, rămăsese o oază a democraţiei, leadershipul politic de aici fiind apreciat pentru înţelepciunea de a trece peste problemele economice, sociale şi religioase, asigurând alegeri libere şi o guvernare democrată. "Pentru contribuția sa decisivă la construirea unei democrații pluraliste în Tunisia în urma revoluției Iasomiei, din 2011", Cvartetului pentru Dialog Naţional din Tunisia îi era acordat în 2015 premiul Nobel pentru pace.

Numai că problemele economice ale Tunisiei nu au putut fi rezolvate. Corupţia din perioada Ben Ali a continuat, la fel ca nemulţumirile populare. În sudul ţării, mai puţin urbanizat, de unde au pornit de-a lungul deceniilor tunisieni care s-au alăturat mujahedinilor şi, apoi, organizaţiilor fundamentaliste din Irak şi Siria, incursiunile Daesh au fost cu greu stăvilite de autorităţi. De câte ori discutam cu tunisienii – poate cea mai educată populaţie din nordul Africii, franceza şi engleza fiind vorbită de aproape toată lumea din oraşe – după câteva fraze aminteau şomajul ridicat şi corupţia politică.

Pe un asemenea fundal de nemulţumire populară faţă de clasa politică şi incapacitatea sa de a genera prosperitate economică, în toamna lui 2019 era ales preşedinte Kais Saied, profesor de drept constituţional şi jurist respectat la Tunis, platforma sa populistă atrăgând peste 70% din voturile cetăţenilor.

2021 începuse în Tunisia cu proteste împotriva incapacităţii guvernului de a gestiona criza economică şi sanitară, dar şi brutalităţii forţelor de ordine care răspunseseră astfel demonstraţiilor iniţiale. Aşa că, pe 25 iulie, după ce îşi asigurase sprijinul unor importante state din lumea arabă – Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi Egiptul – Saied suspendă parlamentul şi îl demite pe prim-ministrul Mechichi. Spre a da satisfacţie susţinătorilor săi externi şi a calma opoziţia internă, indică drept vinovat principal pentru marasmul economic şi corupţie partidul islamist moderat Ennahda.

Susţinerea unor state în care se practică un islam dur, cum ar fi Arabia Saudită, pentru un preşedinte laic poate părea ciudată şi merită câteva explicaţii. Raporturile de putere din lumea islamică, inclusiv în cadrul ummei (comunitatea credincioşilor), presupun divergenţa inclusiv a organizaţiilor care propovăduiesc jihadul, războul sfânt, cu atât mai mult a actorilor statali şi organizaţiilor credincioşilor frecventabile. Principalii inamici ai Primăverii Arabe au fost tocmai monarhiile sunnite din Golf care ştiau potenţialul distructiv pe care revoluţiile îl aveau asupra propriilor regimuri osificate. Spre deosebire de mass-media şi cancelariile occidentale care vedeau în această mişcare transnaţională semnalul eliberării acestor ţări, Riadul sau Abu Dhabi intuiau corect panta islamică pe care alunecau ţările „eliberate”, iar principalul catalizator al acestora era Frăţia Musulmană. Ennahda, partidul tunisian musulman moderat, în ciuda repudierii constante a legăturilor sale cu această organizaţie, a fost considerat de aceste state drept principalul pericol al fundamentalizării Tunisiei pe modelul încercat de Egiptul anterior autocraţiei lui Al-Sisi. Iar puterea cucerită în orice ţară de către Frăţia Musulmană înseamnă un nou avânt dat „reformatorilor” musulmani din bogatele monarhii petroliere pentru care calea musulmană urmată acolo, chiar dacă una dură, este repudiată de Frăţie. O lume complicată pe care am încercat să o explicăm în De la Şeherezada la Osama bin Laden. Istoria palpitantă a Orientului Mijlociu.

Răsturnarea guvernului de către preşedintele Saied a avut, totuşi, o largă susţinere în Tunisia. Doar faptul că singura sursă legislativă au devenit decretele prezidenţiale a mai stârnit oarecare nemulţumire printre organizaţiile politice şi sindicate.

Human Rights Watch a denunţat numeroasele urmăriri penale începute după 25 iulie împotriva opozanţilor preşedintelui. Zilele trecute, vicepreşedintele Ennahda, Noureddine Bhiri, a fost reţinut chiar în faţa casei sale, într-o acţiune pe care partidul său a numit-o „răpire şi precedent periculos care marchează intrarea ţării în bezna dictaturii.”

De altfel, pe 22 decembrie, fostul preşedinte Moncef Marzouki, care actualmente trăieşte în Franţa, a fost condamnat în lipsă la patru ani de puşcărie, pentru că ar fi atentat la siguranţa statului, după ce a criticat public actuala putere de la Tunis.

În schimb, preşedintele Saied a anunţat că în decembrie 2022 vor avea loc alegeri pentru noul parlament tunisian, după ce în iulie 2022 va fi organizat un referendum constituţional fiindcă domnul Saied îşi doreşte Tunisia o republică prezidenţială, iar nu una parlamentară ca până acum.

Pentru ca referendumul din iulie să exprime cu adevărat voinţa poporului, din ianuarie şi până pe 20 martie, preşedintele va organiza o consultare populară electronică pentru a fi relevate amendamentele constituţionale necesare.

Iată o „foaie de parcurs” excelentă pentru orice preşedinte cu ambiţii mari, gata să sacrifice democraţia pentru „binele poporului”, scrisă de un adevărat profesor de drept care a reuşit să folosească nemulţumirea maselor pentru a se transforma, după un deceniu de fragedă democraţie tunisiană, într-un Ben Ali populist.

Cartea uciderii democraţiei tunisiene încă se scrie. Din păcate, din sfârşiturile posibile, niciunul nu pare fericit.  

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp