În vreme ce noi visam libertatea, ei visau bogăţia

De trei decenii ne amintim cu nostalgie şi speranţă de Decembrie astral în care am ieşit din existenţa noastră obişnuită şi am trăit aşa cum o mai fac numai eroii din blockbuster-ele Hollywoodului. De trei decenii nu vrem să recunoaştem că România nu mai este capabilă de un alt Decembrie, dar ne place să ne mai amăgim sperând la acele zile.

Fiecare generaţie are poveştile sale. Mulţi dintre cei care citesc aceste cuvinte au avut Povestea pe care nu au trăit-o ca indivizi, ci ca Naţiune. Fiindcă e uşor să te îndrăgosteşti, să faci lucruri nebuneşti, să cucereşti trofee, să arhivezi succese ca om, dar cel mult o dată în viaţă se întâmplă ca milioane de fiinţe să rezoneze însufleţite de acelaşi vis.

Numai că în zilele în care noi ne imaginam cum va fi viaţa în libertate, cum va fi să nu mai fim umiliţi la cozi interminabile pentru o sticlă de lapte sau câteva portocale verzi ori cum e să îţi poţi striga nemulţumirea în gura mare în piaţă, ei aşteptaseră demult momentul când se puteau descotorosi de bătrânul dictator pentru a putea cheltui fără teamă valuta, a pune mâna pe „întreprinderile întregului popor” şi a trăi aşa cum văzuseră că o fac bogaţii la Nisa ori Londra. În vreme ce noi visam libertatea, ei visau bogăţia.

În vreme ce noi muream împuşcaţi într-o scenetă criminal regizată, ei îşi împărţeau banii din conturile întreprinderilor de comerţ, ministere şi deputăţii, servicii secrete şi viitorul nostru.

Când ne-am trezit din vis, eram liberi şi săraci, şomeri şi debusolaţi, într-o lume pe care o credeam prietenoasă, dar care ne întorcea spatele. Eram o generaţie de copii mari care nu ştiam că te poţi bucura de libertate numai când îi cunoşti instrucţiunile de utilizare. Obişnuiţi cu un partid care ne dădea o casă, un loc de muncă şi câte un concediu pe an, ne-am trezit însinguraţi, la mila unui patron de ale căror mofturi depindea ce puneam pe masa copiilor, a unui inspector cu prieteni în Servicii, a unui vameş corupt, a unor politicieni care ne gâdilau orgoliile pentru a ne lua banii, speranţele şi a-şi gestiona afacerile care le-au trimis plozii la universităţi străine şi amantele pe scaune moi şi bine-plătite din agenţii de stat şi societăţi publice care există doar pentru ele.

Trei decenii s-au schimbat figuri de politicieni din aceeaşi gaşcă. Puterea lor stă în miliardele furate din conturile firmelor gestionate de Securitate, din devalizarea Bancorex, din Caritas şi FNI, pe urmă din contractele cu Statul, din fondurile publice şi din emulii lor mai tineri care au aderat la această adevărată organizaţie în care nu te punea nimeni să juri credinţă cuiva, trebuia doar să fii atât de deştept încât să înţelegi că într-o lume normală nu eşti în stare să performezi: mai mare fidelitate decât a neputincioşilor care au învăţat să se descurce nu va inventa vreodată niciun ordin secret.

Îmi amintesc de un restaurant oarecum ascuns pe o străduţă cochetă a Timişoarei, dar ale cărui mese de la separeuri erau mereu ocupate, iar vinurile cramei dispăreau mai repede decât în vestitele localuri ale Parisului. Era în primii ani ai noului mileniu, când România de-abia scăpase de faliment naţional „graţie” guvernatorului Manole. Odată am intrat cu şeful meu acolo pentru a completa necesarul de licori consumate de clienţii care discutau mereu în şoaptă în norii fumului de Marlboro şi Kent şi l-am întrebat cine sunt gurmanzii îşi permiteau să mănânce la prânz şi seara feluri scumpe şi pretenţioase. A zâmbit şi mi-a spus că două mese erau ocupate de vameşi, una de nişte poliţai de la Crimă Organizată, a patra de nişte angajaţi de la primărie... Mafia noastră. 

Noi nu am ştiut că juriştii francezi scriseseră cu un secol înainte că nimeni care trăieşte cu grija mâncării zilei de mâine nu va putea niciodată face alegeri libere. Unii ar spune că ne rămâne doar să visăm, dar asta e o altă iluzie fiindcă lipsurile frustrează, hrănesc partea întunecată din noi şi, la urmă, ne lasă pradă minciunilor pe care ei, deveniţi între timp proprietari de televiziuni şi ziare, ni le livrează cu cinică măiestrie, seară de seară, stârnindu-ne doar ura pentru ceea ce ei nu ne-au permis să fim, falsa nostalgie pentru cei împotriva cărora luptaserăm în acel Decembrie, credinţe medievale care ne îndepărtează de speranţă, de lumină, de noi înşine.

Am sperat de fiecare dată când vreun baron roşu pierdea alegerile, ne-am amăgit atunci când îi vedeam purtaţi cu cătuşe, ne-am pus speranţele în Europa, în legi, în figuri de salvatori. Şi, după trei decenii degeaba, am obosit să mai sperăm.

Trei decenii le-a luat să ne alunge printre străini, să ne inoculeze ura pentru logică, ştiinţă şi carte, să ne facă să ne batjocorim limba şi să luăm de modele cocalari şi analfabete strident împopoţonate, să rupă România ca un puzzle cu milioane de piese care nu se mai potrivesc unele cu altele.

În 1989 voiam să scăpăm de comunişti. Voiam demnitate şi libertate: după treizeci de ani nici nu am mai putea să le alegem, chiar dacă le-am primi pe tavă. Doar că acum ei nu mai sunt interesaţi să ne ne amăgească povestindu-ne despre ele. Ne permit să ne distrăm cu Şoşoacă, să îl urâm pe Iohannis şi să murim cu Arafat.

Revoluţia o poate face o naţiune: noi mai suntem doar indivizi care ne înspăimântăm de un vaccin, sorbim vrăjiţi vorbele unora dintre cei care au tras în noi în Decembrie, ne bucurăm de câteva zile de plimbare printre oameni cu adevărat liberi sau joburi care ne permit telefoane smart şi colorate. Trăim singuri, existenţe patetice şi, din când în când, prin Decembrie sau de alegeri, au grijă să ne gâdile orgoliile pentru a ne coborî pe urmă la locul nostru, acolo unde ajung doar firimiturile festinului lor.

În acest decembrie au anunţat deja că ne dau 100 de lei în plus la pensie şi la salariul minim. Au nevoie de linişte fiindcă au nişte miliarde de cheltuit. Terminaţi, vă rog, de citit, luaţi telecomanda şi staţi liniştiţi, tovarăşi!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp