Cum şi cât plagiază studenţii britanici. Soluţii de la Cambridge pentru o problemă românească de fond

Plagiatul este, numai de câţiva ani, în atenţia opiniei publice din România, aceasta întâmplându-se, în principal, datorită mediatizării unor cazuri flagrante ale unor politicieni mai mult sau mai puţin vestiţi, care şi-au dobândit titlul de doctor în urma unei fraude. 

În realitate, plagiatul, oricât de pompos l-am denumi, este o hoţie şi, prin urmare, se înţelege că el se practică nu de ieri de alaltăieri: nici chiar de la Platon şi Aristotel încoace, cum se încerca, la un moment dat, să se vehiculeze, dar e cert că, în accepţia sa de bază, aceea de „furt academic”, plagiatul se regăseşte de mai multă vreme în şcoli, şi nu numai în cele româneşti. 

Ar fi nedrept să credem că instinctul de a fura îi caracterizează fundamental pe români, în timp ce alţii ar fi imuni la această ispită. Se copiază destul de mult şi în universităţile britanice – despre alte medii academice nu pot vorbi în cunoştinţă de cauză –, iar fenomenul a devenit tot mai amplu în ultimele decenii, odată cu expansiunea masivă a internetului. 

Diferenţa faţă de mediul românesc constă însă atât în perceperea publică a fenomenului, cât şi în dimensiunile şi modul lui de manifestare. În UK plagiatul nu este decât arareori subiect de dezbatere publică, iar aceasta numai atunci când se publică vreo statistică în presă sau când se întâmplă ceva inedit la una din universităţile lor faimoase: 

Cambridge sau Oxford. Altfel, cum politicienii britanici nu se înghesuie să facă doctorate, acestea fiind foarte greu de obţinut şi neaducându-le niciun beneficiu în carieră, dezbaterea în jurul lor este inexistentă. Plagiatul este tratat aici exclusiv în mediul academic şi este abordat cu maximă seriozitate.

Dimensiunile plagiatului. Când şi cum se copiază la britanici

În universităţile britanice în general, iar la Cambridge în special, plagiatul este considerat la fel de grav dacă se întâmplă atât într-o teză de doctorat, cât şi într-un banal eseu de anul I, iar consecinţele, în cazul dovedirii lui, sunt aceleaşi, ele mergând până la expulzarea din universitate. Mai mult, se acordă o atenţie sporită eventualelor practici neoneste ale studenţilor încă de la primul contact cu universitatea, astfel încât să nu se ajungă la asemenea incidente la nivel doctoral. 

Cu toate acestea, în ultimii patru ani, conform celei mai recente statistici, aproximativ 60.000 studenţi au fost acuzaţi de plagiat în universităţile britanice; dintre aceştia, 400 au fost exmatriculaţi, cca 12.000 au fost sancţionaţi prin scăderea drastică a notelor, iar în jur de 28.000 au primit sancţiuni mai uşoare, în funcţie de gravitatea plagiatului comis. 

Tehnica copy / paste, care pare a avea încă mare priză în România, este depăşită de tehnici mai subtile precum parafrazarea fără citare a textului-sursă, preluarea unor idei fără citare sau chiar angajarea unor companii care oferă, contra cost, servicii de essay writing. O statistică recentă făcută de publicaţia Varsity a relevat faptul că, inclusiv la Cambridge, 49% dintre studenţii anonim intervievaţi au recunoscut că au comis o formă de plagiat la un moment dat în cursul studiilor de licenţă.  

De ce e greu de plagiat într-o teză de doctorat la Cambridge

Dacă plagiatul nu-i scuteşte nici pe unii studenţi din anii mai mici de la Cambridge când vine vorba de teme săptămânale sau diverse lucrări elaborate în vederea unor examinări anuale, fenomenul este cvasi-inexistent când vine vorba de scrierea unei teze de doctorat. Motivele sunt multiple şi ţin, în primul rând, de natura sistemului doctoral şi a relaţiei cu profesorul coordonator, cu facultatea şi colegiul la care doctorandul este afiliat. 

Nimeni nu-şi permite riscul de a fi exmatriculat după ce a trecut printr-un proces de admitere şi finanţare a studiilor extrem de selectiv şi mai ales după ce a petrecut trei sau chiar patru ani de muncă asiduă în bibliotecă, laborator, spital sau pe teren. În afară de considerentele de natură morală, care, de regulă, îl împiedică pe doctorand să recurgă la plagiat, există numeroase impedimente obiective care fac plagiatul în cel mai înalt grad improbabil: 

1. Nicio teză de doctorat nu apare ca Venus din spuma mării, ci este rezultatul unui proces de cercetare originală, în care studentul este supravegheat continuu şi îndeaproape; or, e greu de crezut că profesorul coordonator cu care te vezi şi lucrezi zilnic în laborator sau care, în cazul disciplinelor umaniste, îţi cere lunar un raport sau o parte dintr-un subcapitol al tezei nu va sesiza eventualele nereguli sau tentative de furt pe care le-ai putea comite;

2. Presupunând, prin absurd, că ai reuşit să înşeli vigilenţa coordonatorului vreme de patru ani sau a comisiei de evaluare la sfârşitul fiecărui an, Universitatea are la dispoziţie şi un software anti-plagiat extrem de performant cu care verifică tezele la depunerea lor;

3. Examinatorii sunt, aproape fără excepţie, cei mai buni specialişti din lume în domeniul tezei tale de doctorat şi e dificil de închipuit că niciunul dintre ei nu va fi suspectat nimic în neregulă;

4. Susţinerea orală a tezei nu este deloc un proces formal, cum se întâmplă în universităţile româneşti, unde examenul final e mai degrabă un pretext pentru pateurile, pişcoturile şi şampania aferente, ci un veritabil interogatoriu care durează între două şi cinci ore, uneori chiar cu pauză de prânz, şi în care doctorandul trebuie să-şi susţină ideile exprimate în teză până la virgulă. 

În atari condiţii, decât să-ţi pierzi vremea încercând metode ingenioase de înşelare a sistemului şi a celor care au încredere totală în tine, mai bine te laşi păgubaş şi scrii o teză cinstită, dacă tot ai fost acceptat într-un loc în care puţini au privilegiul de a ajunge.

Surse ale problemei în sistemul românesc

Având experienţa atât a învăţământului românesc, la toate nivelele lui, cât şi a celui britanic, la nivelul doctoratului, am avantajul de a vedea, cu o oarecare detaşare, problemele endemice ale sistemului universitar din România. 

Cauzele pentru care plagiatul a scăpat, practic, de sub control în universitatea românească ţin, la suprafaţă, de atitudinea relativ laxă a universităţilor şi a profesorilor faţă de această practică, iar, mai în profunzime, de întregul sistem care structurează şcoala.

E limpede că atunci când le ceri studenţilor referate cu duiumul, pe care, ca profesor, nu le citeşti deloc sau peste care doar îţi arunci o privire superficială, nu faci decât să încurajezi furtul. La fel de limpede e că, dacă nu te preocupă foarte mult pregătirea studenţilor tăi şi nu te vei interesa, la intervale regulate, cum evoluează cercetarea lor, ce dificultăţi întâmpină, ce bibliografie citesc, cum îşi structurează proiectele, disertaţiile, tezele, nu le dai niciun feedback util, nu le explici, pas cu pas, în funcţie de nivelul lor, cum se scrie o lucrare ştiinţifică serioasă şi, mai ales, nu le oferi sentimentul că ţi se pot adresa cu încredere atunci când se împotmolesc, aceştia se vor descurca cum vor putea. 

Privită mai în adânc, problema porneşte însă mult înainte ca studentul să ajungă la universitate şi este legată de un sistem şcolar prăfuit, corupt, neperformant, bazat funciarmente pe memorare şi repetiţie mecanică şi, prin urmare, puţin receptiv la gândire critică şi inovaţie. 

Cum se poate ieşi din impas?

Soluţii realiste pe termen scurt şi mediu ar putea fi:

• adoptarea unor reguli explicite de conduită academică şi afişarea lor la vedere pe site-ul fiecărei facultăţi sau chiar al fiecărui departament, astfel încât studenţii, de la anul I de licenţă până la ultimul an de doctorat, să fie permanent informaţi cu privire la gravitatea plagiatului şi la mecanismele de evitare a lui. Universităţile nu au, actualmente, decât nişte coduri de etică abstracte, pe care e evident că nu le citeşte nimeni;

• organizarea de cursuri obligatorii prin care studenţii să fie învăţaţi cum se redactează o lucrare ştiinţifică, cum se alcătuieşte o bibliografie, cum se scriu notele de subsol, cum se citează din alt autor, cum se construieşte un argument propriu etc.;

• instituirea unor ore de tutoriat one-to-one, în care profesorul se întâlneşte, cel puţin de două ori pe lună cu studentul pentru a discuta progresul cercetării la care s-a angajat, dificultăţile întâlnite, variantele provizorii ale unei lucrări etc.;

• aplicarea, fără excepţie, a unor sancţiuni severe în cazul descoperirii şi dovedirii unui plagiat, nu numai în cazul tezelor de doctorat, ci şi al banalelor referate ori disertaţii de licenţă / masterat;

• renunţarea la păguboasele referate din şcoală, pe care e clar că elevii nu ştiu să le scrie întrucât le lipsesc disciplina şi forţa de a-şi construi o argumentaţie şi pentru care, spre a obţine o notă mare, sunt, practic, împinşi spre copiere din alte surse. În felul acesta, odată prostul obicei infiltrat în mentalitatea elevului, va fi greu de evitat la universitate. Referatele pot fi utile numai în măsura în care profesorii le şi citesc cu atenţie şi le şi explică elevilor, în prealabil, cum se alcătuiesc, precum şi, pe parcursul elaborării lor, unde şi de ce au greşit.

În universităţile britanice în general, iar la Cambridge în special, plagiatul este considerat la fel de grav dacă se întâmplă atât într-o teză de doctorat, cât şi într-un banal eseu de anul I

Pe termen mai lung, sunt de dorit trei lucruri esenţiale:

• creşterea calităţii profesorilor: îmi vine greu să cred că un profesor cu o autoritate ştiinţifică şi morală de necontestat, care-şi ia munca în serios, citeşte scrupulos lucrările studenţilor săi şi le cere să-i trimită, cu deadline-uri precise, toate variantele provizorii ale lucrărilor va fi uşor de păcălit;

• creşterea semnificativă, cel puţin la nivelul doctoratului, a exigenţelor de admitere şi, implicit, a prestigiului titlului de doctor; de asemenea, evaluarea finală trebuie să devină un examen în sine, nu doar un pretext de chef straşnic cu examinatorii şi colegii;

• trecerea de la un sistem de educaţie bazat pe memorare şi mimetism la unul bazat pe gândire critică şi creaţie originală.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp