Atunci când ne gândim la arhitectură și sustenabilitate, ne ducem mereu spre consistență: fațade și dosuri, începuturi și sfârșituri. Dar ce se întâmplă când această logică a ordinii este pusă față în față cu ceea ce îi scapă prin definiție — informalul, nestructuratul, ceea ce nu poate fi clasificat? Filozoful Georges Bataille vedea în râmă emblema perfectă a informului — a ceea ce nu are drepturi, nu are loc și este strivit pretutindeni — iar informul, spunea el, nu este o figură, ci o operație care destabilizează orice sens prestabilit, zdrobind „metafora, figura, tema, morfologia — tot ceea ce seamănă cu ceva." Cum ar arăta un oraș construit tocmai din această logică?
Această tensiune dintre formă și inform stă la baza proiectului „The Nebelivka Hypothesis", o colaborare din 2023 între Forensic Architecture și arheologul David Wengrow care propune o viziune radicală asupra originilor orașului. Cercetătorii au investigat urmele unor așezări de acum 6.000 de ani din stepa ucraineană, descoperind ceva cu totul neașteptat: orașe fără centru, fără temple, fără palate, fără niciun semn de control centralizat sau stratificare socială. Organizate în inele concentrice de clădiri domestice în jurul unui spațiu misterios lăsat gol, aceste comunități antice par să fi funcționat pe principiul colaborării, nu al ierarhiei.
Și mai surprinzătoare a fost descoperirea de sub pământ. Solul însuși era o operă colectivă: arderea rituală a caselor din inelele interioare ale așezării crea platforme comprimate de lut ars care era mediul ideal pentru râme, care transformau resturile în cernoziom, solul negru și fertil care hrănește și astăzi câmpiile Ucrainei. Solul devenea un artefact, iar artefactul o prelungire a solului. Proiectul nu contestă doar natura ierarhică și extractivă a orașului față de teritoriul său, ci propune un model de construire în care agenți umani și non-umani — clădiri, foc, râme, pământ — colaborează în crearea și menținerea mediului construit.
Această descoperire ne invită să regândim înseși fundamentele locuirii: ce înseamnă să construiești nu prin dominare, ci prin colaborare cu pământul, cu natura, cu ceilalți? Arhitecta Eliza Yokina explorează tocmai aceste întrebări în practica sa zilnică. Pentru ea, casa nu este niciodată un simplu obiect construit, ci un spațiu viu, aflat într-o relație continuă cu oamenii care îl locuiesc și cu lumea care îl înconjoară. Într-o conversație despre amintiri, estetică și responsabilitate față de mediu, ea vorbește despre arhitectură ca despre un act de echilibru — între frumos și durabil, între individual și colectiv.
Casa, ca spațiu al reconectării
Pentru Eliza Yokina, sensul locuinței pornește dintr-un loc profund personal. Casa este, în primul rând, un spațiu protectiv, unul în care poți să dai jos toate măștile și armurile acumulate de-a lungul zilei. Este un cuib, un loc al odihnei și al bucuriei, dar și al tristeții uneori, un spațiu care îmbrățișează fără să oblige. „Casa este acel loc aproape perfect, niciodată perfect" — o formulă care surprinde tocmai această tensiune productivă dintre ideal și realitate ce definește orice locuire autentică.
Dar casa nu este doar un adăpost individual. Este și spațiul în care ne reconectăm cu cei din jur — cu membrii familiei, cu prietenii pe care îi primim. Eliza gândește fiecare proiect pornind tocmai de la aceste momente: de la socializarea ocazională, dar mai ales de la clipele de retragere și reîncărcare pe care locuința le face posibile. Provocarea cea mai mare, spune ea, este ca spațiul să nu domine viața omului, să nu impună stereotipuri de comportament. Chiar și atunci când creează spații cu un caracter puternic sau o imagine distinctă, urmărește ca acestea să poată fi îmbrățișate și subordonate personalității celui care le locuiește.
Această viziune s-a conturat dintr-o imagine simplă din copilărie: o fereastră mică a bucătăriei dintr-o casă de la țară, prin care se vedea grădina din spate. Minutele petrecute privindu-l au lăsat o urmă adâncă — aceea a unui spațiu care nu domină, nu impune, ci lasă privirea și gândul să rătăcească liber. Este tocmai acel sentiment pe care îl caută astăzi în proiectele sale: o casă care nu devine un manifest al designului, care nu urmează un trend, ci rămâne acordată la frumos într-o manieră atemporală. „Când ești acasă, hainele de casă nu trebuie să arate într-un anumit fel. În primul rând, sunt comode. Și te fac să te simți plăcut."
Inspirație și estetică: între stare și disciplină
Estetica unui spațiu rezidențial, susține Eliza Yokina, este cu totul altceva decât cea căutată pentru un spațiu public. Acasă, frumosul nu se afișează — el se simte. Și tocmai de aceea, inspirația nu vine dintr-o sursă exterioară anume, ci dintr-o stare interioară care trebuie cultivată cu atenție. „Nu neapărat mă simt inspirată în legătură cu ceva, ci mai degrabă este o stare pe care trebuie să am prilejul să mi-o aloc." O observație care spune mult despre disciplina tăcută din spatele oricărui act creativ: nu spectacolul, nu stimulul vizual imediat, ci spațiul mental pregătit să primească. Această estetică, odată prezentă, nu este niciodată suficientă în sine. În spatele ei există întotdeauna o dimensiune etică — justificarea că un gest estetic îmbunătățește experiența celui care locuiește, că aduce nu doar plăcere intelectuală, ci o experiență pozitivă concretă. Estetica scoate un spațiu dintr-o existență anonimă și îl transformă în ceva care poate fi trăit. Fără această ancorare etică, frumosul rămâne decorativ — prezent, dar inert.
Spațiul gol și libertatea constrângerilor
Paradoxal, Eliza mărturisește că cel mai dificil punct de plecare într-un proiect este tocmai spațiul gol — cel fără context, fără temă, fără cerințe. Libertatea totală poate deveni paralizantă. Constrângerile, în schimb, construiesc singure cadrul în care ideile se articulează. „Cu cât mai mult ești implicat într-o meserie creativă, cu atât mai mult înțelegi cum poți să transformi o constrângere într-o libertate de exprimare." Este o inversare elegantă a logicii comune: limitele nu îngrădesc creativitatea, ci o focalizează și o fac posibilă.
Sustenabilitate ca longevitate și semnificație
Într-o epocă în care sustenabilitatea a devenit un termen aglomerat de sensuri, arhitecta propune o recentrare: o clădire este sustenabilă în primul rând prin cât de mult reușește să existe. Nu amprenta de carbon sau materialele ecologice sunt măsura finală, ci longevitatea — capacitatea unei construcții de a rămâne relevantă, adaptabilă, vie. „O clădire cu cât mai mult își prelungește viața, cu atât este mai sustenabilă." Iar pentru asta, calitatea arhitecturală nu este un lux, ci o condiție.
Sustenabilitatea înseamnă și materiale: naturale, de calitate, puse în operă cu grijă și respect față de mediu. Dar înseamnă și educarea celor care locuiesc — sau mai degrabă, în termenii arhitectei, comunicarea valorilor. Ea preferă să explice motivațiile și să transmită principiile din spatele fiecărei propuneri, convinsă că materialele bune și arhitectura sănătoasă nu sunt doar sustenabile, ci și estetice, capabile să traverseze timpul cu demnitate.
Această perspectivă o readuce la Vitruvius - arhitectul și inginerul roman - și la cele trei principii pe care le consideră la fel de valabile astăzi ca acum două milenii: utilitas — funcționalitatea, venustas — frumusețea, și firmitas — durabilitatea. Dacă aceste trei dimensiuni sunt înțelese în profunzime și duse până la capăt, arhitectura devine prin definiție sustenabilă.
Cel mai provocator proiect: propria locuință
Întrebată care a fost cel mai dificil proiect din cariera sa, Eliza dă un răspuns neașteptat: propria locuință. Nu cel mai complex, nu cel mai mare, dar cel care a cerut cel mai mult dedicație. A trebuit să fie simultan arhitectă, beneficiară și project manager, trei roluri cu logici și priorități adesea contradictorii. Arhitecta voia o soluție, beneficiara cântărea costurile, managerul de proiect recalibra direcțiile în funcție de realitățile de pe teren. „Dificultatea a provenit din faptul că a trebuit să asume mai multe roluri." O experiență care, dincolo de provocare, a adâncit înțelegerea negocierii permanente dintre viziune, buget și execuție, prezentă în orice proiect de arhitectură rezidențială.
Rolul arhitectului: între viziune și responsabilitate
Arhitectura are puterea să creeze identitate și să fie vizionară — și tocmai de aceea poartă o responsabilitate care depășește granițele unui proiect individual. Eliza Yokina este implicată într-un demers care explorează cum se poate construi în peisajele culturale românești fără a le diminua calitatea: o întrebare care presupune deopotrivă cunoașterea patrimoniului existent și deschiderea față de tehnologii noi, adaptate nevoilor contemporane. Răspunsul nu este nici conservare pură, nici modernizare oarbă, ci o viziune care le combină cu discernământ pe ambele.
În același spirit, ea este implicată și în educarea publicului larg despre valorile arhitecturii și ale mediului construit. Un exemplu concret este Casa Ienăchiță — un proiect care se adresează publicului larg și vorbește despre modalitatea coerentă și corectă de a interveni și de a renova o casă existentă, fie ea istorică sau pur și simplu veche. Abordarea acestor clădiri, subliniază Eliza, trebuie să se întâmple cu grijă, astfel încât să nu fie distrus aspectul și valoarea culturală a orașelor în care trăim.
Locuirea sustenabilă peste 20 de ani
Privind înainte, arhitecta crede într-o combinație evidentă între tehnologie și tehnici tradiționale, între descoperirile secolului nostru și înțelepciunea materialelor naturale. Speră că materialele naturale nu vor deveni un lux rezervat doar unei părți din populație, ci vor rămâne accesibile și prezente în arhitectura cotidiană. Pentru tinerii arhitecți, sfatul ei este să fie atenți la materiale — ce conțin, cum sunt fabricate, cum influențează experiența umană — și să înțeleagă în profunzime principiile fundamentale ale locuirii, „care nu se schimbă niciodată cu tehnologia, niciodată cu noile materiale și trenduri."
Dar dincolo de orice strategie sau tehnică, există o schimbare mai profundă de perspectivă pe care o consideră esențială: „Trebuie să recunoaștem faptul că suntem colocatari ai planetei alături de multe alte specii." O afirmație care, venind dinspre cercetarea despre râme și solul viu al Ucrainei antice, nu mai sună deloc ca o metaforă — ci ca o descriere exactă a ceea ce înseamnă să locuiești cu adevărat.
Acest articol a fost realizat cu sprijinul DEO (Distribuție Oltenia).
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.