Sari la continut

Cuvântul anului: bulă. Trăim în aceeași țară, dar în universuri paralele

În decembrie ’89 aveam aproape 11 luni. Ca în fiecare an, familia mea urma să plece, de Sărbători, în satul natal al mamei mele, o localitate numită Gruiu şi situată cam la vreo 35 de kilometri de Bucureşti. Pentru a ajunge acolo, trebuia să călătorim cu trenul de la Giurgiu până la Bucureşti şi, ulterior, să luăm rata. În anul acela, mama a ajuns la Gruiu împreună cu mine cu câteva zile mai devreme, urmând ca şi tata să ni se alăture ulterior. În ziua în care a plecat, sosind în Bucureşti, tata a luat metroul cu direcţia Piaţa Romană, de unde avea transport către Gruiu. 

Din greşeală, sau poate mânat de un impuls subconştient, a coborât la Universitate şi s-a trezit în mijlocul Revoluţiei. Singura armă pe care o avea la el era o bibelou de un alb imaculat, replică a unei statui a lui Venus, pe care urma să i-l ofere mamei mele de Crăciun. Cu toate acestea, aruncat în mijlocul Revoluţiei, a decis că Gruiu poate să mai aştepte. 

Ceea ce se întâmpla era visul de libertate pe care îl trăise în mintea lui ani de zile şi în care încă spera. Pot să înţeleg de ce, în acele momente, faptul că soţia şi copilul erau în siguranţă, i-a fost de ajuns pentru a-şi risca propria siguranţă şi a urma izul libertăţii, oriunde l-ar fi purtat acesta. 

Trei zile, mama nu a ştiut nimic de el. Nu a ştiut de ce nu a mai ajuns la Gruiu şi nu a ştiut dacă mai era în viaţă sau nu. Cunoscându-l, a bănuit că a rămas la Revoluţie. Pe data de 24 decembrie, un unchi de-al ei s-a încumetat să meargă la Bucureşti să îl caute. Din fericire, l-a găsit teafăr. Doar statuia lui Venus, pe care o purtase în buzunarul hainei în tot acest timp, era vătămată şi îşi pierduse un braţ. Ani mai târziu, tata mi-a povestit că atunci când ruda mamei mele l-a găsit, erau cu toţii încolonaţi şi se îndreptau către Televiziune. Cineva îi întrebase dacă vor să apere Televiziunea de terorişti şi, dacă da, să formeze coloane disciplinate pentru a merge să li se dea arme. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi ajuns la acele arme şi nici nu mă voi arunca în supoziţii pentru că acele zile de Revoluţie sunt ceţoase, presărate cu capcane şi departe de lumina unui adevăr absolut.

Douăzeci şi şapte de ani mai târziu, această întâmplare se derulează în mintea mea ca un film. Am trăit-o de fiecare dată când mi-a fost povestită, la întâlnirile de familie. De fiecare dată s-a înfiripat altfel, ca şi cum regizorul din mintea mea căuta, cu fiecare reprezentare mentală a cestui film, să descopere o nouă dimensiune a acelor zile trăite de tatăl meu. Iniţial, vedeam pericolul şi mă îngrozeam gândindu-mă la ce s-ar fi putut întâmpla familiei mele şi la ceea ce s-a întâmplat familiilor altor oameni. 

Pe urmă vedeam curajul şi trăiam euforia pură a unor oameni care şi-au luat viaţa în propriile mâini şi au spus un „nu” răspicat. După ce am început să înţeleg mai multe, m-am revoltat. Pentru ei, cei care alergau cu mâinile întinse către libertate, în timp ce păpuşarii, în culise, îşi ţeseau planurile pentru a confisca această fugă şi a-i întoarce din drum cu orice preţ. Astăzi, revăd două detalii extrem de clare: statuia lui Venus şi „teroriştii”. Şi încerc, pentru prima dată, un sentiment de anxietate. 

Mijloacele de informare s-au diversificat, manipularea a devenit mai sofisticată. Dar, în esenţă, „teroriştii” reprezintă acelaşi tip de discurs pe care îl auzim constant, menit să suscite frică dincolo de logica raţiunii, iar miza este amputarea echilibrului. Atât la nivel naţional, cât şi internaţional, suntem într-un moment în care echilibrul este atacat din toate părţile, iar extrema prezentată ca fiind singura alternativă. Zilele trecute am avut o dispută în legătură cu feminismul. 

Cred că femeile şi bărbaţii ar trebui să fie egali în faţa legii şi că fiecare dintre noi are dreptul de a-şi configura viaţa exact aşa cum îşi doreşte, cât timp nu face rău. Însă nu cred că ar trebui să fie un prilej de sărbătoare faptul că o femeie câştigă o funcţie de putere, doar pentru simplul motiv că aparţine sexului feminin. Nu cred că egalitatea de gen ar trebui să fie un criteriu pentru participarea la un concurs sau câştigarea acestuia, aşa cum s-a întâmplat în mai multe rânduri în ultima vreme. 

Valoarea şi competenţa trebuie să reprezinte sigurele criterii, iar sexul individului trebuie să fie absolut irelevant. Ei bine, în acest moment, extrema feministă va spune că urăsc femeile şi că sunt înapoiată. Cealaltă extremă va spune că specia umană e pe cale de dispariţie din cauza femeilor ca mine care promovează libertatea de alegere şi se dezic de rolul atribuit prin natură femeilor. Iar ironia de a fi numită feministă şi anti-feministă în acelaşi timp, de două grupuri aflate în război, ar fi amuzantă dacă ea nu ar fi aplicabilă în toate celelalte aspecte ale vieţii.

„Teroriştii” sunt ascunşi în multe dintre mesajele pe care le primim. Uneori sunt reprezentaţi de atei, acei umanoizi care îl adulează pe Satana, sunt adepţii sacrificiilor umane şi împrăştie valuri de imoralitate în jurul lor către drept-credincioşii acestei ţări. Alteori sunt reprezentaţi de oamenii care merg în pelerinaje la Sfânta Parascheva, acei pupători de moaşte care fac atât de mult rău prin simpla lor credinţă. Faptul că un ateu poate să respecte credinţa unui om religios sau că un astfel de om poate să respecte dreptul ateului de a-şi alege paradigma pe care vrea să o urmeze a ajuns aproape de domeniul fantasticului.

Dacă ne uităm în jurul nostru, mesajele pe care le primim sunt în mod vehement pro sau anti ceva, indiferent care ar fi acel ceva. Mai departe, acest mesaje modelează comportamentele şi ajungem în situaţia absurdă în care echilibrul, zona aceea deschisă la discuţie, este atacat din ambele părţi deoarece adevărata ameninţare vine tocmai din partea acelora care sunt dispuşi să iasă din bulă, să asculte ambele părţi şi să îşi creeze propria filosofie bazată nu pe combatere, ci pe dezbatere. Demonstrând că există un loc comun pentru dezbatere, „teroriştii” se transformă în spectre, iar forţa lor se diminuează.

Pericolul real îl reprezintă radicalizarea acelora care se agaţă de echilibrul gândirii prin atacul din ambele părţi. Nu, nu ne aşteaptă un scenariu apocaliptic, aşa cum a fost el imaginat în distopiile literare ale secolului nostru. Dar, lăsând la o parte senzaţionalul, aceste distopii, fie că e vorba de Orwell, de Atwood, de Sansal sau de Houellebecq au două lucruri în comun – eşecul lucidităţii şi imposibilitatea de a comunica în mod autentic cu ceilalţi.

În Împăratul Muştelor, copiii lui Golding comit crima nu pentru că, aflaţi într-o zonă fără lege şi repercusiuni, partea malefică pune stăpânire. O comit pe fondul a două evenimente care se întâmplă simultan: exacerbarea imaginarului şi creaţia monstrului. Un paraşutist mort devine un monstru feroce însetat de sânge, în timp ce capul de porc cu muştele din jurul său devine idol. Nu este deloc întâmplător faptul că Simon, băieţelul care descoperă că teribilul monstru văzut de copii din depărtare este doar corpul unui biet paraşutist ucis în luptă, este omorât de către ceilalţi copii în momentul în care aleargă spre ei pentru a le da vestea. De asemenea, nu este întâmplător nici faptul că celălalt personaj lucid, singura voce autentică a raţiunii din cartea lui Golding, Piggy, este masacrat într-o luptă izbucnită între copii, iar scoica pe care o purta cu sine, aceea pe care o foloseau pentru a aduce ordine şi pentru a permite fiecăruia dintre ei să ia cuvântul, este zdrobită. Scoica găsită de Piggy este un simbol al canalului de comunicare, în timp ce personajul lui Piggy întrupează echilibrul. Or, în societatea creată de aceşti copii, nu poate exista nici echilibru, nici comunicare.

Ieşind din zona de ficţiune, putem să remarcăm similitudinile dintre romanul lui Golding şi societatea în care trăim. Din ce în ce mai mult, sub imperiul imaginarului şi al terorii închipuite, ridicăm podurile şi baricadăm porţile, zdrobind în mii de bucăţele comunicarea autentică. Adevăraţi golemi plămădiţi din temerile noastre mai mult sau mai puţin conştiente iau naştere în fiecare zi – străini şi trădători de ţară, români corupţi, leneşi şi puşi pe furat, feministe isterice, misogini cruzi, atei satanişti, credincioşi spălaţi pe creiere etc – fiecare zi înseamnă o nouă luptă pro sau contra ceva, o luptă care, la nivel micro duce către pahare sparte şi pumni în masă la cină iar, la nivel macro, către înfruntări anti-ideologice al căror rezultat nu poate fi decât amputarea iremediabilă a echilibrului gândirii. Vorbesc despre înfruntări anti-ideologice pentru că nu poate fi vorba despre ideologii reale aici. O ideologie născută din spectrul unui paraşutist mort sau al unui „terorist” şi ţesută cu firele imaginarului nu poate fi numită ca atare deoarece ea nu este în sprijinul ideii, ci în antiteza ei.

Iar în acest tablou pericolul real îl reprezintă radicalizarea acelora care se agaţă de echilibrul gândirii prin atacul din ambele părţi. Nu, nu ne aşteaptă un scenariu apocaliptic, aşa cum a fost el imaginat în distopiile literare ale secolului nostru. Dar, lăsând la o parte senzaţionalul, aceste distopii, fie că e vorba de Orwell, de Atwood, de Sansal sau de Houellebecq au două lucruri în comun – eşecul lucidităţii şi imposibilitatea de a comunica în mod autentic cu ceilalţi. Nu vom avea televizoare care să ne spioneze în propriile case, nu vom regresa la nivelul societăţii medievale şi nici nu vor apărea viruşi modificaţi genetic care să distrugă specia umană. Asta e partea de literatură dintr-o distopie. În schimb, situaţia în care două extreme vor înghiţi şi anihila mijlocul, nu doar că este foarte probabilă, dar se şi întâmplă. Adevăratul război ideologic se poartă contra echilibrului, iar miza sa este radicalizarea.

Împotriva anxietăţii pe care o simt atunci când privesc acest tablou există doar bibeloul fără un braţ. Un obiect fragil, amputat parţial, dar nu distrus. Întocmai precum zeitatea pe care o reprezintă, el vorbeşte despre frumuseţe. Pentru mine, este o frumuseţe a lucidităţii în fata propagandei şi a supravieţuirii raţionalului în lupta cu visceralul. Este un soi de ancoră de care mă agăţ, din ce în ce mai des, atunci când discursul radical pătrunde în intimitatea propriei gândiri. Nu ştiu cum vor evolua relaţiile dintre oameni dacă vom continua în acest mod. Nu ştiu ce se va întâmpla cu actul comunicării. Dar este pentru prima dată, în istoria omenirii, când posibilitatea universurilor paralele îşi găseşte contur în realitate. Este pentru prima dată când, datorită mijloacelor de comunicare avansate se pot crea două lumi perfect paralele, care să coexiste în acelaşi timp şi spaţiu, dar fără intersecţie deoarece podurile sunt dinamitate de la ambele capete.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • James
    Si cam ce se vrea aceasta superbula ? O oaza de puritate ? Cred ca si d-voastra, stimata autoare, daca nu radeti de-a binelea, cel putin mustaciti la asa gand nastrusnic. Romanii si nevinovatia ? Pfuu ... ahahahaha ... . Eu as spune ca-i doar reflexul unei societati a degetelor atintite, vina oriunde in alta parte, numa' la cei "puri" nu, o justificare apriorica a propriilor agresiuni, pasamite in replica ("la ce ?" devenit pe-atat de inutil) si ... si ... psihicul nostru are o hiba: dragostea este conditionata de inocenta, nu putem iubi fara o proba, o infatisare, o proiectie a ei ("Iarta-i Doamne, ca nu stiu ce fac !"), cu deosebirea ca-n ast' n-o mai cautam in ceilalti, ci-n noi insine, in romana neaosa, doar un act de narcisism. Ce ne mai iubim cu atata foc pe noi insine ! :)
    • Like 1
    • singurul mod de a stapanii multimile este inocularea lor cu idei antagoniste - "smart design can help minimise injuries when crowds get out of control, prevention is better than cure"
      • Like 0
      • "Vorbesc despre înfruntări anti-ideologice pentru că nu poate fi vorba despre ideologii reale aici. O ideologie născută din spectrul unui paraşutist mort sau al unui „terorist” şi ţesută cu firele imaginarului nu poate fi numită ca atare deoarece ea nu este în sprijinul ideii, ci în antiteza ei." - O idee rămâne o idee și are tot atâta putere indiferent că este o idee care închide, orbește sau una care deschide și luminează.
        De aceea, termenul de "anti-ideologie" este un non-sens. Încercați să asociați ideologia cu binele, dar nu este cazul, o ideologie este "totalitatea ideilor și concepțiilor filosofice, morale, religioase etc. care reflectă, într-o formă teoretică, interesele și aspirațiile unor categorii într-o anumită epocă", indiferent de efectele pe care le produce în realitate.


        "Nu vom avea televizoare care să ne spioneze în propriile case" - asta este deja realitate

        "nu vom regresa la nivelul societăţii medievale" - care e diferența între a omorî un om fizic și a-l linșa mediatic sau a-i otrăvi mintea ?

        "nu vor apărea viruşi modificaţi genetic care să distrugă specia umană" - dar ideea "teroristului" nu este un virus mental care poate distruge specia umană ?

        "Este pentru prima dată când, datorită mijloacelor de comunicare avansate se pot crea două lumi perfect paralele, care să coexiste în acelaşi timp şi spaţiu, dar fără intersecţie deoarece podurile sunt dinamitate de la ambele capete." - Realitatea este singurul reper și singurul judecător, dacă o ignori, pieri.
        • Like 0
        • Lumea a trăit în lumi paralele din vechi timpuri. (Vezi faraoni sau regi vs popor vs sclavi). Doar diversitatea lor s-a înmulțit în timp. Asa cum zice și userul Claudiu, facem parte din grupuri iar pe parcursul vieții le tot schimbăm. Trăim cu impresia că orice strat (layer) al societății ne este accesibil dar de fapt cred că dacă ne-am putea imagina o axă de la cei mai nenorociți la -infinit până la cei mai puternici situați la +infinit, cred că avem un interval de +/-5 cu care interacționam. Cred că așa se explică, printre altele firește, faptul că politicienii sunt atât de insensibili la nevoile vulgului. Ei de facto fiind total deconectați de ei, cei ce compun marea majoritate a populației. E de ajuns să vizionezi unul din multe seriale despre viața la casa albă ca să înțelegi cum funcționează. Chiar dacă e romanțat sau idealizat, la o analiză rece totul pare de fapt firesc. În fine, recomand autoarei articolului deși în parte sunt de acord cu părerile ei să meargă să locuiască o zi cu femeia de serviciu de la ea de la job, să întrebe vânzătoarea de la magazin ce salariu are, etc. asta pentru un "reality check". Sau poate infirmă expresia "e ușor să faci politică cu burta plină". Toți cei care s-au sacrificat în acea perioadă nu cred că au avut așa o pornire ideologică ci mai degrabă lipsurile și multele constrângeri sunt cele ce au mișcat cu adevărat masele.
          • Like 2
          • Feminismul nu e doar egalitate in fata legii, ci si egalitate de sanse, economica si sociala. Exista presiuni sociale, de exemplu femeia e condamnata pentru promiscuitatea sexuala, iar bărbatul laudat. Exista discriminare si împotriva bărbatului, de exemplu in cazul divortului mereu femeia e preferata vadit pentru tutela copiilor. desi legea nu face discriminare, instanta da. Iar spargerea acestor sabloane trebuie celebrata, trebuie sa sărbătorim o femeie presedinte, sau o femeie de cariera, la fel cum trebuie sa sărbătorim un bărbat ce sta acasă sa-si crească si sa-si educe copiii, tocmai pentru ca sunt contrare stereotipurilor sociale. Orice miscare are un grad de extremism, dar nu cred ca acest curent anti-feminist, si mai ales faptul ca multe femei aleg sa se disocieze de feminism, e solutia. Personal nu cred ca feminismul e doar pentru femei, si nici nu cred ca in Romania exista egalitate intre sexe, cu mentiunea ca ambele sexe sunt discriminate, desi din ratiuni istorice, exista mai multe cazuri de discriminare împotriva femeilor.
            • Like 5
            • @ Marius Malus
              În cazurile de divorț femeia este de regulă preferată să crească copilul sau copiii deoarece, statistic vorbind, o mamă știe mult mai bine cum se crește un copil decît un bărbat. Pot fi și excepții, desigur. Dacă ne referim la România, aici intră și prejudecățile judecătorilor care decid tutela, dar aici intrăm în alt gen de discuții, privind maturitatea sistemului juridic românesc care, complet incorect, este evaluat după spectacolele televizate ale DNA-ului. Sistemul juridic românesc este înapoiat, primitiv, brutal și lipsit de nuanțe. Cunosc amărîți care au fost condamnați la ani de pușcărie pt că au furat, se zice, o găină de la vecin; ori pt că a furat 30 m de cablu TV, și asta pt ca polițaiul care a făcut dosarul să avanseze și el.
              • Like 0
            • @ Marius Malus
              Este la fel de păgubos să încerci să forțezi realitatea să pară mai mult sau mai puțin decât este în fapt.

              Uneori știm că aveam de-a face cu normalitatea și echilibrul atunci când nu găsim nicio etichetă pe care s-o asociem fenomenului, în special una cu "-ism" în coadă.
              • Like 0
          • Mi-a plăcut la nebunie articolul!
            Aș fi încântat să văd oameni echilibrați, normali, nu feministe vs. casnice, misogini vs. tradiționaliști, credincioși habotnici vs. atei.
            Cât privește ideea bulelor, eu cred că mai degrabă e HAVE vs. HAVE NOT. Toată lumea își dorește maximum posibil cu minimum de efort, e ceva natural. Cred că problemele apar atunci când într-o societate dată reușești să obții extrem de puțin cu foarte mare efort, plus reversul, când reușești să obții foarte mult cu prea puțin efort. Cred că astea sunt adevăratele bule. Ce ziceți de un articol pe tema asta?
            • Like 0
            • O minte plina de frici si anxietati genereaza la nesfarsit scenarii mentale de aceeasi factura evident, care repetate la nesfarsit pana la urma vor atrage si in viata reala aceleasi scenarii, vorba romanului "De ceea ce tie frica, nu scapi!". Acesta este si cazul autoarei care nu cunoaste se pare inca conceptul de "igiena mentala" ... nu ca l-ar cunoaste multi romani si asta este adevarat. Altfel spus, ce gandesti si simti pe termen lung ca emotii exact asta vei atrage, este asa de simplu. Umanitatea este separata pe grupe de insi care simt asemanator si traiesc scenarii de viata corespunzatoare si se simt bine impreuna, si n-are rost sa-ti bati capul sa comunici cu cei din alte grupe si sa incerci sa-i schimbi ... ei joaca in alt film in fond, sunt pe alta frecventa, fie mult mai jos fie mult mai sus, este atat de simplu. Daca sunt ca Stalin si Hitler de exemplu, ca individ mediu de obicei nu vrei sa ai de-a face cu ei , iar daca sunt ca Buddha si Christos iar nu vrei cu adevarat sa ai de a face, chiar daca intrebat fiind spui ca "bineinteles ca vrei" :).
              Este bine ca fiecare sa stea si sa comunice cu cei de pe aceeasi frecventa cu el si sa nu-si bata capul cu altii mult diferiti deci din alte grupe. A te ocupa de tine si a evolua acesta este telul si oricum iti ia tot timpul, si cand si daca reusesti automat vei descoperi ca si "grupa" de oameni din jurul tau s-a schimbat caci si tu te-ai schimbat...
              Fiecare are insa liberul arbitru sa se scufunde in anxietati si scenarii de acest fel pana nu mai poate, daca asta alege.
              • Like 3
              • @ Claudiu
                Foarte interesantă teorie!
                Este cumva americană? Pare americană, e foarte practică, aplicată, personală.
                • Like 0
              • @ Jos Guvernescu
                Nu este o teorie luata de undeva, am formalizat doar experienta mea de viata, incercand s-o observ din exterior cu luciditate. Este concreta deoarece este provenita din experienta directa de viata. Marea eroare pe care o fac cei mai multi "misionari" ce incearca sa-i schimbe pe altii, asa ca autoarea articolului, printre care am fost si eu in tinerete, este sa nu inteleaga ca facand asa le incalca celorlalti liberul arbitru iar acestia evident ca nu accepta se se schimbe deoarece sunt confortabili in grupul si frecventa lor. De exemplu, se poate schimba un politician doar ca ii spun eu sa nu mai fure, sa nu mai minta, sa nu mai faca trafic de influenta?? Cel mult poti sa le faci tu un "demo" despre tine insuti si daca respectivilor le place ce vad la tine vor decide ei insisi sa se schimbe eventual, sau nu, altfel este imposibil si nu faci decat sa te frustrezi si apoi sa mori suparat la batranete dupa 50 ani de eforturi neintelegand de ce mai nimeni nu intelege eforturile tale. Tu iti vezi de drumul tau si grupul tau si ei de al lor si sanatate buna ... pe masura ce tu te schimbi in bine ai acces la grupuri din ce in ce mai inalte si daca nu intelegi ce am scris mai sus crezi ca ai facut tu lumea mai buna :), cand de fapt tu esti inconjurat de tot mai multe persoane tot mai evoluate iar ceilalti tot mai diferiti de tine sunt tot mai indepartati, dar ei nu s-au schimbat deloc in fapt. Este foarte simplu de fapt ...
                • Like 0
              • @ Claudiu
                Merçi! Cred că ce zici tu are legătură cu o lege complicată a evoluției. Cred că și Hitler a intuit o parte, o proiecție a acestor fapte, dar a teoretizat-o greșit. Oricum, e greu de teoretizat, cred că e preferabilă experiența ei directă.
                E un mare adevăr că tindem să ne înconjurăm de oameni asemenea nouă și să-i ținem departe pe cei mult diferiți de noi. Se aplică la prieteni, colegi, partener de viață, peste tot, chiar și între animale se pot observa aceste tendințe...
                • Like 1
            • Excelent! Sper ca societatea, prin fiecare dintre noi, sa gaseasca solutii de comunicare, echilibrare, dezbatere, nu combatere.
              • Like 0


              Îți recomandăm

              Moțiunea de cenzură împotriva Guvernului Grindeanu a trecut cu 241 de voturi pentru.

              Grindeanu 2
              Citește mai mult