Cuvântul anului: bulă. Trăim în aceeași țară, dar în universuri paralele

În decembrie ’89 aveam aproape 11 luni. Ca în fiecare an, familia mea urma să plece, de Sărbători, în satul natal al mamei mele, o localitate numită Gruiu şi situată cam la vreo 35 de kilometri de Bucureşti. Pentru a ajunge acolo, trebuia să călătorim cu trenul de la Giurgiu până la Bucureşti şi, ulterior, să luăm rata. În anul acela, mama a ajuns la Gruiu împreună cu mine cu câteva zile mai devreme, urmând ca şi tata să ni se alăture ulterior. În ziua în care a plecat, sosind în Bucureşti, tata a luat metroul cu direcţia Piaţa Romană, de unde avea transport către Gruiu. 

Din greşeală, sau poate mânat de un impuls subconştient, a coborât la Universitate şi s-a trezit în mijlocul Revoluţiei. Singura armă pe care o avea la el era o bibelou de un alb imaculat, replică a unei statui a lui Venus, pe care urma să i-l ofere mamei mele de Crăciun. Cu toate acestea, aruncat în mijlocul Revoluţiei, a decis că Gruiu poate să mai aştepte. 

Ceea ce se întâmpla era visul de libertate pe care îl trăise în mintea lui ani de zile şi în care încă spera. Pot să înţeleg de ce, în acele momente, faptul că soţia şi copilul erau în siguranţă, i-a fost de ajuns pentru a-şi risca propria siguranţă şi a urma izul libertăţii, oriunde l-ar fi purtat acesta. 

Trei zile, mama nu a ştiut nimic de el. Nu a ştiut de ce nu a mai ajuns la Gruiu şi nu a ştiut dacă mai era în viaţă sau nu. Cunoscându-l, a bănuit că a rămas la Revoluţie. Pe data de 24 decembrie, un unchi de-al ei s-a încumetat să meargă la Bucureşti să îl caute. Din fericire, l-a găsit teafăr. Doar statuia lui Venus, pe care o purtase în buzunarul hainei în tot acest timp, era vătămată şi îşi pierduse un braţ. Ani mai târziu, tata mi-a povestit că atunci când ruda mamei mele l-a găsit, erau cu toţii încolonaţi şi se îndreptau către Televiziune. Cineva îi întrebase dacă vor să apere Televiziunea de terorişti şi, dacă da, să formeze coloane disciplinate pentru a merge să li se dea arme. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi ajuns la acele arme şi nici nu mă voi arunca în supoziţii pentru că acele zile de Revoluţie sunt ceţoase, presărate cu capcane şi departe de lumina unui adevăr absolut.

Douăzeci şi şapte de ani mai târziu, această întâmplare se derulează în mintea mea ca un film. Am trăit-o de fiecare dată când mi-a fost povestită, la întâlnirile de familie. De fiecare dată s-a înfiripat altfel, ca şi cum regizorul din mintea mea căuta, cu fiecare reprezentare mentală a cestui film, să descopere o nouă dimensiune a acelor zile trăite de tatăl meu. Iniţial, vedeam pericolul şi mă îngrozeam gândindu-mă la ce s-ar fi putut întâmpla familiei mele şi la ceea ce s-a întâmplat familiilor altor oameni. 

Pe urmă vedeam curajul şi trăiam euforia pură a unor oameni care şi-au luat viaţa în propriile mâini şi au spus un „nu” răspicat. După ce am început să înţeleg mai multe, m-am revoltat. Pentru ei, cei care alergau cu mâinile întinse către libertate, în timp ce păpuşarii, în culise, îşi ţeseau planurile pentru a confisca această fugă şi a-i întoarce din drum cu orice preţ. Astăzi, revăd două detalii extrem de clare: statuia lui Venus şi „teroriştii”. Şi încerc, pentru prima dată, un sentiment de anxietate. 

Mijloacele de informare s-au diversificat, manipularea a devenit mai sofisticată. Dar, în esenţă, „teroriştii” reprezintă acelaşi tip de discurs pe care îl auzim constant, menit să suscite frică dincolo de logica raţiunii, iar miza este amputarea echilibrului. Atât la nivel naţional, cât şi internaţional, suntem într-un moment în care echilibrul este atacat din toate părţile, iar extrema prezentată ca fiind singura alternativă. Zilele trecute am avut o dispută în legătură cu feminismul. 

Cred că femeile şi bărbaţii ar trebui să fie egali în faţa legii şi că fiecare dintre noi are dreptul de a-şi configura viaţa exact aşa cum îşi doreşte, cât timp nu face rău. Însă nu cred că ar trebui să fie un prilej de sărbătoare faptul că o femeie câştigă o funcţie de putere, doar pentru simplul motiv că aparţine sexului feminin. Nu cred că egalitatea de gen ar trebui să fie un criteriu pentru participarea la un concurs sau câştigarea acestuia, aşa cum s-a întâmplat în mai multe rânduri în ultima vreme. 

Valoarea şi competenţa trebuie să reprezinte sigurele criterii, iar sexul individului trebuie să fie absolut irelevant. Ei bine, în acest moment, extrema feministă va spune că urăsc femeile şi că sunt înapoiată. Cealaltă extremă va spune că specia umană e pe cale de dispariţie din cauza femeilor ca mine care promovează libertatea de alegere şi se dezic de rolul atribuit prin natură femeilor. Iar ironia de a fi numită feministă şi anti-feministă în acelaşi timp, de două grupuri aflate în război, ar fi amuzantă dacă ea nu ar fi aplicabilă în toate celelalte aspecte ale vieţii.

„Teroriştii” sunt ascunşi în multe dintre mesajele pe care le primim. Uneori sunt reprezentaţi de atei, acei umanoizi care îl adulează pe Satana, sunt adepţii sacrificiilor umane şi împrăştie valuri de imoralitate în jurul lor către drept-credincioşii acestei ţări. Alteori sunt reprezentaţi de oamenii care merg în pelerinaje la Sfânta Parascheva, acei pupători de moaşte care fac atât de mult rău prin simpla lor credinţă. Faptul că un ateu poate să respecte credinţa unui om religios sau că un astfel de om poate să respecte dreptul ateului de a-şi alege paradigma pe care vrea să o urmeze a ajuns aproape de domeniul fantasticului.

Dacă ne uităm în jurul nostru, mesajele pe care le primim sunt în mod vehement pro sau anti ceva, indiferent care ar fi acel ceva. Mai departe, acest mesaje modelează comportamentele şi ajungem în situaţia absurdă în care echilibrul, zona aceea deschisă la discuţie, este atacat din ambele părţi deoarece adevărata ameninţare vine tocmai din partea acelora care sunt dispuşi să iasă din bulă, să asculte ambele părţi şi să îşi creeze propria filosofie bazată nu pe combatere, ci pe dezbatere. Demonstrând că există un loc comun pentru dezbatere, „teroriştii” se transformă în spectre, iar forţa lor se diminuează.

Pericolul real îl reprezintă radicalizarea acelora care se agaţă de echilibrul gândirii prin atacul din ambele părţi. Nu, nu ne aşteaptă un scenariu apocaliptic, aşa cum a fost el imaginat în distopiile literare ale secolului nostru. Dar, lăsând la o parte senzaţionalul, aceste distopii, fie că e vorba de Orwell, de Atwood, de Sansal sau de Houellebecq au două lucruri în comun – eşecul lucidităţii şi imposibilitatea de a comunica în mod autentic cu ceilalţi.

În Împăratul Muştelor, copiii lui Golding comit crima nu pentru că, aflaţi într-o zonă fără lege şi repercusiuni, partea malefică pune stăpânire. O comit pe fondul a două evenimente care se întâmplă simultan: exacerbarea imaginarului şi creaţia monstrului. Un paraşutist mort devine un monstru feroce însetat de sânge, în timp ce capul de porc cu muştele din jurul său devine idol. Nu este deloc întâmplător faptul că Simon, băieţelul care descoperă că teribilul monstru văzut de copii din depărtare este doar corpul unui biet paraşutist ucis în luptă, este omorât de către ceilalţi copii în momentul în care aleargă spre ei pentru a le da vestea. De asemenea, nu este întâmplător nici faptul că celălalt personaj lucid, singura voce autentică a raţiunii din cartea lui Golding, Piggy, este masacrat într-o luptă izbucnită între copii, iar scoica pe care o purta cu sine, aceea pe care o foloseau pentru a aduce ordine şi pentru a permite fiecăruia dintre ei să ia cuvântul, este zdrobită. Scoica găsită de Piggy este un simbol al canalului de comunicare, în timp ce personajul lui Piggy întrupează echilibrul. Or, în societatea creată de aceşti copii, nu poate exista nici echilibru, nici comunicare.

Ieşind din zona de ficţiune, putem să remarcăm similitudinile dintre romanul lui Golding şi societatea în care trăim. Din ce în ce mai mult, sub imperiul imaginarului şi al terorii închipuite, ridicăm podurile şi baricadăm porţile, zdrobind în mii de bucăţele comunicarea autentică. Adevăraţi golemi plămădiţi din temerile noastre mai mult sau mai puţin conştiente iau naştere în fiecare zi – străini şi trădători de ţară, români corupţi, leneşi şi puşi pe furat, feministe isterice, misogini cruzi, atei satanişti, credincioşi spălaţi pe creiere etc – fiecare zi înseamnă o nouă luptă pro sau contra ceva, o luptă care, la nivel micro duce către pahare sparte şi pumni în masă la cină iar, la nivel macro, către înfruntări anti-ideologice al căror rezultat nu poate fi decât amputarea iremediabilă a echilibrului gândirii. Vorbesc despre înfruntări anti-ideologice pentru că nu poate fi vorba despre ideologii reale aici. O ideologie născută din spectrul unui paraşutist mort sau al unui „terorist” şi ţesută cu firele imaginarului nu poate fi numită ca atare deoarece ea nu este în sprijinul ideii, ci în antiteza ei.

Iar în acest tablou pericolul real îl reprezintă radicalizarea acelora care se agaţă de echilibrul gândirii prin atacul din ambele părţi. Nu, nu ne aşteaptă un scenariu apocaliptic, aşa cum a fost el imaginat în distopiile literare ale secolului nostru. Dar, lăsând la o parte senzaţionalul, aceste distopii, fie că e vorba de Orwell, de Atwood, de Sansal sau de Houellebecq au două lucruri în comun – eşecul lucidităţii şi imposibilitatea de a comunica în mod autentic cu ceilalţi. Nu vom avea televizoare care să ne spioneze în propriile case, nu vom regresa la nivelul societăţii medievale şi nici nu vor apărea viruşi modificaţi genetic care să distrugă specia umană. Asta e partea de literatură dintr-o distopie. În schimb, situaţia în care două extreme vor înghiţi şi anihila mijlocul, nu doar că este foarte probabilă, dar se şi întâmplă. Adevăratul război ideologic se poartă contra echilibrului, iar miza sa este radicalizarea.

Împotriva anxietăţii pe care o simt atunci când privesc acest tablou există doar bibeloul fără un braţ. Un obiect fragil, amputat parţial, dar nu distrus. Întocmai precum zeitatea pe care o reprezintă, el vorbeşte despre frumuseţe. Pentru mine, este o frumuseţe a lucidităţii în fata propagandei şi a supravieţuirii raţionalului în lupta cu visceralul. Este un soi de ancoră de care mă agăţ, din ce în ce mai des, atunci când discursul radical pătrunde în intimitatea propriei gândiri. Nu ştiu cum vor evolua relaţiile dintre oameni dacă vom continua în acest mod. Nu ştiu ce se va întâmpla cu actul comunicării. Dar este pentru prima dată, în istoria omenirii, când posibilitatea universurilor paralele îşi găseşte contur în realitate. Este pentru prima dată când, datorită mijloacelor de comunicare avansate se pot crea două lumi perfect paralele, care să coexiste în acelaşi timp şi spaţiu, dar fără intersecţie deoarece podurile sunt dinamitate de la ambele capete.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp