Foto: Proiectul Merito
Singura activitate în afara orelor din programă de care auzisem în clasa a cincea era corul școlii. În clasa prăfuită în care amorțeai stând în bancă și scriai până te dureau degetele, un loc în care te întâlneai cu colegi din alte clase, cântai sau pur și simplu îi ascultai pe alții cântând avea o aură de libertate și bucurie, în ciuda faptului că profesoara zâmbea rar.
Am dat un test, am cântat „Deșteaptă-te, române!”, și am ajuns la cor, cu o mândrie care nu m-a părăsit până în penultima zi. Pe cât de mândră eram eu, pe atât de rece mi se părea uneori că devenea profesoara: de multe ori trebuia să tac, ca să nu le stric celorlalți armonia, ceea ce nici măcar nu mă deranja: îmi plăcea să fiu acolo și dacă mi-ar fi dat drept unică sarcină să lovesc cu o tijă într-un trianglu la începutul și la sfârșitul orei, aș fi fost la fel de mulțumită.
Într-o zi, câțiva copii de la o clasă mai mare au întârziat. Mă așteptam să îi certe, însă nu mă așteptam să își îndrepte supărată privirea spre mine: „Uitați-vă la asta! Nu are pic de voce și vine în fiecare săptămână! Și voi care aveți talent nu veniți!” Următoarele zeci de minute, m-am uitat spre un punct inexistent și am mișcat din buze fără să scot un sunet, ca un pește sărit peste marginile lumii lui. În următorii ani am rămas doar cu ce făceam cu toții în timpul programului: am strâns pe caiet sunete ca într-un insectar fluturi ce nu au zburat niciodată și am recitat alături de colegii mei note din simfonii neauzite.
Muzica se sfârșise.
„În 13 ani de învățământ, nu am întâlnit niciun copil nemuzical”, spune pe scena de la Gala Merito, Ana-Maria Rusu. Este profesoară de Educație Muzicală la Şcoala Gimnazială „Anghel Saligny” și Colegiul Național „Unirea” din Focşani și unul dintre cei 11 profesori premiați în cadrul Proiectului Merito, derulat de organizația Romanian Business Leaders.
„Cum adică nu ați întâlnit în toată experiența dvs. niciun copil nemuzical?”, am întrebat-o la un timp după aceea.
„Dați-mi patru linguri și o rolă de hârtie de copt și vă fac un concert în toată regula”
„N-am văzut în toți cei 13 ani de învățământ niciun copil de la care, în momentul în care îl implic într-o activitate ce presupune muzică, să nu reușesc să obțin un rezultat. Profesorii și învățătorii cred mereu că a fi muzical înseamnă ideea aia de voce și ureche și atât. Dar nu văd mai departe de asta, pentru că muzică înseamnă și ritm, un copil fără voce poate să ofere o susținere ritmică. Copii aritmici n-am întâlnit. Dați-mi patru linguri și o rolă de hârtie de copt și vă fac un concert în toată regula”, mi-a răspuns.
În România, la orele de Educație Muzicală, instrumentele de bază sunt, de cele mai multe ori, pixul și caietul. Cel mai adesea se predă multă teorie muzicală și se cântă sau se ascultă puțin muzică. Ca și la alte materii, sistemul se concentrează pe „vârfuri” și îl trage pe „netalentați” pe linie moartă: doar copiii care au voce sau ureche muzicală ajung să cânte efectiv, iar noțiunile predate cu râvnă din manual le vor folosi în viitorul parcurs doar celor care își doresc o carieră în acest domeniu.
„Se selectează doi-trei copii dintr-o clasă, se merge cu ei pe unde se poate, la un colind, la un 8 Martie. În rest, stăm și le dăm copiilor să copieze din manual”, spune Ana-Maria Rusu. Însă felul în care se face educație muzicală în școli, momentele atât de puține în care copiii intră în mod real în legătură cu muzica, nu îi ajută nici pe copiii înzestrați să își împlinească potențialul, crede ea.
În absența unei experiențe muzicale trăite, ce șanse are cineva să își amintească frazele care o închid într-o definiție? Cu ce folos? Dacă ne uităm în urmă, câți dintre foștii noștri colegi de clasă au terminat Conservatorul, câți dintre copiii alături de care am învățat au ajuns soliști sau istorici ai muzicii?
Și câți dintre oameni de oriunde nu au nevoie de experiența intelectuală, emoțională, culturală, socială pe care ți-o oferă muzica?
Tu ești Do, tu ești Re, tu ești Mi și împreună creăm o muzică. Este cea mai bună lecție despre cooperare
Când treci granița, nu mai departe de Ungaria, povestește profesoara, vezi o cu totul altă abordare, întâlnești în cadrul școlilor orchestre de instrumente neconvenționale în care și copiii lipsiți de talent muzical își găsesc locul.
Ideea de a le oferi și lor șansa să experimenteze muzica are beneficii educaționale majore. „În urmă cu doi ani, eu mi-am luat niște Boom Wackers și le-am adaptat la clasă. Sunt niște tuburi sonore din plastic, de diferite dimensiuni și culori, în care fiecare copil e o notă, în funcție de ce tub ai în mână. Este ceva extraordinar, îți arată că depinzi de ceilalți, iar sunetele se unesc în ceva care are sens. Tu ești Do, tu ești Re, tu ești Mi și împreună creăm o muzică. Este cea mai bună lecție despre cooperare”, spune.
În cazul copiilor cu ureche muzicală și cu voce, un profesor care este alături de ei, le oferă oportunități de învățare, îi încurajează, este esențial pentru evoluția lor ulterioară.
Ana-Maria Rusu a creat o pagină de Facebook, Mai Multă Educație Muzicală în Școli, în care postează activitățile pe care le face cu copiii și care are deja peste 11.000 de aprecieri. După ce au văzut cum decurg orele ei, încă mai multe școli au început să îi urmeze exemplul, iar Corul Madrigal a cooptat-o în programul „Cantus Mundi”, care își propune integrarea socială a copiilor prin muzică.
„Copiii care au probleme de disciplină sau sunt propuși pentru scăderea notei la purtare sunt trimiși la cor o lună”
Ana-Maria Rusu crede că în școlile românești, în care agresivitatea și bullying-ul au ajuns la cote alarmante, muzica le poate oferi copiilor echilibru. „Uitați-vă un pic la nivelul de agresivitate al copiilor, educația muzicală ar avea aici un rol în reglarea emoțională. Muzica te formează emoțional sănătos, iar din punct de vedere social, beneficiile corului sunt maxime. Nu am văzut niciun atelier de artă care să aibă beneficii la fel de mari. Eu nu fac cor de performanță, mai mult decât atât, copiii care au probleme de disciplină sau sunt propuși pentru scăderea notei la purtare sunt trimiși la cor o lună, chiar dacă au sau nu au voce . Și nu mai pleacă, pentru că este aspectul ăsta social foarte important. Încerci să înveți o piesă pe o voce, două, trei sau un instrument muzical, își formezi o disciplină”, a văzut ea.
Atunci când ascultă muzică, elevii devin interesați și de povestea din spatele ei. „Mă uitam la copiii de clasele I-IV, cum stau cu gurile căscate când le pun Mozart, Mica Serenadă, pe care o știu de mici, iar eu le zic povestea. E, atunci percep altfel, caută acasă, ascultă mai mult. Cred că asta e important în viața unui copil, dar părinții nu prea știu sau nu sunt interesați. Cei care sunt interesați îi țin la un nivel de Vivaldi și Baby Mozart”, spune Ana-Maria Rusu.
„Mulți copii mi-au spus că ei și-ar dori să ajungă la cor, dar nu pot pentru că trebuie să ajungă medici”
Se întâmplă adesea, mai ales în clasele primare, ca în timpul orei de muzică învățătoarea să predea română sau matematică. Și, de multe ori, părinții înșiși îi descurajează pe copii să studieze muzica, pentru a putea învăța mai mult la materiile „serioase”. „Periodic eu le mai cer să scrie câte o părere personală. Și mulți copii mi-au spus că ei și-ar dori să ajungă la cor, dar nu pot pentru că trebuie să ajungă medici. Alții îmi spun că este foarte importantă muzica, dar nu la fel de importantă ca biologia sau matematica și că este cam inutilă în școală. După care stau cu ei de vorbă și îmi dau seama că de fapt este părerea altora care le este inoculată”, explică ea.
Din când în când, câte un copil cu performanțe foarte bune la învățătură, se mai rătăcește în sala de cor. „Vin la cor temători, că poate îi dau afară, că poate se fac de râs, avem noi o problemă ca nație cu făcutul ăsta de râs și se așază pe un scaun în sală. Și eu mă duc cu o foaie cu versuri la ei și îi întreb: Ce faci? Nimic, am venit și eu să mă încălzesc aici. Și zic: Ei bine, uită-te și tu pe foaia asta cu versuri. Dar eu știu că au venit să vadă care e treaba. Și vin iar și iar”.
Și-a spus de mulți ani că orice ar fi, nu va frânge aripile unui copil, așa cum o fac mulți. „Și eu am făcut-o o dată, în primul an de învățământ, când făceam selecție așa cum se făcea și îi băgam în seamă doar pe cei care erau la cor. Și eu am făcut asta și nu mi-o iert și știu și fetița aia cine e, unde e și cum o cheamă. Eram în primul an, dar asta nu are nicio importanță. După un timp, am vorbit cu ea și mi-am cerut scuze”, spune profesoara, care cere astăzi mai multă educație muzicală adevărată în școli.
O astfel de educație are puterea de a-i face să strălucească atât pe copiii înzestrați, cât și pe cei mai puțin înzestrați muzical. Și de a le potența vocile oamenilor de mâine, fie că este vorba despre cele sonore sau lăuntrice.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
În primele zile de şcoală trecea prin clasele a IX-a pentru a „recruta” componenţi noi la corul liceului, ca să completeze golurile lăsate de absolvenţi. Ne cânta o frază muzicală iar noi trebuia să o repetăm. Aşa ne împărţea pe voci: vocea I, vocea a II-a şi vocea „mai târziu”. Pentru că profesorul Butoi avea delicateţea să nu ne spună că suntem afoni şi ragem ca măgarii, ci spunea: „Dumneata ai vocea în schimbare. O să încercăm mai târziu”. Niciodată nu ne-a spus „tu”, numai „dumneata”. Aşa cum dirigul (pe care generaţii întregi de elevi îl cunosc după numele de cod „Fosilă”) ne vorbea întotdeauna cu pluralul academic: „Noi”, când se referea la el şi „Dumneavoastră” când se referea la noi.
Şi uite că metodele doamnei profesoare Ana-Maria Rusu se practicau chiar şi în a doua jumătate a anilor ’70, într-un liceu cu reguli foarte stricte. O parte dintre afoni am fost cooptaţi în partea de percuţie a fanfarei liceului, astfel încât instrumentiştii erau înconjuraţi de un „careu” de toboşari. Băteam ritmuri simple şi reuşeam să menţinem tempoul.
Doamna Raluca Ion spune că „noţiunile predate cu râvnă din manual le vor folosi în viitorul parcurs doar celor care îşi doresc o carieră în acest domeniu”. Nu sunt întrutotul de acord. Depinde şi cum ţi se explică pentru că de la profesorul Butoi am aflat de Codex Caioni, întocmit de Ion Căianu, (ca să vorbim despre începuturile muzicii culte româneşti) tot de la dumnealui am aflat de creaţiile muzicale ale lui Anton Pann şi-mi amintesc de parcă ar fi fost ieri cum intra în clasă cu catalogul în stânga şi un pickup Supraphon în deapta. Punea catalogul pe catedră şi de acolo scotea un EP pe 45 de turaţii cu muzică din secolul al XIX-lea. Aşa am ascultat „Şi noi la Ilinca” de Anton Pann. Prima simfonie am ascultat-o tot „din cauza” profesorului Butoi: a fost „Simfonia fantastică” de H. Berlioz şi muzica a fost, astfel, singura materie la care am avut voie să stăm cu ochii închişi. Ascultam muzica şi povestea simfoniei spusă de domn’ profesor. Tot „din cauza” lui ştiu ce este un triolet, ştiu ce este o gamă cromatică şi ştiu, de asemenea, ce este dodecafonia. Probabil că unii m-ar întreba: „şi la ce ţi-a folosit?”. Palpabil, la nimic concret. Dar, cumva, mă simt mai aproape de a fi un om complet.
Părerea mea este că sunt o serie de materii care ar fi necesar de studiat chiar şi în anii de liceu: religia (atenţie! religia, nu prozelitism creştin ortodox), muzica, desenul şi sportul. Sunt materii care te ajută să nu fii un robot când vei deveni adult.