De ce atacă urșii. Peisajele fricii

Foto: arhiva autorului

În articolul publicat anterior pe Republica, descriam comportamentele pe care le poate avea un urs când întâlnește un om. Este printre puținele articole de presă din România care detaliază comportamentul agresiv non-defensiv, specific atacurilor de tip prădător, când ursul vede în om o sursă de hrană. Există, de mulți ani, în România, mitul că urșii bruni nu ar mânca niciodată carne de om, aspect contrazis de realitate, câteva exemple pot fi găsite chiar în articolul menționat.

Din păcate, la scurt timp după publicarea articolului despre urși, în România a avut loc un alt atac de tip prădător ca „de manual”, atac ce este descris în detaliu de salvamontistul care a coordonat operațiunea de salvare. L-am contactat personal pe Sergiu Frusinoiu și mi-a confirmat că în articolul scris de Loredana Diacu sunt exact cuvintele lui.

Fiind fascinat de natură și preocupat de managementul corect al riscurilor în activitățile outdoor, am început să cercetez două subiecte interesante și strâns legate între ele: de ce evită unii urși oamenii, iar alții nu și dacă numărul urșilor din România este, într-adevăr, o cauză a recordului de atacuri ale urșilor din România. Am ignorat total clișeele de tipul „ursul a fost provocat”, „omul a intrat în habitatul lui”, „sunt prea mulți urși”, „s-au tăiat pădurile” și am refuzat să iau în considerare opiniile persoanelor fără calificări, experiență vastă și competențe dovedite în ceea ce privește urșii din sălbăticie.

Mai exact, am citit exclusiv studii științifice și lucrări care se bazau pe știință.

Există o tendință, pe care eu o atribui efectului Dunning Kruger, a unor persoane care fac drumeții în natură, sau fotografiază fauna, de a crede despre sine că sunt experți în ceea ce privește urșii. Nu sunt! Aș fi putut să cad și eu ușor în această capcană a supraevaluării personale, mai ales că am o vastă experiență în ceea ce privește activitățile în natură, dar nu am făcut-o. A spune că te pricepi la urși fiindcă îi pozezi, uneori din boscheții de pe marginea drumului, sau îi vezi în timpul drumețiilor, e ca și cum ai afirma că te pricepi să pilotezi avioane fiindcă privești în fiecare seară cerul și vezi avioane, sau că te pricepi la sportul de performanță fiindcă ai tras niște cadre în timpul unor competiții.

În ecologie există un concept, numit „landscapes of fear” (LOF) care în română se traduce „peisajele fricii”. Pe scurt, peisajele fricii sunt ca niște hărți invizibile, după care animalele se orientează și se deplasează, în funcție de multe aspecte, cum ar fi calitatea și cantitatea hranei, relief, dar și de cum percep riscurile de a întâlni prădători în unele zone: fie le evită complet, fie le ocolesc la anumite ore, fie sunt mult mai precaute când intră în respectivele areale. Conceptul este vast, iar celor care doresc să îl aprofundeze le recomand aici un articol, care conține multe surse științifice.

Proximitatea oamenilor determină, în mod normal, formarea la urși a acestor peisaje ale fricii. Într-o cercetare în care urșii au fost monitorizați atât cu sisteme GPS, pentru deplasare și locație, cât și cu monitoare cardiace pentru înregistrarea ritmului cardiac (HR) și a variabilității ritmului cardiac (HRV), s-a constatat o creștere a nivelului de stres când urșii se aflau în apropierea oamenilor. Studiul se găsește aici.

Un alt studiu, care a arătat că urșii evită oamenii la fel cum, prada își evită prădătorul, poate fi citit aici. Un studiu foarte interesant, care a evidențiat influența începerii sezonului de vânătoare asupra orelor la care urșii se hrăneau poate fi găsit aici. Una dintre cele mai interesante cercetări este cea aflată aici - sunt analizate răspunsurile comportamentale și fiziologice ale urșilor la întâlnirile cu oamenii și în timpul vânătorii cu câini. Studiul acesta arată cum habituarea are un efect de inversare în ceea ce privește frica urșilor față de oameni.  

Comportamentul urșilor față de oameni este moștenit genetic, sau este învățat social, de la mamă și este întărit ulterior prin experiențe personale?

Răspunsul la această întrebare este esențial pentru a înțelege cum își formează urșii din sălbăticie peisajele fricii, dar și pentru a înțelege dacă puii ursoaicelor obisnuite cu oamenii vor manifesta aceeași lipsă de frică față de oameni pe care o manifestă mamele lor. Un studiu ne dă răspunsul: comportamentul este învățat social, de la ursoaică.

Toate aceste studii, dar și multe altele, evidențiază două realități care ne pot ajuta să înțelegem relația dintre urs, prădătorul aflat în vârful lanțului trofic și super-prădătorul care, doar în anumite condiții, îl obligă pe urs să-și formeze peisajele fricii: omul.

În primul rând, puii ursoaicelor cu frică față de oameni învață frica de la mamele lor, care au învățat-o de la bunicile puilor, care au învățat-o de la străbunicile puilor și așa mai departe, la fel cum puii ursoaicelor obișnuite cu prezența oamenilor învață de la mamele lor că omul poate fi un furnizor de hrană și, în cazurile extreme, chiar o sursă de hrană.

În al doilea rând, frica ursului față de om este frica prăzii față de prădător, iar ca omul să fie, de-a lungul timpului, prădător în această relație, a vânat urșii.

Dacă omul vânează urșii, urșii percep omul ca pe un pericol și îl evită. Dacă urșii nu percep omul ca pe un pericol, se obișnuiesc cu prezența lui, iar arealele în care ursul se hrănește se extind și se suprapun cu cele unde trăiesc oamenii, mai ales când aceste spații conțin surse bogate de hrană.

Vânătoarea reală nu este singurul mod prin care urșii învață frica de om, chiar studiul amintit arată clar că și simularea vânătorii a dus la modificări ale peisajului fricii la urși, dar este indubitabil că vânătoarea la goană cu câini generează frica față de om și că stoparea stresului indus de om ursului prin vânătoare duce la diminuarea și la pierderea fricii față de om. Creșterea explozivă a numărului urșilor „habituați” din România a coincis cu perioada în care urșii nu au mai fost vânați în România la fel cum erau în trecut.

Câți urși sunt, totuși, în România? Numărul atacurilor are legătură cu numărul urșilor? Și la aceste întrebări ne răspund tot studiile științifice. Primul a fost efectuat în perioada 2000 – 2015 și vizează atacurile urșilor la nivel global. Poate fi citit integral aici, dar am extras o captură elocventă.

Alaska avea, în perioada studiului din care am extras acest tabel, de cinci ori mai mulți urși și aproape de trei ori mai puține atacuri, însă densitățile de oameni și urși erau mult mai mici decât în România, ceea ce sugerează că numărul atacurilor ar fi mai degrabă corelat cu densitățile de oameni și urși, decât cu numărul total al urșilor.

Comparând România cu Slovacia și Croația, care aveau de șase ori mai puțini urși, dar mai mulți urși pe mia de km², se observă că în Croația aproape nu există atacuri, iar în Slovacia sunt ceva mai puțin de jumătate față de atacurile din România, Slovacia având o densitate umană mai mare în comparație atât cu România, cât și cu Croația.

O realitate a României, care ar merita un studiu separat, este existența unor spații unde se „îngrămădesc” foarte mulți urși fără peisaj al fricii față de om – Transfăgărășan este un astfel de exemplu. Am călătorit și am înnoptat, de mai multe ori, cu rulota, pe cele mai înalte pasuri alpine din Europa, dintre care amintesc Grossglockner (2504 m), Edelveissspitze (2571 m), Timmelsjoch (2509 m), Foscagno (2291 m), Pordoi (2239 m), Stelvio (2757 m), Campolongo (1871 m), Bernina (2328 m), Fluela (2383 m), San Bernardino (2065 m), Gotthard (2106 m), Furka (2429 m), Albula (2314 m) și Sella ( 2244 m). Nicăieri în Europa nu întâlnești zeci de urși prin boscheți, la margine de drum, Transfăgărășanul este unic din acest punct de vedere.

Este evident că atacurile sunt mai frecvente acolo unde există șanse mai mari ca urșii și oamenii să se întâlnească. Deși majoritatea atacurilor din studiu au avut loc în timpul activităților recreative în natură, o altă particularitate a României este că jumătate dintre atacuri au implicat crescători de animale.

Câteva cifre dau de gândit: România avea cele mai multe atacuri și decese la nivel mondial și cei mai mulți urși din Europa. Rezultatele preliminare ale celui mai recent studiu făcut în România, folosind probe ADN, indică o dublare a numărului urșilor în ultimii zece ani: între 10.419 și 12.770 de exemplare sunt estimările, 10.419 fiind numărul probelor ADN diferite. Comunicatul Ministerului Mediului este aici.

Cele două întrebări la care căutam răspuns erau de ce atacă unii urși, iar alții nu și dacă numărul urșilor din România e direct legat de numărul atacurilor.

În realitate, ambele întrebări au un răspuns comun: urșii care nu mai au peisaje ale fricii generate de om își extind habitatele pentru că pur și simplu nu mai asociază oamenii cu pericolul, ci cu hrana, iar acest lucruri se întâmplă într-o țară cu densități record de oameni și urși. La acestea se adaugă alți factori, precum fragmentarea habitatelor prin extinderea localităților, a stânelor și a turismului necontrolat, perpetuarea și accelerarea habituării prin hrănirea urșilor și acceptarea proximității lor și, nu în ultimul rând, dezinformările prin care ursul este prezentat ca fiind inofensiv, ba chiar fricos.

În finalul acestui articol voi demonta trei dezinformări lansate în spațiul public de așa ziși „iubitori de natură”, cu ocazia unor atacuri recente ale urșilor.

În ceea ce privește atacul din 2025 de pe Transfăgărășan, în urma căruia un motociclist a fost ucis, datele științifice indică faptul că a fost vorba despre un urs fără frică de om. Faptele sunt clare: după un atac care probabil a fost defensiv și a avut ca motivație protejarea puilor sau a resurselor de hrană oferite chiar de victimă, comportamentul ulterior al ursoaicei a fost deviant. Animalul a tras cadavrul la distanță de alți oameni, l-a păzit și a mâncat din el. Informația privind faptul că a mâncat țesut uman a apărut pe mai multe canale publice și mi-a fost confirmată de ing. Ionescu Dragoș, de la Direcția Silvică Argeș: „ursoaica a mâncat țesut uman, în proporție de 15-20% din corpul victimei”. Din cercetările mele, oriunde în lume, un astfel de comportament din partea unui urs „habituat” ar fi dus la împușcarea lui.

Într-un articol publicat de National Geographic, care poate fi citit aici, este prezentat un caz în care o femelă cu pui a ucis un om și nu s-a hrănit din cadavru, ceea ce a determinat cruțarea ei în primă fază, dar la scurt timp alt om a fost ucis de urs, iar femela și puiul ei s-au hrănit din cadavru, consecința fiind împușcarea ursoaicei. 

Dezinformarea care a fost lansată în spațiul public compară cazul de pe Transfăgărășan cu cazul unui alergător ucis de urs în 2021, în Munții Baiului, caz în care ursul a fost lăsat în viață. Diferența este însă uriașă, fiindcă ursul respectiv nu era obișnuit cu prezența oamenilor, atacul a avut loc lângă bârlog, în sălbăticie, iar ursul a acționat defensiv, deci nu prezenta un pericol iminent de repetare a atacului.

În ceea ce privește alt caz, al unui salvamontist atacat în 2025, de o ursoaică cu pui pe o stradă din Predeal, dezinformarea lansată pe rețelele sociale, de unde a fost ulterior preluată și de presă, a avut scopul de a inventa un „trigger” pentru atacul ursoaicei: s-a spus că salvamontistul era însoțit de câinele său. În realitate nu a avut niciun câine cu el, acest lucru mi-a fost confirmat de membrii familiei și chiar Salvamont a specificat acest detaliu într-un comunicat.

A treia dezinformare a vizat cazul turistei ucise, într-un atac de tip prădător, pe un traseu turistic din Bucegi. Am menționat cazul la începutul acestui articol. În acest caz, s-a inventat alt „trigger” – că e posibil ca victima să fi fost implicată în activități sexuale în momentul atacului și asta ar fi provocat ursul. Pe lângă faptul că nu există nicio dovadă, sunt doar speculații care pot traumatiza din nou familia și apropiații victimei, această dezinformare a fost susținută, ca fiind o ipoteză plauzibilă, cu un citat din Stephen Herrero - Bear Attacks: Their Causes and Avoidance. Citatul exact este acesta și se referă la un caz diferit de cel din Bucegi:

„Este posibil ca ursul să se fi apropiat de adolescenți din cauza mirosurilor emanate de actul sexual, DAR DACĂ AȘA AU STAT LUCRURILE ȘI CE S-A ÎNTÂMPLAT DUPĂ SUNT PRESUPUNERI.”

În dezinformarea lansată în spațiul public, partea scrisă cu majuscule a fost însă scoasă. Practic, a fost prezentată drept certitudine o presupunere despre care chiar autorul spune că nu este decât o presupunere, pentru a da credibilitate unei speculații total lipsite de dovezi.

Din păcate, astfel de dezinformări duc la radicalizarea ambelor tabere, iar radicalizarea nu a generat niciodată nimic bun. Nu doar că nu ajută la rezolvarea problemelor legate de urși, ci le acutizează. Personal, nu exclud posibilitatea ca fix acesta să fie și scopul, fiindcă rezolvarea problemelor i-ar lăsa fără ocupație pe cei care pretind că încearcă să le rezolve.

Nu mi-am propus să caut soluții – aceasta nu este treaba mea, ci a autorităților. Dacă în primul articol publicat pe Republica prezentam strategia mea de risk management, acest nou material este doar o completare care să ofere, pentru cine este interesat, o imagine mai amplă și mai detaliată asupra particularităților riscurilor reprezentate în România de urși.

Conceptul LOF - „landscapes of fear” (peisajele fricii) este esențial pentru a înțelege cum putem trăi în armonie nu doar cu urșii, ci cu toate animalele sălbatice, dar și pentru un risk management eficient al activităților în natură, chiar și acolo unde armonia a fost distrusă de oameni. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp