Ovidiu Jelea

În articolul publicat anterior pe Republica, descriam comportamentele pe care le poate avea un urs când întâlnește un om. Este printre puținele articole de presă din România care detaliază comportamentul agresiv non-defensiv, specific atacurilor de tip prădător, când ursul vede în om o sursă de hrană. Există, de mulți ani, în România, mitul că urșii bruni nu ar mânca niciodată carne de om, aspect contrazis de realitate, câteva exemple pot fi găsite chiar în articolul menționat.

În ultima perioadă, un val de cazuri despre violența domestică s-a revărsat pe Facebook și în presă, ceea ce este foarte bine. Se face presiune publică, iar într-o țară disfuncțională precum România, asta ar putea mișca lucrurile într-o direcție corectă. Foto: arhiva autorului

Câinii mei au fost obișnuiți cu coborârile controlate folosind coarda de alpinism (abseiling), sunt învățați să aibă încredere în echipament, de exemplu Airedale Terrierul a zburat chiar și cu parapanta.

În poza care ilustrează acest articol este Bufnița din Ural (Strix Uralensis - Huhurezul mare). Am fotografiat-o într-un moment magic, la apus. Stăteam în iarbă și aproape că adormisem, mângâiat de ultimele raze de soare, când am observat-o în apropiere. Am urmărit-o când scana valea cu vederea și auzul ei, super performante, în căutare de rozătoare, apoi când se năpustea asupra prăzii, am observat-o ignorând impasibilă corbii care o remarcaseră și se roteau gălăgioși deasupra ei și am fotografiat-o când făcea băi de soare. Nici nu știam că adoră să stea cu ochii închiși și cu fața îndreptată către lumina caldă a apusului, bucurându-se de siestă și așteptând întunericul.

Sunt demult istorie orele irosite stând pe loc în trafic, în șiruri nesfârșite de șoferi agresivi, când simțeam, la propriu, cum viața se scurge fără niciun sens. La țară stai pe loc doar dacă vrei să te odihnești sau să te bucuri de natură. În maximum jumătate de oră ajungem într-unul dintre cele mai frumoase orașe din România, Brașov, mult mai repede decât ne lua, adeseori, să traversăm Bucureștiul.

Există automobile care te fac să știi, de fiecare dată când le pornești, că te afli în fața unui nou început.

Aproape în fiecare iarnă cineva moare pe munte de hipotermie. De fiecare dată, după incident, urmează aceleași știri lugubre, aceleași acuzații fără sens și aceleași discuții inutile. Colajul de imagini care ilustrează acest articol conține poze făcute în Alpi și în Caucaz, în timpul unor ascensiuni de iarnă pe Mont Blanc (4810m) și pe Elbrus (5642m), făcute fără ghizi și fără suport. Nu sunt singurii munți pe care am mers iarna cu cortul,

Înainte de orice altceva, țin să avertizez că acesta este un text greu de digerat, cu trimiteri la fel de dificile. Apoi, vreau să menționez din capul locului că sunt un susținător al egalității de drepturi în ceea ce privește persoanele LGBTQ. Consider că ar trebui să aibă exact aceleași drepturi ca oricine, inclusiv cel de a se căsători, ba chiar ar trebui să beneficieze de sprijin și protecție sporite, fiindcă fac parte dintr-o categorie discriminată.

În momentul în care am părăsit Finlanda și am intrat în Rusia, am simțit imediat că am trecut bariera dintre două lumi diferite. Știam că se dau șpăgi, însă nu anticipasem corect sumele necesare, fiindcă nimeni nu a mers ca noi, cu mașina, deci nu existau informații. Cei care urcau pe Elbrus își obțineau, cu șpagă, vizele, luau un avion, mergeau în Caucaz, făceau ascensiunea și plecau. Câteva sute de dolari ajungeau pentru șpăgile din teren. Noi însă i-am epuizat repede, fiindcă, spre deosebire de țările din Europa vestică, unde vameșii și polițiștii își făceau poze cu noi și cu mașina, apoi ne lăsau să plecăm, în Rusia s-a întâmplat adesea să fim opriți într-o intersecție de niște oameni în uniforme cu AKM-uri și să dăm șpagă în timp ce alți oameni, cu uniforme diferite, tot cu AKM-uri, aflați în următoarea intersecție, se uitau la noi, apoi ne opreau și ei ca să ne ceară din nou șpagă. La un moment dat am înțeles că riscăm să nu mai avem banica să ieșim din Rusia, așa că m-am dus eu să negociez, cu o față de disperat.

Datorită popularității ei și numărului uriaș de fani, Simona a fost susținută de la bun început de public, însă multe publicații și jurnaliști s-au aliat valului de simpatie și încredere, ingnorând complet evidențele și alimentând biasul de confirmare până când au creat, în România, o realitate paralelă ale cărei efecte se vor vedea și după ce se va afla rezultatul final al anchetei. Foto - Profimedia