Ar trebui să fie obligatoriu ca dezbaterile Academiei Române privind admiterea noilor membri să fie publice. Nu votul - acela să fie secret, cum e normal. Ci dezbaterile, cum zic. Fiindcă altfel ajungem la situații precum cea privindu-l pe Mircea Cărtărescu: cel mai important scriitor român contemporan e respins din cea mai importantă instituție de consacrare culturală & academică a României.
Iar ce e și mai grav nu e doar respingerea în sine - oricum scandaloasă. Chiar mai oribil e că, din câte se spune, argumentele împotriva lui Cărtărescu au fost că i-ar denigra pe Eminescu & Cioran, întrucât ar fi afirmat că cel dintâi a fost antisemit - iar cel de-al doilea legionar.
Chestiuni evident adevărate, probate și răsprobate istoric - dar, se pare, intolerabile într-o Academie în care adevărul nu mai contează. Ana Blandiana s-a ridicat și a protestat, spunând că atmosfera discuțiilor din Academie e exact cea din "Săptămâna" lui Eugen Barbu sau din "România Mare" a lui Vadim Tudor. For the record, nu știu asta de la doamna Blandiana însăși, ci din altă sursă - dar am ținut să consemnez aici că mai există și oameni onești în Academie. Cărora, cum mi-au spus, le e o rușine enormă.
În orice caz, dacă nu are nimic de ascuns, Academia Română ar trebui să facă publice discuțiile și intervențiile acestea. Inclusiv textul indignat al acelui academician, el însuși prozator, pentru care constatarea lui Cărtărescu privitoare la trecutul legionar al lui Cioran e o culpă enormă și inacceptabilă, de natură să-i blocheze intrarea în Academie. Inclusiv textele acelor membri care-l acuză pe Mircea Cărtărescu de denigrarea lui Eminescu. Toate acestea ar trebui să fie conversație publică - de vreme ce Academia însăși e for public.
Altfel, așa cum arată lucrurile acum, e limpede că o mare parte din Academia Română e locuită de spiritul naționalismului extremist de rit georgist. Ceea ce, dacă e adevărat (și Academia nu-mi dă motive să cred că nu e), e un eșec al tuturor conducerilor Academiei din '90 până azi.
Fiindcă, pe de o parte, e evident că ultimele 3 decenii sunt printre cele mai bune ale culturii române: avem o cinematografie extraordinară, o literatură așijderea, artele vizuale sunt și ele tot mai vizibile pe plan mondial, teatrul face săli pline cu spectacole la rândul lor extraordinare ș.am.d. Pe de altă parte, Academia Română nu a reușit să rețină decât prea puțin din spiritul acesta atât de viu și fertil al culturii române cu care are norocul să fie contemporană.
Încât avem acum cu toții, ca țară, exemplul unei instituții românești care ar fi putut fi extraordinară - dar a eșuat în naționalism toxic și rânced. Nu trebuie să permitem ca România să eșueze precum Academia ei.
Asta a ajuns Academia Română: trebuia să fie „așa da!"-ul nostru național, exemplul viu pentru ce putem să facem mai bine pe lume. Și a ajuns exact contrariul: „așa nu!"-ul nostru național, lecția perfectă despre cum nu trebuie să fim. Suntem, așadar, poporul care va trebui să fie mai înțelept decât propria Academie. Glumind trist, nici n-ar trebui să fie prea greu.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cărtărescu a fost scriitorul român cel mai tradus în perioada ICR-ului patronat de Patapievici. Nu că n-ar fi meritat, dar a fost totuși un demers exagerat ca să reduci literatura română la doar o singură persoană. A făcut parte din intelectualii lui Băsescu. Deseori, l-am văzut, în timpul demonstrațiilor din Piața Victoriei, printre protestatari, la braț cu Ioana Nicolaie. Era un om de dreapta, scrisese un pamflet, ''Baroane!'' (de altfel, nereușit), apreciat doar pentru că îl ridiculiza pe Năstase.
Aud, acum, că a fost refuzat de academicieni. Sunt destui inși acolo care afișează un naționalism tâmp, retrograd, și care nu-l pot valida pe Cărtărescu, cel puțin din motive politice.
Cel mai popularizat post-89, poate.
Sunt onorat și în egală măsură intimidat că ați răspuns postării mele simple și banale. De ce intimidat? Fiindcă eu nu sunt profesor, specialist în filologie, în literatură, ca Dvs, ci sunt din altă lume, mai exact sunt inginer. Deci ce am scris am scris ca un amator oarecare și, recunosc, ca un iubitor de Cărtărescu. Înțeleg că Dvs îl apreciați într-o măsură limitată dar nu-l considerați un așa mare prozator și nu-l iubiți. În domeniul literar eu sunt un fel de Bolojan, pardon! am vrut să spun bolovan și pot să exprim doar ce simt eu, la nivelul meu. Îmi e greu să dezbat aspectele tehnice ale scrisului, pe care le-ați expus Dvs, dar pot să încerc să spun de ce îl iubesc pe Cărtărescu, cu cuvintele mele, de nespecialist. Într-adevăr, scrierile sale nu dospesc de filosofie, el nu e un filosof, ci un mare IMPRESIONABIL. Ar trebui să fie un minus pentru mine, care chiar am formație interioară de filosof, nu de estet, dar... el reușeșete să mă impresioneze, să mă transpună, din lumea reală și familiară pe care reușește să o descrie atât de familiar mie, într-o lume fantastică, derivată din asta reală dar totuși alta. Iar glisarea asta o face foarte firesc, ca și când și această a doua lume, paralelă, e tot o realitate familiară. Recunosc și îmi fac mea culpa că deși îl laud pe Cărtărescu, nu i-am citit încă (dar vreau să le citesc pe viitor) cele mai puternice scrieri, cum ar fi trilogia Orbitor, Solenoid etc. Dar i-am citit scrierile de început (Nostalgia) precum și diferite povestiri mai ușor de asimilat. Dar am tupeul să comentez fiindcă de felul meu am puterea de a extrage maximum din ceea ce citesc și de a extrapola. În general am tendința asta, de a extrage esențe, de a merge în profunzime, nu de a acoperi un mare volum de scriituri. De multe ori am tendința de a reciti, din nou și din nou, scriiturile care-mi plac, de a revedea filmele care-mi plac, mai degrabă decât a consuma altele noi. Iar din ce consum, așa cum ziceam, extrag maximum de informație și trăire. Revenid. Cărtărescu NU e arogant fiindcă vorbește mai degrabă despre el și despre alter-egourile lui decât să creeze pesonaje independente puternice. E, așa cum am zis, un tip impresionabil. Într-adevăr NU e foarte umanist, foarte empatic, dar deși asta la modul absolut e un minus... lui AȘA îi stă bine, zic eu. Așa ca poet în proză... Dar el e conștient de asta și a și exprimat-o mai direct sau mai indirect în scrierile sale. E un loc în povestirea REM parcă, în care îl descrie pe băiețandrul respectiv (un alter ego evident al lui) și spune că are pe față o linie discretă de cruzime. Pare că e genul care dacă ar fi să aleagă ce să scoată dintr-o casă în incendiu, un copil sau un tablou valoros, ar alege fără ezitare tabloul. Mai apoi, în povestirea ”Cu urechile pe spate” face o întreagă analiză, cu vinovăție a răutății proprii (din nou a unui alter ego). Iar vinovăția și tulburarea exprimate sunt copleșitoare. Deci până la urmă din scrierile sale nu lipsește umanitatea, precum nici gama de sentimente puternice omenești, ci doar faptul că așa cum ziceți, e mai mult un poet în proză, decât un prozator get-beget. Pe mine a reușit să mă vrăjească și să impresioneze, eu fiind la rândul meu un caracter puternic impresionabil. Un banal exemplu. A lăsat asupra mea o puternică impresie glisarea asta a lui de la lumea reală la alta spra-reală, proprie lui. Mă șocau, mă tulburau și mă impresionau la maximum de fiecare dată când (re)citeam ”teoriile” fantastice ale Mendebilului, din povestirea cu celași nume. Și una mai mult ca celelalte: cea în care vorbește despre infinituri. La început spune că unui univers anume îi spune ”taur”, fiindcă are o punguță la gât care are un taur imprimat pe ea și își închipuie că acolo e un întreg infinit. Dar mai spune că nu există un singur infinit, ci sunt unele mai mari și altele mai mici. Dar există un infinit care cuprinde toate celelalte infinituri. Și aici vine fraza care mă copleșește pe mine efectiv: ”Mi-l închipui ca pe o turmă nesfârșită de tauri”. Extraordinar, copleștor pentru mine. Nu pentru vorbele luate ca atare, ci pentru ușurința firească cu care glisează, de la fraza de început, în care DENUMEȘTE, absolut arbitar, un infinit ca taur, iar în 2-3 fraze ajunge, în mod atât de natural, să descrie universul suprem ca fiind CHIAR ca o turmă nesfârșită de tauri, la modul propriu. O glisare halucinantă, sublimă așa zice. Dar ăsta e Cărtărescu, cel pe care am zis deja că îl iubesc. Cel care descrie atât de detaliat și firesc și apropiat lumea pe care o știm toți, lumea atât de familiară și din care la un moment dat glisează cu grație către lumea sa interioară, halucinantă, poetică, fantastică. Zicea el, tot într-o scriere, că un scriitor adevărat nu poate face altceva decât să fie sincer cu cititorii săi și cu el însuși și să scrie dspre ce simte el cu adevărat, corect și complet (am redat din memorie, imperfect, dar asta era ideea). Dvs tocmai asta îi reproșați că e prea mult EL și prea puțin altceva sau altcineva în scrierile lui. Dar sincer, deși altor scriitori le stă bine așa cum ziceți, cred că lui îi stă bine așa cum este, asta e autenticitatea și valoarea lui. Părerea mea, vorba lui nea Nicu Văcăroiu :-) :-)
asa e mai am unpic sa il ilvat cu punct si vilgula ca pe rebreanu ca il dau la bac
:)Cărtărescu poate are cumpărători, dar cred ca are putini cititori," chiar ma cgandeam cum se pot bate campii.c de curiozitateam cuparat toate cartile lui dintr-o librarie. nu era sa ma dau mare, sa nu ii las pe altii.
sa imi spui si mie in opera lui daca a vandut mai mul de 2 mil
Cine sunt cei care nu l-au votat? O gasca de persoane ajunse la varsta senectutii (securiste), o gasca care se citesc ei intre ei! Si de care n-a auzit mai nimeni!
PS. Nici Zamfir n-a reusit sa intre multa vreme in Uniunea Compozitorilor, nici Baniciu. De Covaci ce sa mai vorbim, poate il vor primi post-mortem!
PPS. Herta Muller este membru al Acacademiei? Cine a auzit de ea???? SIC!