De ce nu poate exista o dictatură în Statele Unite. Votul indirect în SUA şi urmările lui

Criticii sistemului politic american, când fac comparaţia cu democraţiile europene, se înverşunează în special împotriva a trei elemente pe care le consideră inferioare: sistemul cu două partide, numărul limitat de candidaţi în alegerile prezidenţiale şi votul indirect.

În articolul publicat săptămâna trecută (Candidaţii din umbră) am arătat că, atunci când se referă la primele două „scăderi”, critica se face de pe poziţia lipsei de informaţie complete: în Statele Unite sunt numeroase partide politice şi, în fiecare ciclu electoral, se înscriu mai mulţi candidaţi (poate chiar prea mulţi) decât crede lumea.

Astăzi ne vom opri puţin la votul indirect, căutându-i originile, explicaţia, posibilele calităţi şi desluşind urmările lui, lăudate de unii şi hulite de alţii.

În alegerile locale, de oraşe şi comitate, în care se votează primari, şerifi, trezorieri şi membri ai comitetelor şcolare, în cele de stat, în care se votează guvernatori şi locţiitorii lor şi membri ai congresului statului, dar şi în alegerile naţionale pentru forul legislativ (membri ai Casei Reprezentanţilor şi ai Senatului), mecanismul alegerilor este cel direct, cetaţenii votând pentru unul sau altul dintre candidaţi. O paranteză: până în anul 1913, alegerea membrilor senatului american a fost de tip vot indirect, modificată ulterior.

În alegerile preliminare (primare) şi generale ale preşedintelui, ca şi în alegerile generale pentru vicepreşedinte, mecanismul este indirect și cetăţenii votează nu pentru candidaţi, ci pentru intermediarii electorali: delegaţi, la alegerile preliminare, şi electori, în cele generale.

Acest lucru este stipulat în Constituţia Statelor Unite şi are mai multe explicaţii.

La începuturile ţării, prima republică din epoca modernă, nu existau partide politice şi nici un mecanism prin care să poată fi colectate voturile, pentru întreaga uniune. Părinţii Fondatori s-au temut de mai multe lucruri. Unul dintre ele a fost considerentul că, la alegerile prezidenţiale, se vor prezenta foarte mulţi candidaţi, în condiţiile în care criteriile pentru un candidat valid nu erau deloc limitative: cetăţean născut în Statele Unite, în vârstă de mai mult de 35 de ani, fără nicio condamnare juridică şi care a trăit peste 15 ani pe teritoriul uniunii americane (articolul 2). Prin amendamentul nr. 12, s-a adăugat hotărârea conform căreia candidatul la postul de vicepreşedinte trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii cu cele cerute candidatului prezidenţial. Abia după moartea lui Franklin Delano Roosevelt, Congresul a votat amendamentul nr. 22, prin care niciunui preşedinte nu i se va îngădui să candideze pentru al treilea mandat.

Prin structura federală a statului, votul indirect asigură o uniformizare a criteriilor de alegere, datorită electorilor informaţi şi cu experienţă de politică publică.

Apoi Părinţii Fondatori au luat în discuţie şansa ca un candidat nepotrivit (abuziv, manipulativ, necinstit) să ajungă la poziţia de preşedinte prin „tirania majorităţii”, democraţia fiind astfel făcută vulnerabilă, aşa cum au dovedit multiple exemple istorice. Dacă votul popular, obţinut prin eludarea adevărului, ar aduce pe primul loc candidatul greşit, filtrul electorilor – care au capacitatea unei judecăţi politice corecte - poate interveni salvator, eliminându-l.

Un alt motiv a fost teama că distanţele mari şi comunicarea precară şi nesigură vor influenţa şi alegerile şi transmiterea voturilor şi nu vor putea preveni fraudele. Un vot direct mai aduce cu el şi dominarea politică a oraşelor, cu populaţie mare şi aruncă în nesemnificativ preferinţele electorale ale locuitorilor din zonele rurale.

Prin structura federală a statului, votul indirect asigură o uniformizare a criteriilor de alegere, datorită electorilor informaţi şi cu experienţă de politică publică.

Cum se petrece votul indirect? La alegerile preliminare, cetăţenii din fiecare stat votează pentru delegaţi. Preliminariile celor două partide se desfăşoară într-o modalitate progresivă, începând în luna ianuarie a anului electoral prezidenţial (pentru alegerile din 2016, preliminariile cele mai timpurii sunt programate pe 1 februarie) în Iowa şi sfârşind în iunie, în Districtul Columbiei (teritoriul pe care este capitala ţării, oraşul Washington). Deşi nu votează la alegerile generale, cetăţenii din teritoriile americane Porto Rico, Samoa, Guam şi insulele Virgine Americane participă la selectarea candidaţilor prin alegerile preliminare.

Alegerile preliminare sunt alegeri partizane, fiind separate după partidul al cărui candidat este ales. După criteriul de admitere al cetăţenilor la vot, preliminariile sunt de trei feluri: închise (votează numai cetăţenii înscrişi pe listele partidului respectiv), deschise (votează oricine) şi semi-deschise (în care votează cetăţenii înscrişi, dar se permite şi accesul independenţilor, care optează pentru unul dintre partide).

După cum se desfăşoară votul, alegerile preliminare sunt de tip clasic (cetăţenii pun buletinele de vot în urne) sau de tip caucus (cetăţenii se adună în ziua alegerii într-un anumit sediu (case particulare, cluburi, şcoli, centre electorale, etc) şi dezbat informaţiile referitoare la candidaţi, cu susţinerea unuia sau altuia, cu eliminarea argumentată a celor pe care îi găsesc nepotriviţi. La sfârşitul acestor conclave, care pot dura ore şi pot deveni foarte înfierbântate, adunarea votează într-un mod neformal (ridicarea mâinii, petece de hârtie cu numele candidaţilor) şi termină cu selectarea unui singur candidat, după care comunică rezultatul comitetului electoral al statului. Deşi numele de caucus sugerează o origine latină, el este de fapt un cuvânt indian, numele dat unui fel de sfat al comunităţii, care dezbate alegerea soluţiei într-o problemă de interes colectiv. Termenul a apărut pentru prima oară în notele din coloniile engleze din America de Nord în secolul XVII şi ar fi fost preluat de la tribul Algonquin. În prezent, folosit numai pentru semnificaţia lui de adunare cu scop politic, cuvântul s-a răspândit şi în alte ţări: Canada, Australia, Noua Zeelandă, etc. Dintre cele cincizeci de state americane, unsprezece au alegeri preliminare de tip caucus: Iowa, Noul Mexic, Dakota de Nord, Maine, Nevada, Hawaii, Minnesota, Kansas, Alaska, Wyoming, Colorado şi Districtul Columbia.

În cele şase luni de alegeri preliminare, candidaţii acumulează delegaţi, aşa cum se adună punctele într-un turneu sportiv. În alegerile de anul viitor, republicanii se vor bate pe 2.472 de delegaţi şi candidaţii democraţi pe 3.283. La stabilirea numărului de delegaţi pentru fiecare stat, criteriile celor două partide sunt legate de populaţie, numărul de electori ai statului (care este suma membrilor Casei Reprezentanţilor şi ai Senatului, plus 3 electori pentru Districtul Columbia, ceea ce aduce un total de electori de 538) şi de distribuţia şi dimensiunile circuscripţiilor electorale.

Pentru ca un candidat să aibă dreptul să câştige delegaţi, el trebuie să adune minimum 15% din voturile acelui stat. Unii candidaţi lasă să treacă unele preliminare, fără să participe la ele, după calculul făcut cu strategii lor de campanie.

Neexistând partide politice în epocă, cei care au scris constituţia americană nu au făcut nicio menţiune la alegerile preliminare, apărute ulterior. Sunt mai multe voci care critică preliminariile americane, sau cer modificarea lor. Faptul că se întind pe o durată lungă, de şase luni şi că avansează în faze este – după unii – un factor de neechitate. Susţinătorii sistemului aduc însă argumentul că, neavând o singură dată pentru toate preliminariile, candidaţii pot să îşi dedice mai bine atenţia, eforturile şi resursele unui număr limitat de state, la fiecare etapă şi că desfăşurarea progresivă dă publicului electoral mai multe şanse de a cunoaşte în detaliu candidaţii, prin expunerea lor în adunări, conferinţe, dezbateri şi evenimente media. O altă critică este aceea că statele programate pentru o fază tardivă a preliminariilor, aşa cum sunt cel mai populat stat, California şi cel mai dens populat stat, New Jersey, işi văd diminuate şansele de a-şi face auzită vocea cetăţenilor lor şi trebuie să se mulţumească cu un impact limitat asupra rezultatelor, deja conturate în faza în care ajung ele să voteze.

După terminarea alegerilor preliminare, se ţin convenţiile naţionale ale celor două partide, în care toţi delegaţii aleşi îşi fac cunoscut votul oficial pentru candidatul prezidenţial. Convenţiile au mai mult un rol decorativ şi de confirmare, fiindcă la data la care se ţin, întreaga naţiune ştie deja cine sunt cei doi care se vor înfrunta în alegerile generale. Partidele politice folosesc ocazia convenţiilor pentru discursurile unor personalităţi politice bine alese, prin care vor să modeleze deja opinia alegătorilor. Cu convenţiile celor două partide, campania oficială pentru alegerile prezidenţiale generale începe deja.

La alegerile generale, primul candidat care are mai mult de 270 de electori, din totalul de 583, câștigă alegerile. Câteodată, cel care devine preşedinte şi are cel mai mare număr de electori, nu are şi majoritatea la votul „popular” (numărul de cetăţeni care au votat electorii candidatului respectiv. S-a calculat că este teoretic posibil ca un candidat să câştige preşedinţia americană fiind victorios în numai 11 dintre cele 50 de state: California (cu 55 de electori), Texas (38), Florida (29), New York (29), Pennsylvania (20), Illinois (20), Ohio (18), Michigan (16), Georgia (16), Carolina de Nord (15) şi New Jersey (14). Aceste state aduc, când sunt combinate, cei 270 de electori necesari pentru victorie.

Când votează, electorii înscriu un vot pentru preşedinte si un altul pentru vicepreşedinte. In cazul în care electorii nu confirmă vicepreşedintele propus de partidul câştigător, se va face o alegere în congresul american, cu membrii camerei reprezentanţilor. Ei vor vota un candidat, dar nu prin vot individual, ci prin votul delegaţiei fiecărui stat. Fiecare delegaţie exprimă un singur vot, anulând diferenţele dintre statele mari şi cele mici.

Electorii sunt persoane cu experienţă politică şi cu un credit ridicat de încredere. Mulţi sunt foşti oficiali (guvernatori, congresmani, senatori, judecători), dar pot fi electori numai cei care nu sunt în funcţie activă.

Dacă electorii nu definesc un preşedinte (eventualitate posibilă mai mult în alegerile cu un al treilea candidat), el va fi ales de senatul american, fiecare senator exprimând un vot. În istoria alegerilor americane, o astfel de eventualitate a fost întâlnită o singură dată, în anul 1824.

În trei cicluri electorale, în anii 1876, 1888 şi 2000, votul electoral nu a corespuns cu cel popular. Aceasta nu a schimbat rezultatul alegerilor, câştigul fiind al candidatului cu cei mai mulţi electori.

Nu există exemplul unei dictaturi în istoria americană, nu au fost lovituri de stat, crize de guvern şi nici regimuri militare care au preluat puterea politică. Sunt puţine şanse ca actualul sistem electoral să se modifice în viitor, tot aşa cum nici Constituţia Americană nu a fost vreodată înlocuită.

Votul prezidenţial indirect, prin electori, este criticat periodic şi printre reproşurile care i se aduc sunt faptul că poate anula votul popular, că nu include teritoriile americane care nu sunt state (Porto Rico, Samoa, Guam şi Virginiile Americane), că favorizează statele mai puţin populate (în New Jersey, un vot de elector reprezintă un număr dublu de cetăţeni alegători faţă de cei din Dakota de Sud), că are o prea mare complexitate procedurală şi că dezavantajează posibilii candidaţi ai celui de al treilea partid, care nu au câştigat niciodată alegerile prezidenţiale.

Părerile care sunt în favoarea menţinerii sistemului inventat de părinţii naţiunii par mai întemeiate şi au avantajul că s-au verificat în 238 de ani de istorie americană. Astfel, este demonstrat că, prin sistemul de electori, alegerile prezidenţiale nu au devenit centrate pe ariile urbane. De asemeni, ele au contribuit la fundamentarea – fără crize – a sistemului federal al uniunii.

Minorităţile, la fel cu aşezările mici şi statele cu populaţie redusă, nu sunt dezavantajate.

Prin perpetuarea sistemului de două partide dominante, ţara a beneficiat de o stabilitate de negăsit la alte state. În istoria americană, nu există criză de guvern, nici alegeri anticipate. În bună parte acest fapt se datorează guvernelor monocolor, fără niciun exemplu de guverne de coaliţie.

Dacă ar apărea fraude electorale, prin sistemul de electori ele nu pot fi decât izolate şi nu influenţează rezultatul final.

În fine, sistemul are flexibilitate prin prevederile constituţionale care îi dau autoritate să intervină în cazurile în care niciun candidat nu are destui electori pentru a deveni preşedinte sau vicepreşedinte. În plus, autoritatea electorilor se extinde şi asupra situaţiei în care un candidat devine incapacitat fizic sau moare în timpul campaniei. Alegerile nu se repetă, fiindcă electorii vor fi cei care confirmă candidatul potrivit propus de partidul câştigător, care şi-a pierdut candidatul desemnat iniţial.

În argumentaţia negativă a celor care consideră votul indirect din Statele Unite ca fiind un fenomen politic izolat, în contradicţie cu votul universal şi direct din toate celelalte state, intervin – din nou – judecăţi părtinitoare şi inexacte. Votul indirect nu este exclusiv american.

Preşedintele Indiei, ca şi cel al Germaniei, Italiei şi altor ţări sunt aleşi de parlamentele respective, nu direct de cetăţeni. Este adevărat că în aceste cazuri, preşedinţii nu sunt şefii executivelor, aşa cum este preşedintele american.

Cel din fruntea executivului Marii Britanii, primul ministru preia funcţia când partidul lui, câştigător în alegeri, îl desemnează şi el este confirmat de monarh. Această modalitate nu este deloc apropiată de votul direct al masei electorale.

Apoi vin organizaţiile multinaţionale şi suprastatale: ONU - Organizaţia Naţiunilor Unite, NATO - North Atlantic Treaty Organization, OSCE – Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Comisia Europeană şi Parlamentul European. Unele din ele, aşa cum este Parlamentul European, se bazează pe votul direct din fiecare ţară, care desemnează cei 751 de membri. Dar alegătorii direcţi din aria electorală Vaasa din Finlanda nu numai că nu au nimic comun cu alegătorii din judeţul Mehedinţi, dar nici măcar nu au auzit de ei. Iar cei care iau decizii la ONU, OSCE şi Comisia Europeană, decizii care se râsfrâng asupra multor ţări din lume, nu au fost aleşi, ci desemnaţi de guvernele naţionale. Delegaţii ONU ajung în funcţie prin numirea de către guvernul lor, dar nu toate statele membre ONU au guverne democratice.

Apărut în secolul XVIII dintr-o necesitate istorică, votul prezidenţial american indirect, bazat pe Colegiul Electoral, a căpătat o solidă confirmare istorică: nu există exemplul unei dictaturi în istoria americană, nu au fost lovituri de stat, crize de guvern şi nici regimuri militare care au preluat puterea politică. Sunt puţine şanse ca actualul sistem electoral să se modifice în viitor, tot aşa cum nici Constituţia Americană nu a fost vreodată înlocuită.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp