"Iubite domnule Anestin, îmi ceri un rezumat al romanului. Iată-l: un ziarist, sosind spre ziuă de la redacţie acasă, asistă la căderea unui corp ceresc la câţiva metri de dânsul. Era nu un bolid, ci un aparat perfecţionat de zburat. Privind prin geamurile aparatului, constată că e gol. Deschizându-l, află un caiet plin de ieroglife stranii. Ajunge să le descifreze. Era descrierea în stenografie a călătoriei unui român în lună".
Aşa începea scrisoarea lui H. Stahl către directorul "Ziarului ştiinţelor populare şi călătoriilor", Victor Anestin, scrisoare publicată în nr. 32 din anul 1913 al acestui periodic. Cu numărul următor avea să înceapă publicarea în foileton a romanului Un român în Lună. Din punctul de vedere al acurateţei literare, principalele neîmpliniri ale romanului sunt construcţia neglijentă, apelul la prefabricate narative de tipul manuscrisului găsit, dezechilibrul provocat de lungile pasaje de ştiinţă popularizată, agreabile în sine, dar intercalate fără o minimă justificare în firul epic, împrumuturile făţişe din Poe, Verne, Wells. La nivelul structurii prozei, Stahl este inferior oricăruia dintre aceştia.
De altfel, chiar programul literar al autorului, enunţat atât în scrisoarea menţionată, cât şi în "Lămurirea" cu care se deschide romanul, nu pare susceptibil de a genera capodopere: "A face literatură folositoare, aceasta e ţinta ce-o urmăresc. Am vrut să dau sub forma unui roman, atrăgător dacă se poate, un adevărat tratat de astronomie populară, fără socoteli, fără cifre, fără statistici (...), să povestesc lucruri aproape fireşti într-un cadru mai nou, într-o formă literară cât mai îngrijită, nefalsificând nici una din datele ştiinţifice, în care totul se înlănţuie firesc din momentul ce s-ar admite posibilitatea inventării unei substanţe refractare atracţiunii Pământului". (Recunoaştem în finalul fragmentului influenţa teoretizării wellsiene.). Însă, aşa cum se întâmplă mai întotdeauna în artă, programele sunt făcute ca să fie, conştient sau nu, încălcate.
Deficient, cum am văzut, la nivelul stăpânirii ansamblului (să nu uităm că romanul românesc în general era imatur la acea dată), autorul are destule reuşite "locale", în special în ceea ce priveşte imagistica. Iată, dspre exemplu, o viziune aeriană a răsăritului de soare în Carpaţi: "Apoi, Soarele incendie râurile, făcându-le să clocotească, ridicând din toată valea nenumăraţi aburi diafani ce se încolăciră unindu-se peste prăpăstii, peste râuri, printre munţi, până ce Pământul dispăru din nou, acoperit de un ocean de nori necăjiţi, străpuns ici-colo doar, ca insule stâncoase, de vîrfurile mai înalte ale masivului muntos. De n-ar fi fost tăcerea desăvârşită, ce nu o poate concepe omul pe Pământ, iluzia mării nemărginite, bătând zgomotos cu valuri spumoase stâncile coastei, ar fi fost desăvârşită. Dintr-o dată, un curcubeu de o neînchipuită lărgime şi splendoare îşi întinse puntea feerică peste toată nemărginirea oceanului de nori, pe care plutea singura umbră titanică a globului meu zburător.
Apoi, iarăşi, ca prin farmec, ceaţa se risipi, curcubeul splendid pieri, şi-mi apăru, scăldată în ablbastru, miniatura masivului Carpaţilor, întinzându-se la infinit, străbătut de miriade de subţiri panglici de foc şerpuitoare, unindu-se capricios şi dispărând în depărtări". Istovit de strădania descifrării manuscrisului găsit în interiorul bolidului, ziaristul adoarme cu capul pe masă şi visează, lucru care prilejuieşte o secvenţă onirică a zborului remarcabilă prin efectul de real: "Urcam cu furie, cu mâinile lipite de trup şi orice mişcare iuţea mai tare căderea-mi în vidul fără fund, atras, sorbit de o putere nevăzută. Părul meu lung, zbârlit deasupra capului, creştea parcă mereu, capul mi se subţia, gâtul mi se lungea, trupul se întindea ca şi cum ar fi fost de cauciuc. Vântul sufla în pieptu-mi ca într-un tub de orgă, urlând ca o sirenă, mereu mai ascuţit; ceasornicul din buzunarul vestei, briceagul, nasturii de metal, în groaznica frecare de pătura de aer luceau, ardeau, muşcându-mi carnea şi tot mai repede cădeam în vid (...). Bietul meu trup, lungit acum la mii de metri, trecu mai iute ca lumina de Calea Lactee, unde un moş cu barbă de argint viu curăţa o nesfârşită şină de tramvai, făcând ca mii de stele să scapere nebune în frecarea fierului ceresc. Trecui mai departe, atras acum cu furie de o stea ce parcă mă chema, făcându-se tot mai mare, cât o chitră, cât un pepene galben, cît discul de lumină al unui cinematograf, cât cupola Ateneului într-o seară de concert, mare de n-o mai puteam cuprinde toată într-o privire".
Judecând acum din perspectiva conţinutului de idei, se constată de la bun început un lucru frapant, care-l singularizează net pe H. Stahl, în comparaţie cu veneraţii săi predecesori. Este vorba de motivaţia plecării. Ce-i determinase pe Hans Pfaal, pe Barbicane şi colegii săi, pe Mr. Cavor şi Mr. Bedford, ca să-i numim pe cei mai cunoscuţi dintre predecesorii românului în vizitarea Lunii, să-şi ia lumea în cap aruncându-se în hăul stelar? "Omul care părăseşte lumea când există zile ca acestea e un nebun!", exclamă dl. Bedford după o friptură de vacă şi o bere, cu câtva timp înaintea lansării, hotărâtă nu în mică măsură de oarecari încurcături şi reverii financiare. Cavor este un savant ţicnit exemplar, care şi pus la zid se simte în laborator. Preşedintele Gun-Clubului, Impey Barbicane, doreşte să transforme Luna într-un nou stat aparţinând Uniunii Americane. Cât despre jupânul Phaal, acesta fuge pur şi simplu, încolţit de creditori. Motivaţia astronautului român nu este prezentată explicit, ea ajunge să se dezvăluie progresiv, pe parcursul lecturii.
Primul capitol al romanului este un travling de un surprinzător şi pregnant realism, prin Bucureştii zorilor unei zile de iarnă a începutului de secol douăzeci. Câtă vreme ochii naratorului sunt îndreptaţi spre cer, scrisul e cald, ataşant: "Luna, în ultimul pătrar, foarte sus pe cer, strâmbă şi mâncată, lumina straniu oraşul adormit, proiectând pe covorul alb umbre scurse, foarte netede, ca ziua în toiul verii. Cerul era negru catifelat, stelele somnoroase clipeau repede ca să nu adoarmă. Marte singur se căznea să ţină deschis un ochi mare şi roşu (...) frumoasa constelaţie iernatică a Orionului şi strălucitorul Sirius pluteau în văzduhul curat". Îndată însă ce privirea coboară, tonul se schimbă: "Departe, înspre Bulevard, se vede lumină la etajul unei clădiri - vreun club, iar dintr-acolo, venind spre mine ca doi ochi de lup, înaintau mărindu-se felinarele unei trăsuri ce, fără zgomot, pe asfaltul acoperit cu zăpadă, ducea acasă vreun decavat (...) Masiva clădire a hotelului de Franţa era luminată la catul I, desupra firmei Café Restaurant: vreo «academie de biliard», ocultă; la o fereastră un chelner îşi număra bacşişurile. Pe strada Ilfov, alte lumini: un «Cafeu Concert», de unde ieşea pripită, ferindu-se de trecători, o nenorocită creatură în rochie albă, împodobită într-un şal ordinar; mîntuindu-şi trista meserie s-afundă în cine ştie ce colţ de mahala". În continuare, culorile sunt din ce în ce mai intense şi mai întunecate: "Neagra figură a muscalagiului, cu un muc de ţigară în gură, se lumina de un foc straniu când trăgea în piept tutun. Răzimat de-un felinar, un vardist sorbea ceaiul firbinte cu care-l cinstise bragagiul bulgar, amic al uniformei româneşti (...) La farmacia din colţ, înghemuită într-un şal, vreo mamă ce-şi avea pruncul bolnav aştepta să i se deschidă, neîndrăznind să sune a doua oară (...) Şi mai mergând, auzii zgomotul unui fierăstrău muşcînd cadenţat lemnul tare: la un depozit de lemne, un bătrân îşi începuse munca grea şi monotonă, ajutat de baba lui: şezând pe o buturugă, trăgea şi ea fierăstrăul lung cu o mână, suflând în cealaltă s-o încălzească".
Aceasta e lumea în care, cu un şuierat ascuţit, învăluit într-o orbitoare lumină albastră, se prăbuşeşte cilindrul venit din cer, ultimul mesaj al românului călător în Cosmos. Cerul înstelat apare ca o compensaţie inalterabilă a absenţei legii morale, absenţă care-l duce pe narator până la accese de anxietate, de modernă însingurare metropolitană: "Mergeam de-acum bănuitor, privind în urmă-mi la fiecare pas, şi-mi fu frică de lătratul unui biet căţeluş, frică de hârşâitul fierului curăţind şinele tramvaiului din deal de la Oppler, frică de măturătorii primăriei, mergând în grupuri, ridiculi cu pelerina lor scurtă, cu gluga de domnişoară".
După ieşirea din scenă a ziaristului, rolul naratorului este preluat de autorul jurnalului, astro-navigatorul român, schimbare formală şi în acelaşi timp inabilitate narativă, deoarece şi acesta din urmă se dovedeşte a fi un exponent al aceleiaşi atitudini existenţiale. Perspectiva aeriană a teritoriului ţării îi prilejuieşte astfel de reflecţii: "Ce mândră eşti ţara mea iubită, cu lanurile tale bogate ce de aici, de sus, par ale tuturor! Ce fericită mi te-arăţi fără politici, fără stuaţii moştenite, unită fără graniţi, cum te cuprinde cu dor vederea mea (...) În lumina intensă a celor câteva secunde recunoscui, jos, sub mine, oraşul Câmpina, cu imensele-i cisterne de petrol şi sondele sale urcând din Prahova până în vârf de munte, sugând la sute de metri păcură neagră ca iadul, scuipând-o la străini".
Motivaţia plecării în spaţiu începe să se contureze: ea nu este pentru eroul lui Stahl tentaţia aventurii, a neobişnuitului sau revolta provocată de gravitaţie; nu e vorba nici măcar de invocarea buimacă şi entuziastă a setei de cunoaştere irepresibile, a imanenţei nevoii de scotoceală la rasa umană - topos care a dăinuit liniştit până la sancţiunea Solaris. În cauză este un refuz global, înstrăinarea de o lume în care a simţi şi a înţelege nu te ajută să trăieşti, dimpotrivă. Naratorul (care se confundă evident cu autorul) este un spirit vădit influenţat de pozitivism; el opune vânzolelii politicarde şi ritualurilor moderne imacularea şi eficienţa ştiinţei aplicate. Pitoreştile lecţii de astronomie populară care apar în text sugerează ca posibil motto pentru roman cuvintele lui Jawaharlal Nehru: "Politicianismul şi religia sunt lucruri depăşite. A venit vremea ştiinţei şi spiritualităţii". Entuziasmul vizavi de ştiinţă nu suspendă însă luciditatea; fără un nivel corespunzător al conştiinţei sociale, progresul ştiinţifico-tehnologic poate ajunge la a fi acoperit de ridicol: presupunând că s-ar putea solidifica printr-un anume procedeu conul de umbră al Lunii, navigatorul imaginează posibilele excursii ce s-ar putea organiza de îndată şi chiar un nou sport pentru high-life. "Când ar fi Luna jos, hârşşş pe roate, s-ar coborî acolo, iar la întors ar aştepta să fie sus satelitul nostru şi iar hârşşş, la vale, s-ar înapoia acasă tocmai la timp ca să încaseze arenda moşiilor ipotecate".
Înstrăinarea călătorului sideral merge uneori până la crize mizantropice, până la înstrăinarea de condiţia umană. Limitările impuse de nevoia de hrană ("Mulţi ani va mai ţine încă obiceiul banchetelor, al poftirii reciproce a unor oameni în aparenţă inteligenţi, ca împreună, în jurul unei mese, să-şi umfle fălcile grotesc, deformându-şi gurile, îndopându-se cu hecatombe de biete victime asasinate canibalic") sau cea de somn ("Să dormi... ce degradare pentru om"), sunt resimţite dureros. Ca mai întodeauna însă la acest tip uman, apar oscilaţiile, incapacitatea de a-şi duce însingurarea până la capăt. "Mă cuprinsese (...) dor de bolta albastră a cerului ţării mele, dor de norii cei groşi (...), dor de munţi, de izvorul ce curge prevestind văilor de zăpada munţilor, dor de flori şi chiar de oameni... Ciudată lighioană e omul! Veşnic nemulţumit orice i-ai face, orice i-ai da, dorind ce nu are, batjocorind ce i s-a dat. Pe pâmânt mi-era necaz că noaptea nu e mai lungă şi mai neagră, că nu sunt casele Bucureştilor mai joase ca să văd mai bine stelele şi acum...". Revolta născută de contradicţia între spirit şi suportul său material culminează într-o îndoială fecundă: după ce îşi revarsă sarcasmul şi asupra fortuitului său coechipier, fluturele, numindu-l fabrică de omizi, omidă înaripată, salvată de la strivire doar de hainele-i poleite, viitorul cuceritor al Lunii se întreabă: "Ori, vierme infim de mic, să-ţi fi schimbat tu firea simţindu-te cu aripi? Să nu mai fii omidă când poţi să zbori spre floarea pe care altădată cu bale te-ai târât?". Desprinderea din lanţurile gravitaţionale presupune modificări structurale. Omul, aşa cum este el astăzi, nu e potrivit pentru Cosmos; călătoria în spaţiu nu e o simplă translaţie, ea forţează în om schimbări care pot duce până la spargerea barierelor condiţiei sale. Iată deci, in nuce, ideea necesarei transcenderi a umanului, a naşterii finţei cosmice care-şi asignează omul ca stadiu larvar, idee dragă lui Arthur C. Clarke. Este ideea centrală a celebrelor Sfârşitul copilăriei şi 2001 - O odisee spaţială sau, în plan filosofic, ideea "punctului omega", a lui Teilhard de Chardin.
I-a fost dat unui român, care a ştiut să privească stelele pe cerul nopţii, să o gândească în liniştitul început al celui mai zbuciumat veac din istoria umană.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp