„Afară era întuneric. Era frig, dar nu era zăpadă, într-o zi de 24 decembrie, în urmă cu 2019 ani.” Așa își începu preotul predica anul acesta, în ajunul Crăciunului. Ca un leitmotiv, întrebarea „De ce am venit, noi toți, la biserică?” era firul predicii, întrebare ce te punea pe gânduri, din moment ce știai, ca un „creștin dus la biserică”, ce se întâmplase faptic în această zi importantă pentru creștinism. De parcă importanța indiscutabilă a unei astfel de zile nu era îndeajuns pentru a fi ea însăși răspunsul la întrebare.
Cum intrasem, cu puțin înainte de începerea liturghiei, remarcasem mai multă lumină decât în alți ani. Decorațiunile pe lângă tradiționalul brad erau completate de ghirlandele ridicate deasupra altarului într-o strădanie de „alpinist decorator”, ca un cort imaginar, ocrotitor deasupra ieslei Pruncului Isus, din fața altarului. În vremea vestitului recensământ din Iudeea, Crăciunul nu avea loc în casele cu ușa zăvorâtă, nici în hanurile care nu aveau locuri pentru cei săraci; Crăciunul era undeva pe câmp, într-un staul. Acolo strălucea steaua vestitoare, acolo răsărea lumina, pe chipul unui nou-născut înfășat sărăcăcios.
Oamenii au venit la biserică, să-l vadă pe Prunc în acel sălaș sărac, să asculte corul și orga, să cânte refrenele tradiționale, să ia aminte la învățătura predicii, să intoneze Aleluia, să participe la celebrarea liturghiei prin rostire și gând și să-l primească pe Isus în sufletele lor.
Dar eu de ce venisem? Numai pentru atât? Răspunsul ar fi fost prea simplu.
În ajunul Sărbătorilor îmi hrănesc sufletul înainte de a-l îmbăta cu bucuria serilor festive alături de familie și prieteni. În amorțeala mulțumirii că toate de-ale gurii și decorațiunile din casă sunt pregătite pentru masa de Crăciun, îmi vine să mă cuibăresc pe canapea cu gândul la un film bun sau la cartea pe care am rezervat-o special pentru acest moment, mult așteptatul deliciu de savurat. Și totuși mai am ceva de făcut: să merg la biserică. După oboseala pregătirilor de Crăciun, mersul la biserică are asupra ființei tale efectul unei eliberări mentale profunde și fericite, ca după o plimbare la munte lungă, cu aer curat din belșug. Gândurile grele sunt disipate, iar grijile glisează într-un plan secundar, nu mai dau buluc în mintea mea. Te simți eliberat.
Cânt Gloria in excelsis Deo și cânt cu toți cei care sunt lângă mine, unii au voce muzicală, alții mai puțin. Cântă corul, dar cântăm și noi și asta este important. Un cântec care-ți dă aripi, mi-l imaginez răsunând în toate bisericile din lume. Atmosfera de sărbătoare te cucerește și te simți în largul tău, bucurându-te. Simțul de sine se estompează, ești deasupra agitației vieții de zi cu zi, te simți conectat la o realitate superioară.
Stau în picioare. În stânga mea, sunt cei din bănci, în general, cei vârstnici, în dreapta, în picioare, pe lângă perete, tinerii mai în puteri. Unii sunt în familie, alții singuri. Copii sunt peste tot, fie în bănci, fie la părinți care stau în picioare, în brațe. La momentul gestului de schimb de pace, dăm mâna cu toți din apropierea noastră, la care putem ajunge fără să deranjăm. Oamenii rostesc unii către ceilalți „Pacea domnului” sau simplu „Pace” și chipurile lor se destind în privirile care se întâlnesc și-n zâmbetele dăruite. În urarea curată și adâncă poți înțelege de ce oamenii au venit la biserică. Se simt mai apropiați în acest gest de împărtășire a dorinței de pace. Pentru cel singur, este singura ocazie a zilei de a adresa o vorba cuiva și a primi un zâmbet. În strângerea de mână și-n schimbul de priviri, dorința firească, naturală a omului de a aparține unei comunități mi se confirmă. Oricât de bogați, de celebri, de atotștiutori ar fi, oamenii vor rămâne „cerșetori de iubire”. Așa sunt ei creați, să ceară și să dăruiască iubire.
Sentimentul apartenenței face minuni. În aceste momente celebrezi cu mulți din lumea mare și în același timp cu generațiile înaintașilor tăi. Sentimentul este copleșitor, simțul timpului și al locului se pierde. Este o transcendență pe care o poți interpreta ca pe o minune, pentru că participarea la liturghie se face nu numai cu cei de lângă tine reuniți în biserică, ci cu toți cei aflați în alte lăcașuri celebrând Sărbătoarea Nașterii Domnului în acea seară.
Oamenii au venit la biserică și pentru a-i spune lui Dumnezeu „Te rugăm, ascultă-ne” pentru toți cei care nu sunt lângă ei și în special pentru cei care înfruntă primejdii, pentru cei încercați de boli și suferințe, foamete, calamități și războaie, pentru conducători de popoare. Pentru că, dacă o voce se poate face auzită dincolo de o fereastră bine închisă, mult mai multe glasuri pot „construi poduri” și salva suflete.
La finalul slujbei, aștept să se retragă de la altar preotul cu ministranții și apoi voi pleca și eu, cum fac de obicei. În refrenele vesele ale melodiei de încheiere, oamenii se ridică și ei din bănci, se salută și se îmbrățișează cu cei cunoscuți lor, ca părtași la o treabă bine făcută. Și uitându-mă la ei, găsesc răspunsul, simplu și totuși ascuns ca o mișcare corectă de cub rubik.
Eu venisem, noi cei de-acolo, veniserăm la biserică pentru a primi iubirea și a o dărui apoi semenilor noștri, în simplul salut, îmbrățișare, vorbă bună, ascultare, zâmbet sau ajutor, dincolo de zidurile bisericii, la orice oră din zi și din noapte, în orice loc din lumea largă.
Chiar dacă, de cele mai multe ori, timpul de-afară nu îmbie la a ieși din casă, plec în seara de ajun de Crăciun, la biserică. Mă întorc bogată: cu mulțumire și recunoștință în suflet și multă iubire de dăruit.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.