Foto: Profimedia Images
De mai bine de 40 de ani merg pe autostrada A1, în ambele sensuri, de câteva ori pe an. O știu aproape pe de rost: fiecare curbă, fiecare pantă, fiecare pâlc de pădure, fiecare benzinărie. Dincolo de faptul că aproape în fiecare an intră în reparații capitale pe tronsoane mari (dar asta e o altă discuție), autostrada copilăriei mele are azi o mare limită: are numai două benzi. Mai sunt și altele ca ea (vezi Autostrada Soarelui), iar problema vine din faptul că, în zilele noastre, pe astfel de rute pare că nu mai încăpem toți.
Când eram copil era mai simplu: toți aveam Dacia, în câteva variante, mai bune sau mai puțin bune; aveam cu toții loc de popas la Kilometrul 36; părea un drum lung, dar mergeai lin. Lucrurile s-au schimbat în timp. Ne-am diversificat gradual parcul național auto. Ne-am trezit ușor-ușor cu noi mărci, cu multe camioane, cu autocare și microbuze între orașele de provincie și capitală.
A1 s-a îngrămădit și, odată cu numărul mare de mașini, au apărut și chestiunile mai puțin plăcute: flash-uri, claxoane, vorbe aprige, degete ridicate, șicane la peste 130 km la oră. Regulile scrise și nescrise ale mersului în trafic sunt sistematic sacrificate fie de ignoranța unora, fie de orgoliile cu mulți cai putere ale altora. Pe unii îi uită drumul pe banda de accelerație, pe alții îi arde viteza atât de tare, încât s-ar urca pe parapet, iar alții fac slalom și pe banda de urgență. E firesc. Unii oameni se grăbesc. Viața a în viteză, nu pot să aștepte după toți „molâii” sau cei care au senzația că sunt doar ei pe șosea.
Mai sunt și cei caută cu disperare banda de mijloc. Eu sunt unul dintre aceia: tare mult m-ar ajuta o bandă pe mijloc pe care să merg regulamentar, de pe care fie să o iau mai tare, fie pe care să merg mai încet. Povestea mea de astăzi nu este însă despre infrastructura rutieră; știm că nu e punctul nostru forte la nivel național. Este însă o poveste paralelă, despre societatea în care trăim. Și, în care, la fel ca pe A1, nu avem decât 2 benzi. Azi ele se numesc „calea pro-europeană” și „calea suveranistă” (știu, ultimul termen nu e în Dex). Pe autostrada societății românești (deși nu e doar o problemă românească), pare să lipsească zilele astea banda de mijloc.
Am văzut mult alb și negru în aceste ultime luni și mai ales săptămâni, de-o parte și de alta. Am văzut multe reproșuri între cunoscuți și amici. Am auzit și citit multe injurii și reacții radicale din tabăra care propovăduiește consensul pro-european. Respectiv multă „pace” scrâșnită printre dinți din partea celor care vorbesc mai apăsat despre nevoia revigorării cu orice preț a triumfului național doar prin tradiție și noi înșine.
Cunosc oameni și de pe „banda 1” și de pe „banda 2”. Mulți sunt oameni cu care pot să beau o bere sau o cafea și să am o discuție articulată. Beleaua e că un discurs mai degrabă ponderat, rezervat sau circumspect te plasează, din perspectiva ambelor părți, în decor. Nu mai ai loc pe niciuna dintre benzi. Devii dușmanul ambelor „coloane”. E ca și cum, mergând pe această autostradă a societății, te trezești că unde ar trebui să fie banda ta de mijloc e, de fapt, un mare hău, o falie periculoasă în care riști să pici dacă nu ții ritmul de pe banda de viteză sau de pe cea de tranzit.
Cel mai la îndemână este să arătăm cu degetul către cei care ne conduc. „Ei sunt de vină, ei ne-au învrăjbit!” Cum, și mai la îndemână, e să arătăm spre forțele oculte de la Răsărit sau să invocăm influența MAG-ului strategic de la Apus, respectiv influența nefastă și egoistă a birocraților de la Bruxelles. Probabil e câte puțin din fiecare, e limpede că trăim într-o lume imperfectă și plină de riscuri, printre altele și geo-strategice. Cum clar ar trebui să ne fie și faptul că nimeni nu ne iubește necondiționat în acest ungher de lume. Dar nu e doar despre asta.
Ce le-aș spune, la o cafea sau la o bere, partenerilor mei de tranzit de pe ambele benzi, este că ne-am cam înfierbântat de la prea mult zel. Că ne punem prea ușor jar la tălpi. Că picăm prea ușor în disputele antrenate de păcătoasele astea de platforme social media. Și că prea acceptăm ușor și necalificat informațiile pe care ni le toarnă, de multe ori, necunoscuții. Așa se naște sarcasmul ieftin și falsul elitism, capetele în gură, ghionturile și loviturile la glezne. Așa apar șicanele la viteză mare pe autostrada asta imaginară cu doar două benzi. Și le-aș mai spune, cunoscându-i și pe unii și pe alții, că „ăialalți” nu sunt mai răi, mai proști, sau dușmani. Ci că doar i-a prins (ne-a prins!) viața în diverse puncte pe acest traseu.
Toți acumulăm draci în trafic. Dar trebuie să mergem împreună.
Profit de ocazia acestui articol să reiau o idee amplu dezbătută în ultimele luni în societatea românească, în care ne-a lovit întrebarea cu iz de revelație: „Cum de am ajuns aici?”. Ideea asta, pe care uneori îți e și jenă să o șoptești de teama să nu te ia lumea la mișto, este educația. Problema educației are multe fațete în România. Spre exemplu sunt pe alocuri blocat de ce noțiuni academice (și inutile pentru o largă audiență) trebuie să-și însușească niște copii de 14-15 ani pentru examenul de capacitate la limba română, de exemplu. Remarc însă și cât de precare sunt preocupările pentru educația civică și gândirea critică, sau pentru un comportament empatic.
Nici nouă, generațiilor crescute succesiv de după 1990, nu ne-au fost predate aceste teme. Se vede. E bine că societatea mocnește. Iată: e vie, se primenește, dezbate, se trezește; fie din pumni, fie din conștiință civică. Și văd după încleștări ca cea de ieri (18 mai) sentimente mai bune, pe ambele benzi. Se caută unitate. Deci nu suntem chiar atât de răi...
Mai văd cum mulți ochi se îndreaptă către un singur om. Hai, doi! Ca și cum la ei sunt toate soluțiile. Nu, nu e așa, dragii mei parteneri de trafic. Multe dintre soluții sunt și la noi. Atenția la sursele de informații e una dintre ele. Chezășia la ce ni se vinde e alta. La fel, ușurința cu care ne inflamăm contextual. Similar, practica empatiei care, deși nu s-a predat la școală, funcționează prin auto-educație. E ca în trafic: trebuie să fim atenți și la cum conducem noi, dar și la ce vor să facă alții. Sau asta îmi place mie să cred. Ăstuia de îi lipsește banda de mijloc.
Sau poate că trebuie să mi-o construiesc împreună cu cei ca mine?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cât despre educație, am citit peste zece articole pe tema asta. Degeaba încerci să educi un copil care merge, nemâncat, 5 kilometri prin noroi sau arșiță până la școală, ai cărui părinți au fost uitați de autorități și care cu greu găsesc un loc de muncă. Toți autorii își imaginează că educația va umple falia care desparte cele două Românii. Este doar un colț al tabloului general. Adevărata falie a apărut din cauza zonelor uitate atât de autoritățile publice cât și de mediul privat - zone geografice lăsate în urmă. Și mai este zona marginalizării, a celor care nu primesc respectul cuvenit, a celor ignorați sau călcați în picioare de cei care se simt bine în falia cealaltă.
Toate astea nu se rezolvă doar prin educație. E vorba de mult mai mult. E vorba de a repara tot ce nu s-a făcut bine în ultimii 35 de ani.
Problema este că asta ia timp. Așa cum am reușit să distrugem societatea în treizeci și cinci de ani de non-valori ne-ar trebui cel puțin tot atât timp pentru a restaura valorile societății.