Tabloul Eurostat, cu temperaturile din iulie ale prețurilor, este cel mai recent buletin informativ oficial cu datele statistice ale inflației din Uniunea Europeană. La începutul săptămânii viitoare, de la Luxemburg, va fi dată publicității statistica lunii august. Vom avea și informații noi din celelalte zone ale planetei.
Azi, luni 12 septembrie, INS a publicat datele inflației noastre din august. Le voi analiza în singurul context relevant pentru dinamica prețurilor de consum din societatea românească: statistica Uniunii Europene, cu trimiteri semnificative la statistici globale.
ULITIMUL DECONT AL VERII
Acum, în UE și în întreaga lume, statisticienii analizează mișcarea prețurilor de consum în august 2022. Date estimative au fost deja publicate. În cursul acestei săptămâni însă, în baza rezultatelor de ultimă oră, vor fi definitivate patru rânduri de topuri: 1) ratele lunare ale inflației, în august față de iulie; 2) ratele anualizate, calculate pe 12 luni trecute; 3) ratele medii, din ultimile 12 luni, față de 12 luni precedente; 4) rata armonizată, folosită de Eurostat pentru comparații la nivelul zonei euro și la nivelul celor 27 de state-membre ale UE.
Concluzie: starea prețurilor continuă să fie febrilă.
Diagnostic confirmat: dezordine globală a prețurilor de consum. Cauza-cauzelor fiind scumpirea gazelor naturale, a electricității și a căldurii, fenomen agravat din 24 februarie, după izbucnirea războiului în Ucraina. Peste 60 de țări de pe toate continentele, care au dat răspunsuri în cadrul unei anchete internaționale, au întărit acest diagnostic.
Diagnostic codificat: “inflație galopantă”, întâlnită - potrivit celor mai recente criterii - în țări ca SUA, Canada, Marea Britanie, în 25 din 27 de țări din UE, cu rate ale inflației între 8 la sută (Finlanda) și 23,2 la sută (Estonia). Excepții notabile: Japonia - 2,5 la sută, “inflație târâtoare; Franța și Malta - cu 6,8 la sută, “inflație plimbătoare”; Turcia - cu 79 la sută, “hiperinflație”.
Primele simptome în UE au fost observate la sfârșitul lunii ianuarie 2021. De atunci, în mai mult de 20 de luni, am avut parte continuu de creșteri explozive ale prețurilor produselor și serviciilor energetice. O criză de lungă durată.
ȘANSELE PIERDUTE ALE ROMÂNIEI
În martie, anul curent - în tabloul indicilor armonizați ai prețurilor de consum, utilizați de Eurostat, care face relevante comparații la nivelul întregii Uniuni Europene - inflația din România era încă măsurată cu o singură cifră în stânga zecimalelor, înainte de virgulă: 9,6 la sută. De altfel, în întregul tablou, 20 de țări din 27 aveau rate ale inflației măsurate cu o singură cifră. Șapte țări însă “avansaseră” deja la inflații cu două cifre: Lituania - 15, 6 la sută, Estonia - 14,8, Cehia - 11,9, Olanda - 11,7, Letonia - 11,5, Bulgaria - 10,5 și Polonia - 10,2. Tabloul, așa cum arăta în cea dintâi lună a primăverii, nu a provocat niciun șoc în spațiul nostru public. Deși, după măsurătoarea internă, nearmonizată, trecusem și noi la inflația cu două cifre: 10,15 la sută.
Singurele note critice erau legate de rocada produsă în topul scumpirilor. Faptul că atunci, în premieră, mărfurile alimentare s-au scumpit mai mult decât cele nealimentare, deși în această din urmă grupă sunt incluse produsele și serviciile energetice, a provocat ceva iritare. Schimbul de locuri avea o justificare rațională -electricitatea, în loc să se scumpească, s-a ieftinit, semn că au funcționat măsurile de plafonare și compensare - dar acest “amănunt” trecuse neobservat.
Când însă, în aprilie și mai, cu vreme bună, au fost înregistrate scumpiri (pe 12 luni) de 87 la sută la gaze, 23 la sută la energie termică și 18 la sută la electricitate, au început criticile. O întrebare - devenită laitmotiv - se repeta cu insistență în dezbaterile publice:
- “De ce noi, cu resurse energetice semnificative, suportăm scumpiri mai mari decât în SUA și în multe alte țări din UE?”
Exista un motiv: de inflație ne-am contaminat odată cu lumea întreagă, virusați de criza energetică globală. La noi, însă, a intervenit și un adaos, un surplus de culoare locală. Voi detalia.
În ianuarie 2021, într-un moment în care aveam toate condițiile obiective să apărăm capul de pod cucerit în 2020, cu inflație optimă de-a lungul întregului an 2020, pierdusem deja bătălia subminați din interior. Din motive în totalitate subiective - determinate de “admirabila dezorganizare” în care am trecut de la prețuri reglementate ale energiei la prețuri de piață liberă - electricitatea s-a scumpit cu… 20 la sută! S-a scumpit, deci, într-o singură lună de 10 ori mai mult decât ar fi fost normal să se scumpească într-un an. Și, în consecință, rata anualizată a inflației (calculată pe 12 luni trecute) a urcat de la 2,06 la sută în decembrie 2020 (“inflație târâtoare”) la 2,99 la sută (“inflație plimbătoare”) în ianuarie 2021. Drum deschis pentru “inflația galopantă”. Cu vârfuri înalte în aprilie și în iunie.
Consecințe? Deși venise timpul să învățăm ceva din istoria trăită, care ar fi trebuit să constituie pentru noi un pas mare pe calea economiei de piață, am irosit această șansă. Teoretic, ar fi trebuit să învățăm că prețurile energiei, în aceeași măsură cu prețurile caselor, terenurilor, materiilor prime, banilor, inclusiv plata muncii - se formează în condiții de piață liberă, în raport cu mișcările la nivelul cererii și ofertei. Repet: teoretic!
Practic, însă, am pierdut o mare șansă, aceea de a beneficia de prețuri ale energiei ordonate în matca normalității. Și am pierdut cursa. Strategia energetică a eșuat în criză energetică. Iar din aceste două șanse irosite s-au adunat cele 20 de procente care - de aproape doi ani încoace, lună de lună - întregesc aportul intern la inflația noastră, care ne toacă nervii și banii cu mai mult aplomb decât o fac exploziile de prețuri din SUA și din zona euro.
Grosul creșterii prețurilor - celelalte 80 de procente! - reprezentă import de inflație! Din inflația globală, aprinsă din scumpirea energiei și întreținută, în cea mai mare parte a țărilor lumii, de influența acestor scumpiri asupra prețurilor generale.
UN PARADOX GREU DE EXPLICAT
Trecerea din martie în aprilie a marcat și cel mai mare salt al inflației, o creștere cu 3,61 puncte procentuale, de la 10,15 la 13,76, toate fiind rate nearmonizate. De uz intern. După următorul salt, făcut în mai, cu mai puțin elan, inflația nu a trecut mai sus de 14,49 la sută. O creștere cu numai 0,73 de puncte procentuale.
Și cu asta, odată cu venirea verii, marele galop s-a oprit. Rata din iunie, de 15,05, marca o creștere și mai mică a inflației, de numai 0,56 puncte procentuale. În iulie, cu un ușor recul, până la 14, 96, ar fi putut fi un semn că dezinflația se pregătește să intre în scena. BNR a anunțat public că vom mai avea un hop, în august, prognoză certificată de comunicatul de azi. Inflația a urcat cu 0,36 de puncte procentuale, până la 15,32 la sută, revenind aproape de cota lunii mai.
Ce este limpede însă? Că, încă de acum patru luni, din luna mai, inflația a intrat într-o etapă nouă! Urcă și coboară cu mișcări lente, cu mult sub un punct procentual, ceea ce înseamnă nu doar că nu mai galopează, ci că a stagnat.Iar de aici, mai departe, ar putea să înceapă dezinflația.
Paradoxal, însă, nici în primele două luni ale primăverii, cu salturile cele mai mari ale inflației, nici după, nu a fost criticată politica monetara ale băncii centrale în confruntarea cu inflația. Și scriu paradoxal…pentru că acum, la început de toamnă, când sunt șanse reale să trecem la dezinflație, politicieni, activi sau “în retragere”, au deschis… focul, făcând din alb negru.
Imaginea Băncii Naționale este înnegrită…din vorbe! Exclusiv din vorbe! Fără analiză, fără argument! Și, totodată, trecându-se sub totală tăcere un adevăr indubitabil: că în România suportăm o inflație de import, cu un surplus de 20 la sută generat de haosul în care a fost pornită liberalizarea prețurilor energiei.
Și mai grav: am auzit, zilele trecute că “Banca Națională este vinovată pentru inflația mare din România!” Ignorându-se contextul global! De parcă România ar trăi izolată într-o lume ideală, fără războaie, fără criză energetică, fără penurie de gaze naturale și de electricitate. Context ignorat și într-o altă șarjă de acuzații: “dacă BNR ar fi acționat mai repede”, dacă “ar fi luat o decizie mai curajoasă acum câteva luni, în noiembrie”, dacă “nu ar alerga în urma inflației” și dacă “nu ar fi lăsat (să crească) un mediu inflaționist scăpat de sub control” .
DE LA EXCES DE CERERE LA DEFICIT DE CERERE
România suportă de exact doi ani și jumătate toate furtunile care mătură planeta. Cu această lume împarte inclusiv suferințele provocate de inflație. Un rău rezistent la orice intervenție de politică monetară a unei bănci centrale, oricare ar fi ea! Asta e deja axiomă.
Această nebunie a început în 2020, când pandemia și recesiunile și-au dat mâna să lovească dintr-o dată întreaga planetă. Atunci, multe dintre economiile dezvoltate, cele din SUA, din zona euro și din alte zone, contabilizau încă o cerere de consum supraponderală. Desigur, într-un context artificializat, când numeroase bănci centrale, cu deosebire Fed și BCE, după mulți ani cu inflații modice, s-au repezit să reducă dobânzile la zero, unele chiar sub zero. Iar ca să poată menține ratele scăzute și, totodată, să favorizeze circulația banilor în economii îmbrăcate în haine de vreme frumoasă, au trecut la cumpărări masive de obligațiuni guvernamentale și ale companiilor.
Mai târziu, după ianuarie 2021, am văzut că inflația galopantă a impus “reparații capitale”. Iar pentru Fed din martie, și pentru BCE din iulie, a venit timpul loviturilor decisive date inflației prin creșteri ale ratelor politicii monetare.
Să revenim însă la ce s-a întâmplat în 2020, când și Fed, și BCE aveau dobânzile de politică monetară la zero. Și când, chiar din vară, datele economice începuseră să sufere schimbări dramatice. Tabloul ce se contura nu mai semăna cu acela de la începutul anului. În Europa, de exemplu, excesul de cerere de consum, susținut de politicile monetare ultrarelaxate ale BCE si ale altor bănci centrale, deja se topea. Venise vremea rea - cu închideri de firme, cu reduceri de locuri de muncă, șomaj, scăderi de venituri. Și, inevitabil, cu constrângeri impuse de pandemie. Toate tăind treptat din avântul consumului. În aceste împrejurări, de la exces de cerere s-a ajuns la deficit de cerere. Nu numai de consum, ci si de investiții. De-a lungul anului 2020, nu a mai existat destulă cerere în economia globală, în general, și în Europa în special. Și cum politica monetară nu poate genera cerere - aceasta fiind tot o axiomă! - nici BCE, nici celelalte bănci centrale europene nu au avut cum să se opună lanțului lung de recesiuni și de stagnări economice.
România, care nu a fost ocolită de încetinirea economică, a avut parte de o creștere economică negativă în anul 2020, de minus 3,7 la sută. O recesiune care a durat un an, cu o cădere șocantă de minus 9,8 în trimestrul doi și cu căderi în proces de atenuare în trimestrul al treilea, de minus 5,4 la sută, și de minus 1,5 la sută în ultimul trimestru. Cu o mențiune: au fost aterizări mai puțin șocante decât ale Franței, Spaniei, Italiei, Portugaliei, Croației, ale căror valori negative s-au înscris între 7,9 și 10,8 la sută.
Acesta era tabloul european la sfârșitul anului 2020. Primul an de criză. Peste acest tablou, în ianuarie 2021, a suflat vântul rece al inflației. Și de atunci, lună de lună, suflând fără încetare, a făcut ca prețurile să crească pretutindeni.
Pentru iulie 2022, Eurostat, a făcut public în 18 august, că doar două țări, Franța și Malta, formează grupa din vârful clasamentului. Mai departe, cu rate între 8 la sută (Finlanda) și 12,7 la sută (Italia) urmează clasa de mijloc. În această clasă, favorizată, inflații cu două cifre mai au Belgia, Grecia, Spania, Olanda. Ultima grupă, ocupată masiv de flancul estic, este deschisă de România, cu o rată pe iulie de 13 la sută. Urmată de Polonia, cu 14,2, Ungaria cu 14,7, Bulgaria cu 14,9, Cehia cu 17,3, Lituania cu 20,9, Letonia cu 21,3 și Estonia cu 23,2.
UN MEDIU INFLAȚIONIST SCĂPAT DE SUB CONTROL?
Sunt prea multe cifre? Categoric da! Este însă condiția unică pentru a pune în discuție o afirmație la fel de categorică, dar neadevărată! Aceea că banca noastră centrală ar fi vinovată pentru inflația mare din România!
De la ce date începem să judecăm lucrurile? Desigur, de la cele comparative. Dacă în flancul estic, România are inflația cea mai mică, 13,0 la sută există o explicație statistică. De unde a pornit zona euro? De la dobânzi aliniate la zero și deflație cu mult sub zero! A avut un răgaz de șapte luni până să ajungă la nivelul de la care, în ianuarie 2021, plecase flancul estic. Abia în iulie 2021, în a șaptea lună de impulsuri inflaționiste, media în zona euro a ajuns în poziția optimă. De 2,2 la sută.
Cu șapte luni în urmă, deci, în ianuarie 2021, România lua startul cu o inflație de 2,06 la sută. În februarie 2022, se păstra diferența de două puncte procentuale în favoarea zonei euro, ce reprezenta avantajul startului: zona euro - 5,9 la sută, România - 7,9 la sută. În timp ce Fed și BCE declarau că nu vor activa dobânda de politică monetară, ca să “nu facă mai mult rău decât bine lovind inutil inflația, banca noastră centrală avea înainte un an de când își activase arsenalul pentru a lupta cu surplusul de inflație, de 20 la sută, indus de trecerea dezorganizată la liberalizarea prețurilor la energie. A plecat la drum metodic, cu un plan bine pus la punct, trecând treptat de la controlul adecvat al lichidității la controlul strict; de la furnizări de lichiditate băncilor de afaceri, în condițiile recesiunii din 2020, la restricții de lichiditate; în plus, a renunțat la achizițiile de titluri de stat de pe piața secundată.
Iar când a fost nevoie să fie activată dobânda de politică monetară, a urcat-o de două ori în 2021, în octombrie și în noiembrie. Exact când i se reproșează ca ar fi trebuit să înceapă intervențiile, în 2021, prin noiembrie. Atunci, în toamna lui 2021, a și început! Într-un moment în care avea deja în palmares un avans de câteva luni ce i-a permis prima mutare decisivă, cu dobânda de politică monetară. După care a urmat a doua. În ianuarie 2022 a mutat din nou. Era cu trei mutări înaintea Fed-ului. A patra mutare a făcut-o în martie, odată cu Fed. A cincea și a șasea le-a făcut în avans. Pe a șaptea a făcut-o în iulie, în același timp cu Fed și cu BCE, după care a făcut încă o mutare în august. A mutat agresiv, de la 0,25 la sută la 0,50, apoi la 0,75 după care a plusat la 1,00 sută. Apoi a revenit la 0,75.
A mutat așa cum a fost nevoie, dozând matematic de fiecare dată echilibrul și mutând linia roșie - deasupra căreia economia s-ar prăbuși, în timp ce dedesubtul ei s-ar aprinde și mai tare inflația - în poziții optime. Fără să provoace recesiune, mai mult chiar, ajutând țara să facă o creștere economică situată, ca ritm, pe al șaselea loc din UE. Și lovind eficient efectele de runda a doua ale crizei energetice, ce se manifestau și se manifestă agresiv prin influențele prețurilor energiei asupra prețurilor generale.
Ar fi trebuit BNR să aibă o altă strategie pentru stăvilirea inflației? Sau un alt calendar, o altă secvențialitate? Evident, NU! Iar cât privește performanța, în condițiile în care și-a înscris cel mai bun rezultat din grupa cu cele mai grele condiții - flancul estic - nu e cea mai bună dovadă a eficienței acțiunilor și a alegerii optime a momentelor în care să intervină?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.