Delegații de la summitul climatic COP 28 de la Dubai au aprobat un acord care cere statelor lumii să renunțe la combustibilii fosili. Acesta nu are însă niciun fel de valoare juridică

Foto - Hannes P Albert/ DPA/ Profimedia

Știrea zilei în presa internațională este că delegații reuniți la summitul climatic COP 28 de la Dubai au aprobat un acord care cere statelor lumii să renunțe la combustibilii fosili pentru a evita cele mai grave efecte ale schimbărilor climatice.

Acordul nu are însă valoare juridică. Deci nu e obligatoriu. În plus, acesta a fost criticat de unii participanți, care nu îl consideră suficient de îndrăzneț pentru a limita criza climatică.

Textul solicită „o tranziție de la combustibilii fosili în sistemele energetice, într-un mod corect, ordonat și echitabil, prin accelerarea acțiunilor în acest deceniu crucial, pentru a atinge neutralitatea în materie de carbon până în 2050, în conformitate cu orientările științifice”. 

Prin alegerea termenului „tranziție” («transitioning away»), textul nu mai vorbește de o „eliminare treptată” (phase-out) a petrolului, a gazelor și a cărbunelui, termen care devenise de luni de zile stindardul în spatele căruia se raliau peste o sută de țări și mii de ONG-uri.

O sursă apropiată de președinția COP condusă de UAE consideră că textul a fost fin „calibrat” pentru a încerca să reconcilieze punctele de vedere opuse și, în special, pentru a evita ca Arabia Saudită să îl blocheze. Menținând în mod deliberat un pic de ambiguitate în formulare, astfel încât să poată ralia toate statele.

Susținătorii justiției climatice au declarat că textul este departe de a oferi ceea ce este necesar pentru o tranziție echitabilă. Există o mulțime de probleme încă nerezolvate. Țările în curs de dezvoltare au încă nevoie de sute de miliarde de dolari pentru a putea să facă tranziția de la cărbune, petrol și gaze, în timp ce țările dezvoltate și producătorii de petrol nu vor fi forțați să se miște atât de repede pe cât îndeamnă oamenii de știință.

În plus, SUA ies cu imaginea foarte bună după acest COP, după ce au promis puțin un pachet de peste 20 de milioane de dolari pentru țările sărace. China, în schimb, va continua să își extindă producția de cărbune, precum și cea de energie regenerabilă, iar industria indiană a cărbunelui nu va avea de ce să se teamă.

Acest acord, așa imperfect cum este, s-a confruntat cu o opoziție colosală din partea țărilor producătoare de petrol din lume. Arabia Saudită a încercat să elimine orice referire la combustibilii fosili, apoi a încercat să introducă referiri la captarea și stocarea carbonului, o tehnologie pe care pretinde că o iubește, dar în care, în mod ciudat, nu investește. Rusia a lucrat în spatele scenei pentru a împiedica progresul și va face acest lucru mult mai mult anul viitor, când COP 29 va avea loc la Baku, în Azerbaidjan.

În altă ordine de idei, dincolo de tonul optimist al unora, ar trebui să recunoaștem că summiturile privind schimbările climatice nu funcționează, după cum explică și The Guardian.

Delegații vorbesc mult, în timp ce criza climatică se intensifică. Un indicator important este faptul că de la începutul negocierilor privind clima, în 1992, s-a eliberat în întreaga lume mai mult dioxid de carbon provenit din arderea combustibililor fosili decât în toată istoria umanității. Iar în 2023 este posibil să se stabilească un nou record de emisii.

Așa că de-a lungul acestor summituri COP sub înaltul patronaj al ONU, lobbyiștii din domeniul combustibililor fosili au invadat coridoarele și sălile de ședință.

Este ca și cum s-ar permite producătorilor de arme să domine o conferință de pace. La Dubai, în acest an, lobbyiștii au fost mai numeroși decât toate delegațiile naționale, cu excepția uneia. Și nu sunt singurii: COP 28 a fost, de asemenea, plină de lobbyiști din industria cărnii și de reprezentanți ai altor industrii care distrug planeta. Cu alte cuvinte, ceea ce ar trebui să fie cel mai important summit de pe Pământ este tratat ca un târg comercial.

Experții citați de CNN spun că nu ar trebui să ne mire faptul că aceste acorduri post-COP favorizează non-soluții precum captarea și stocarea carbonului, al căror unic scop este de a oferi o scuză pentru inacțiune. Iar numirea lui Sultan Al Jaber în funcția de președinte al COP 28 ar putea fi văzută ca fiind deznodământul acestui fiasco. Acesta este directorul executiv al companiei petroliere de stat din Emiratele Arabe Unite, Adnoc.

Adnoc plănuiește acum o extindere masivă a operațiunilor sale de petrol și gaze. Înainte de începerea reuniunilor de la Dubai, Al Jaber plănuia să le folosească ca pe o oportunitate de lobby pentru a le vinde delegaților produsele companiei sale. Discutând cu cei care cereau acțiuni mai eficiente, reprezentantul UAE a spus că „dacă am elimina treptat combustibilii fosili, ne-am întoarce să trăim în peșteri”.

Combustibilii fosili reprezintă adevărata amenințare la adresa civilizației. Au existat câțiva președinți neinspirați ai summiturilor internaționale privind clima, dar niciunul nu a fost atât de nepotrivit în mod evident pentru acest rol precum Sultan Al Jaber. De altfel, acesta a și spus zilele trecute că nu există „dovezi științifice” pentru a elimina combustibilii fosili.

The Guardian mai scrie că poate că nu este surprinzător faptul că, din cele 28 de summituri încheiate până în prezent, 25 au fost eșecuri fundamentale, în timp ce două (Protocolul de la Kyoto din 1997 și Acordul de la Paris din 2015) au reprezentat jumătăți de succes.

Dacă orice alt proces ar avea o rată de succes de 3,7 %, ar fi abandonat în favoarea a ceva mai bun. Dar guvernele lumii continuă să facă același lucru în așteptarea unor rezultate diferite. Aproape că ne-am putea imagina că reprezentanții statelor care sunt trimiși la COP își doresc ca planurile lor să eșueze.

Prima și cea mai evidentă reformă care ar trebui să aibă loc în cadrul organizării COP-urilor constă în excluderea lobbyiștiilor. Dar lobby-ul industriei de combustibili fosili, oricât de grotesc ar fi, nu este nici pe departe singura problemă a modului în care sunt organizate aceste reuniuni.

Procesul în sine este învechit. Singurele negocieri globale care sunt organizate precum summiturile privind clima sunt alte summituri de mediu, cum ar fi conferințele ONU privind biodiversitatea.

Atunci când statele doresc să se întâmple ceva (acorduri comerciale, de exemplu) ele folosesc metode diferite. În ceea ce privește COP, eșecul reuniunilor este mai mult decât categoric.

În 1994, Arabia Saudită, susținută de alți membri ai cartelului petrolier OPEC, a insistat ca toate deciziile generale să fie luate prin consens. Deoarece această chestiune nu a fost niciodată rezolvată, regulile ONU privind procesul decizional rămân în formă de proiect. Rezultatul este că statele producătoare de petrol au obținut ceea ce au vrut. „Consensul” despre care vorbim este că fiecare națiune are drept de veto: 198 de delegați pot fi de acord cu o măsură, dar aceasta poate fi blocată de al 199-lea.

De când a început organizarea conferințelor COP, în urmă cu trei decenii, o mulțime de oameni au propus reforme. iar una dintre ele este îmbunătățirea modului în care se iau deciziile prin consens. Oricât de bine intenționate ar fi acestea, sunt inutile. De ce? Pentru că se poate modifica procesul, dar acesta va rămâne disfuncțional.

O altă abordare mai eficientă constă în înlocuirea procesului decizional prin consens cu votul, o opțiune care rămâne, sub formă de proiect, în regulamentul ONU. Obiecția evidentă este că o majoritate ar impune decizii altor națiuni. Dar acest lucru reflectă o concepție îngustă a ceea ce ar putea face votul.

Există o mulțime de modalități de asigurare a faptului că toată lumea poate fi ascultată, fără a se baza pe alegeri care să favorizeze doar un grupă de națiuni.

O altă reformă spre eficientizarea COP este ocolirea summitului prin elaborarea unor noi tratate obligatorii.

Profesorul de politici de mediu Anthony Burke sugerează o abordare inspirată din Tratatul din 2017 privind interzicerea armelor nucleare, din Convenția din 1997 privind interzicerea minelor antipersonal și din Convenția din 2008 privind munițiile cu dispersie. În aceste cazuri, statele și grupurile de cetățeni frustrați de lipsa de progres au început să construiască tratate fără participarea națiunilor puternice, în special a SUA, care au încercat să li se opună.

Ei au dezvoltat un impuls suficient nu numai pentru a împinge tratatele prin intermediul Adunării Generale a ONU, ci și pentru a stabili noi norme diplomatice care au făcut ca sfidarea tratatelor să fie mult mai greu de justificat, chiar și pentru națiunile care refuză să le ratifice.

Burke propune tratate privind defrișările și eliminarea cărbunelui, precum și o versiune mai puternică a tratatului de neproliferare a combustibililor fosili pe care alții l-au elaborat. El sugerează că, în cazul în care nu vor obține imediat sprijinul adunării generale, acestea pot începe să aibă impact ca tratate regionale, stabilind, de exemplu, zone fără despăduriri. Experții susțin că aceste tratate ar trebui să fie integrate într-o convenție globală privind efectul de seră, susținută de o Agenție Internațională pentru Climă, după modelul Agenției Internaționale pentru Energie Atomică.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp