Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Democrația se poate pierde prin neprezentare

Proteste în București

Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos

A fost prima femeie creată de zeii Greciei antice. Hefaistos, zeul făurar al focului, a modelat-o cu măiestrie din lut. Atena a învăţat-o să ţeasă şi a îmbrăcat-o în veşminte brodate. Afrodita a înzestrat-o cu puterea seducţiei, Apollo cu talentul muzicii, iar Hermes a învăţat-o manipularea, minciuna şi cum să înşele astfel încât să îşi atingă scopul. La final, Zeus, Arhitectul-şef, i-a oferit o cutie ca dar de nuntă, în care a ascuns Răul, descompus în părţi ale sale de sine - stătătoare. Numele i-a fost dat tot de Hermes şi acesta înseamnă, în unele interpretări, cea înzestrată „cu toate darurile”, iar în altele cea „care dă totul”. Dacă nu am cunoaşte povestea şi nu am şti ce s-a întâmplat mai departe, am fi tentaţi să credem că cele două nume au înţelesuri asemănătoare. În fapt, a doua interpretare a numelui Pandorei este cea mai apropiată de adevăr – cea care dă totul, inclusiv Răul.

Şi mai interesant în mitul Pandorei este faptul că, în nicio scriere, nu este menţionat sufletul ei, umanitatea fiinţei create de zei. Aşadar, prin ce este diferită Pandora de Galateea, sculptura de care este îndrăgostit Pygmalion? Răspunsul este unul simplu – complexitatea mimetismului. Galateea imită viaţa prin felul în care arată, prin fidelitatea cu care reproduce detaliile corpului uman. Dar oricine ştie că ea este o sculptură – una de geniu, dar, totuşi, un obiect, cel puţin până în momentul în care Afroditei i se face milă de Pygmalion. Pandora, însă, este o creaţie superioară. O creaţie care imită viaţa nu doar la nivel fizic, dar şi la nivel psihic, în lipsa unui termen mai bun. Pandora trăieşte, acţionează, se mişcă într-o lume reală fără a-i aparţine. Nu este nici moartă, nici vie pentru că atributele vieţii umane nu pot fi folosite pentru a o caracteriza. Ea este, în acelaşi timp, fiinţă şi neant, o entitate mimetică ce se confundă cu umanul. Dar, până la urmă, Zeus nu i-a dat viaţă, ci doar o cutie în care, la final, rămâne încăpăţânata Speranţă.

Întotdeauna am fost fascinată de miturile Greciei antice, de profunzimea lor şi de corespondenţa lor în contemporan. Mitul Pandorei nu face excepţie. Pandora există printre noi, se mişcă în spaţiul vieţilor noastre şi imită atât de bine umanitatea, încât suntem tentaţi să ne pierdem în ea. Iar acest lucru ne aduce într-un soi de paralizie al cărei efect este dizolvarea dorinţei de acţiune.

Am fost, zilele trecute, la protestul împotriva modificării Codului Penal, a graţierii şi a amnistiei. Am ajuns acolo în momentul în care s-a rupt cordonul, iar oamenii au invadat şoseaua. Am mărşăluit către Guvern cuminţi, pe două benzi, strigând, din când în când, aceleaşi lozinci pe care le strigăm de fiecare dată. Nu am părăsit rândurile şi nu am încercat să ocupăm toată şoseaua – era o procesiune civilizată, că atunci când vezi şcolarii în Săptămâna Altfel, mergând doi câte doi către muzee, ţinându-se de mână, sub privirile stricte ale învăţătorilor şi profesorilor. Din când în când, câte un claxon prelung, oferit din spirit de solidaritate, ne anima. Pe margine, oamenii priveau spectacolul de pe trotuar şi de la balcoane şi, pentru o clipă, am avut senzaţia că suntem o paradă de animale exotice. Am ajuns la Guvern, într-un final, iar clădirea fantomatică, rece şi încremenită în timp contrasta izbitor cu forfota mulţimii care se încălzea sărind şi strigând, îndreptându-şi furia, revolta şi dezamăgirea către pereţii de gheaţă.

Am auzit, de la ştiri, că am fost cam vreo 2500 de oameni. Şi am mai auzit multe păreri, corul internetului reproşându-ne că nu am ieşit la vot când trebuia. Împărţind sentinţe dure în stânga şi în dreapta în baza unor dovezi doar de ei ştiute. Au fost în jur de 700.000 de oameni la vot în Bucureşti, dintre care 420.000 nu au votat actuala guvernare. Noi am fost 2500 miercuri. Iar matematica simplă pe care am învăţat-o la şcoală îmi spune că 2500 este inclus în 420.000. Desigur, supoziţii şi supoziţii, dar mă voi avânta şi eu într-o presupunere şi anume aceea că cei 2500 de oameni care au stat trei ore în frig, strigând, sunt lipsiţi de comoditatea (sau pesimismul) care i-a făcut pe mulţi să nu iasă la vot. Eu cred că toţi cei care am fost miercuri în stradă am fost şi la vot. Dar nu despre asta e vorba. Ci despre două întrebări logice. Unde au fost restul de 417.500 de oameni miercuri? Şi, ducându-ne puţin în spate, unde au fost restul de 60%, aproximativ 10 milioane de oameni, atunci când au avut loc alegerile parlamentare? Iar răspunsul valid pentru ambele întrebări este Pandora.

Pandora zilelor noastre, entitatea care beneficiază de cele mai fine daruri – frumuseţe, pricepere, talentul pentru divertisment şi manipulare – este lumea virtuală pe care ne-am creat-o. Nu au făurit-o zeii, noi am făcut-o şi am înzestrat-o cu cele mai frumoase atribute pentru a ne oferi iluzia că ea înseamnă viaţa. Diferenţa este că Pandora a fost creată de zei că o armă a răzbunării îndreptată care Prometeu pentru că a oferit oamenilor focul – cunoaşterea. Noi am dat naştere Pandorei ca să negăm cunoaşterea, ca o formă de alinare, deoarece cunoaşterea a venit însoţită de certitudinea lipsei de control. Pe măsură ce am început să înţelegem mai mult ne-am dat seama că viaţa umană nu poate fi controlată. Ne-am dat seama că suntem actori şi nu regizori, iar atunci am creat, mimetic, tabloul unei alte vieţi unde avem posibilitatea de a fi regizori. Reţele de socializare, jocuri complexe, aplicaţii indispensabile – toate acestea au efectul de a ne îndepărta de realitatea neîmblânzită şi de a ne oferi o realitate alternativă care, întocmai precum apa, ia forma vasului în care este pusă. O controlăm, decidem ce vrem să vedem şi ce ne dorim să aflăm.

Câte bătălii virtuale nu am câştigat până acum? Am umplut pagina lui Dragnea de insulte atunci când a vrut să intre cu bocancii în această viaţă virtuală şi să o cenzureze. Şi am simţit mici satisfacţii pentru că, nu-i aşa, am câştigat. Am fabricat glumiţe, parodii şi ne-am distrat copios. Ne-am revoltat virtual şi ne-am răzbunat printr-un unlike. Am fost intransigenţi, combativi, neînduplecaţi. Tot virtual. Pentru că, uşor, uşor, această second life a eclipsat-o pe prima. A devenit mai interesantă şi mai reconfortantă pentru că am construit-o astfel încât se ne asigurăm reciproc de faptul că există o spărtură în vălul dintre lumi şi că imersiunea ei în cotidianul fizic este posibilă. Iar în tot acest timp, Pandora mult iubită, cea dătătoare de tot, a deschis cutia şi au ieşit din ea două manifestări ale Răului – ura şi paralizia autoindusă. Despre ură am discutat într-un alt articol, nu voi mai reitera cele spuse acolo.

Paralizia, însă, îşi găseşte manifestarea în cele scrise mai sus. Nu am ieşit 400.000 de oameni la proteste. Nu am ieşit 18.000.000 la vot. De ce? Pentru că am împărţit responsabilitatea în acest spaţiu virtual atât de mult, încât am diluat-o complet. Este acelaşi fenomen care se întâmplă atunci când eşti martor la o nedreptate. Dacă mergi pe stradă singur şi vezi un bărbat că loveşte cu pumnii o femeie, tendinţa este de a acţiona, cumva. Poate suni la Poliţie, poate strigi către el, poate sari în apărarea femeii. Dacă, însă, eşti într-un grup mai mare, în aceeaşi situaţie, tu ca individ aştepţi ca şi ceilalţi care sunt cu tine să acţioneze. Din cei zece care sunteţi, cineva trebuie să strige la el. Trebuie sa sune la Poliţie. Trebuie să intervină, cumva, pentru că sunteţi mulţi şi pentru că aveţi superioritatea numerică. Paradoxal, acesta este cazul în care, cel mai probabil, nimeni nu va face nimic. Pentru că fiecare individ îşi paralizează instinctul în aşteptarea acţiunii celorlalţi, iar simţul responsabilităţii se diluează.

Ne revoltăm pe reţelele de socializare, aruncăm sentinţe grave şi trăim în confortul absolut că şi ceilalţi ne împărtăşesc părerile şi că suntem mulţi. Dar atunci când revolta trebuie să evadeze din spaţiul virtual pentru a lua manifestare în real, ne poticnim. 200.000 suntem cei care am semnat petiţia împotriva Avocatului Poporului. 100 suntem cei care am şi ieşit în stradă atunci când trebuia să întărim hotărârea virtuală prin manifestarea ei în viaţa reală.

Confundând Pandora noastră cu viaţa însăşi, ne condamnăm la inactivitate. Disecam organul voinţei, ne încremenim instinctele şi aşteptam cuminţi. Câştigăm bătălii virtuale, dar câmpul de luptă este gol. Războiul îl pierdem prin neprezentare. Suntem liberi de responsabilitatea socială pe care am îndoit-o cu like-uri şi share-uri, iar degetul arătător rămâne arma noastră cea mai de preţ. Ne simţim bine în falsa siguranţă oferită de ceea ce am creat – de viaţa pe care o trăim conectaţi la o realitate alternativă. Nu trăim în România. Nu trăim nici măcar pe Pământ. Trăim într-o lume binară, pe care o modelăm după chipul şi asemănarea noastră. Ne erijăm în Demiurgi şi încremenim în faţa propriei creaţii, minunându-ne de perfecţiunea ei, contemplându-i calităţile alese. Ne dezicem de propriile corpuri în care locuim doar parţial – atât cât este necesar pentru a asigura supravieţuirea lor. Iar Speranţa, cea care nu vrea să părăsească cutia, ne seduce cu viziunea unei lumi pe care noi o alegem. O lume ale cărei întâmplări nu vin cu furia unui tsunami peste noi, ci sunt plămădite astfel încât să fie pe măsurile Patului lui Procust al fiecăruia dintre noi.

Iar în această frescă, nu Pandora este de vină. Nici măcar zeii care au creat-o. Ci aceia care au acceptat-o ca fiind parte a umanului, aceia care, seduşi de atributele ei au ales să ignore faptul că ea este, în definitiv, o entitate sterilă de umanitate, nimic mai mult decât o hologramă complexă. Prin forţa pasiunii sale, Pygmalion a transformat-o pe Galateea în fiinţă. Prin forţa temerilor noastre, a dorinţei de confirmare şi de control şi a iubirii de comoditate, noi am transformat spaţiul în care trăim în nefiinţă, iar pe noi înşine în avataruri. Vestea bună e că procesul e încă reversibil. Vestea proastă e că însăşi conştientizarea lui intră în categoria lucrurilor incomode împotriva cărora am creat barajul binar. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • In general oamenii actioneaza mai mult emotional si mai putin rational, inclusiv atunci cand voteaza sau se hotarasc sa nu iasa la vot. Mai toate tendintele mainstream dau dovada de manipulare, doar urmariti titlurile bombastice din presa care fac furori, filmuletele care ajung virale sau reclamele. Exista o logica a emotiilor si ratiunea de a fi om e bazata pe emotii, o astfel de gandire echilibrata intre intelect si emotional te poate feri de manipulari si sa actionezi constant in cunostinta de cauza.
    • Like 0
  • James check icon
    Eu nu cred ca ispitirile sunt chiar autentice, asa, dupa cum se povesteste, ca ai fi liber cu adevarat sa alegi intre Bine si Rau. Pentru ca exista doua tipuri de sinucideri: cea fizica si cea sufleteasca. A opta pentru partea pe care ai detestat-o dintotdeauna e ca si cum te-ai renega pe tine insuti, echivalent cu a o comite pe cea din urma. Da, fizic traiesti bine-merci, dar fara suflet ! Poti ? Pare-se ca unii da, chiar fara probleme, altii ba, si foarte probabil primii nici ca l-au avut vreodata. Ati vazut "The Red Thin Line" ? Daca nu, desi e un film de razboi, vi-l recomand cu caldura. Cel mai seducator dintre personaje e soldatul Witt. Un pacifist convins, care dispretuieste profund si refuza sa-nteleaga rostul razboiului in care e prins, iar cand ocazia se iveste chiar dezerteaza pentru scurt timp intr-o lume insulara paradisiaca, constient dar si impasibil fata de consecintele inerente dupa legea martiala. Adus inapoi si scapat de ele doar gratie superiorului sau direct, care-l indragise ca pe-un frate, Witt se dovedeste a fi cel mai bun camarad, acceptand voluntar cele mai sinucigase misiuni, cele de care simtea ca toti ceilalti se codeau. In cele din urma si sfarseste intr-una la care nimeni nu-l obligase, atragand avangarda inamica dupa el spre a o indeparta de propriul batalion ramas fara acoperire. Pentru el, fara sa fie defel un Rambo, ba chiar oposul clasicului erou al filmelor hollywoodiene dispus la sacrificii supreme pentru "tara si popor", nu este insa nimic surpinzator, e doar un rendezvous anuntat cu Raul, convins si ca acesta va triumfa ca-ntotdeauna, numai ca el ....niciodata n-a avut cu adevarat optiunea sa fie altfel, ca toti ceilalti, important fiindu-i in primul rand sa-si salveze propria piele. Si asta pentru ca nici nu exista o explicatie (sau poate doar ca n-am gasit eu una valida) pentru asa ceva: de ce sunt unii precum Witt si de ce altii niste cacanari pana-n maduva oaselor ? Desi regizorul evita deliberat mentionarea vreunei divinitati, filmul are totusi o puternica incarcatura mistica, imaginea succesiva mortii lui Witt fiind cea a paradisului insular in care acesta traise, ca si cum Binele doar il daduse cu imprumut celor care aveau nevoie, pentru a si-l lua apoi inapoi.

    Reintorcandu-ne la realitate, cred ca-i foarte tentant sa vezi Raul grupat intr-un singur loc, sub un singur nume. PSD ! E mai usor de starpit, nu ? :) Mai spre adevar mi se pare faptul ca amendabile raman practicile, iar acestea nu numai ca sunt interpartinice, sunt chiar sport national. Nu, romanii nu sunt deloc un popor amnezic, precum scriati in precedentul, ba din contra, sunt cei mai constiinciosi arhivari in a aduna informatii compromitatoare poate utile candva in scopul parvenirii, pentru simplul fapt ca nici nu si-a propus un trai cinstit, ci doar unul din smechereala. Daca uita ceva, atunci doar pentru ca nu nici l-a interesat nicicum din prima. Si toate acestea se extind muuult dincolo de granitele politicului. Eu va garantez ca multi dintre cei iesiti la manifestatie, o fac ca un periplu a indienilor la Gange, cumva convinsi ca asta ii spala de pacate, din dorinta de a parea cumva distincti sau mai curati decat restul in propri ochi, desi in microcosmosul lor personal se preteaza la unele si aceleasi practici pe care le imfameaza in strada. Gena compromisa !

    Nici eu nu stiu la ce concluzie vreau sa ajung si asta de buna seama pentru ca nici n-am vreuna. O dauna majora sa stiti insa ca nu cauzati unui sistem care s-a dovedit perfect functional si infailibil timp de decenii si fiti convinsa ca oricand se vor ivi oportunisti dispusi se le ia altora locul, ca deh, Seychelles, Paris s.a.m.d. insa ... din motivul expus la-nceput nici nu incerc sa va opresc ! :)
    • Like 0
  • votul este o chestiune discutabila, de la problema "cadourilor" electorale si pana la manevra "cheitei" de soft, dar demonstratia in starda este curata. dovezile sunt istorice si pot fi evaluate de catre orisicine. POPORUL ARE DREPTATE INTOTDEAUNA !
    • Like 0
  • check icon
    Sunt mândru că sunt concetățean cu toți acești oameni care au ieșit în stradă în aceste zile!

    Corupția nu trebuie grațiată, ea trebuie pedepsită, arătată și ținută minte!
    • Like 0
  • Superbe articole scrieti, va asteptam mai des pe Republica. Mi a placut la nebunie cel precedent cu "Sindromul geamanului diparut", m am regasit si m am gandit la el in timpul protestului, ce ar fi sa avem de a face zilnic doar cu oameni ca cei de la aceste proteste, cu asa coloana vertebrala si simt al raspunderii... Geamanul Disparut e iarasi pe baricade, dar nu pentru a l sugruma pe celalalt si a l ineca in propria i citoplasma, caci are constiinta prea puternica, ci pentru a il salva de la autoditrugere civica si marasm absolut. Nu stiu daca ati ramas pana mai la sfarsit la Victoriei, era o fetita in carca unui parinte ce atunci cand toti se potolisera cu strigatul a preluat ea initiativa si ne a dat isonul, incredibil moment.
    • Like 0
  • Aflându-se în cutia Pandorei, speranța este tot un rău, un rău care te amăgește, care te paralizează, cum bine zici. Ea este puternică atâta timp cât rămâne cu tine, cât rămâne în cutie, îți dă senzația că mai ai o șansă, când de fapt nu mai ai nimic.

    Speranța este cea care produce iluzia că lucrurile vor fi altfel decât o arată evidențele și logica.

    Componentele răului lucrează în echipă, iar speranța este cea care împiedică victima de la a acționa, de la a se apăra, în timp ce celelalte fac treaba.

    Singurul ei dușman este rațiunea, singurul antidot este acțiunea.
    Nu spera, acționează!
    • Like 1


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon elevi-

Educatori, învățători, profesori, cu toții sunt obosiți și fără chef. Dacă nu se urlă pe un etaj dintr-o școala, sigur se vorbește printre dinți. Dacă nu merg manipulările fine, sigur merg metode care sfredelesc sufletele celor mici cu replici grele. (Foto: Guliver/Getty Images)

Citește mai mult

Microsoft Envision Forum

Peste 800 de reprezentanți ai mediului de afaceri au luat parte, la București, la cea de-a VII-a ediție a Microsoft Envision Forum. În timpul conferinței, Gerd Leonhard - cunoscut futurist și autor, Raymond Campbell - fondator și CEO al Phulukisa Health Solutions și Cedric Dumont – aventurier și antreprenor au discutat despre transformarea digitală.

Citește mai mult