Despre ceremonia deschiderii Jocurilor Olimpice de la Paris, cu mânie şi părtinire

Foto credit: Capture TV France 2 via Bestimage / Bestimage / Profimedia

Aşa-zişii conservatori români au avut parte de un veritabil banchet săptămâna aceasta. După apariţia, socotită scandaloasă, a profesorului Andrei Nae de la Facultatea de Engleză a Universităţii din Bucureşti în fustă, prilej cu care s-au scris mii de rânduri vitriolante şi s-au excogitat sentinţe pline de fiere asupra degradării ideologice a tineretului, vineri seara, deschiderea Jocurilor Olimpice de la Paris le-a oferit ultraşilor de dreapta încă un ospăţ: organizatorii Olimpiadei au gândit, în cadrul ceremoniei iniţiale, un moment artistic care se voia o parodie scenică a unei picturi renascentiste celebre, „Cina cea de Taină” a lui Leonardo da Vinci, pe care o putem admira în Bazilica Santa Maria delle Grazie din Milano. Leonardo e un artist major al civilizaţiei occidentale, de care majoritatea pământenilor trecuţi printr-o formă de şcoală, oricât de rudimentară, a auzit, măcar şi în treacăt. Câteva din creaţiile sale sunt adăpostite de Muzeul Luvru din Paris, iar una din atracţiile turistice cele mai mari ale Parisului – dacă nu chiar cea mai mare – este tabloul „Mona Lisa del Giocondo”, cunoscut, mai simplu, ca „Gioconda”. Nu există aproape niciun european, american, australian etc. care să nu fi auzit de Gioconda şi Da Vinci. Dar tocmai această supraexpunere mediatică a unui artist creează şi premisele parodierii lui, ceea ce nu este, în sine, un lucru bun sau rău. 

Pur şi simplu aşa ceva este inevitabil în cultura contemporană. Ba din contră, este chiar parte integrantă a acesteia. Cred că am văzut cu toţii – şi nu de ieri, de alaltăieri – nenumărate parodii cu „Gioconda” şi „Cina cea de Taină”. E plin internetul de ele de zeci de ani şi totuşi n-am auzit pe prea mulţi să se plângă până astăzi de ele. Acum însă s-au rupt zăgazurile: „este atacat creştinismul”, „se atentează la tradiţia Europei”, „neomarxismul vrea să ne distrugă cultura, să ne corupă tinerii” bla-bla-bla. Să nu ne imaginăm însă că doar românii se manifestă astfel: peste tot pe platformele sociale cei care se autointitulează „conservatori” sunt scandalizaţi de ceea ce ei numesc ideologizarea jocurilor, profanarea creştinismului, promovarea imoralităţii, a comunităţii LGBT etc. Nu întâmplător am scris „etc.”: sunt multe lucruri – greu de cuprins într-o frază – care îi scandalizează pe aceşti oameni. Pentru aceştia istoria pur şi simplu merge prea repede şi şi-ar dori ca trenul ei, nu să încetinească sau să oprească, ci chiar să se întoarcă de-a dreptul în trecut la o staţie anterioară, unde lumea funcţiona exclusiv după regulile lor. Ceea ce au, de regulă, în comun conservatorii spoiţi de la noi şi de aiurea este o incredibilă suficienţă de sine şi lipsă de umor şi o indisponibilitate totală de cunoaştere a unei alte culturi sau a unor alte experienţe umane. Faimoasa vorbă, ce stă la baza umanismului renascentist, a dramaturgului latin Terenţiu (de fapt a unui personaj dintr-una din piesele sale) „Homo sum: humani nil a me alienum puto”, adică „Sunt om, deci nimic din ceea ce este omenesc nu-l socotesc străin de mine” le rămâne cu totul necunoscută.

Franţa şi cultura protestului şi a zeflemelei

Ignoranţa explică şi înverşunarea împotriva Franţei şi a culturii franceze care a generat spectacolul de aseară. Oricine are o minimă cunoaştere a spaţiului cultural francez ştie că parodia şi satira sunt organic legate de acesta. Dacă e să ne referim numai la „Candide” al lui Voltaire, la piesele satirice ale lui Molière, la grupurile comice „Les nuls” sau „Les inconnus”, la săptămânalul satiric „Charlie Hebdo”, ai cărui angajaţi au fost mitraliaţi acum câţiva ani pentru îndrăzneala de a publica o caricatură a profetului Mahomed, ne putem da seama de trei caracteristici fundamentale ale francezilor: ireverenţa, ironia şi autoironia. Asta nu înseamnă că nu pot fi şi serioşi şi cine a trecut prin şcoala franceză sau cine a avut, fie şi tangenţial, de-a face cu sistemul academic francez ştie cât de riguroşi şi de „ai dracului” pot fi. Dar în egală măsură francezii iubesc şi superficialul, spumosul (vezi neîntrecutele lor virtuţi într-ale modei şi parfumurilor) şi ştiu să şi râdă şi chiar să-şi bată joc de lucruri „sfinte” şi asta-i face speciali. A te aştepta de la francezi la o ceremonie pioasă, excesiv de solemnă, complet lipsită de originalitate înseamnă a nu avea habar de nimic din ceea ce defineşte Franţa contemporană. Francezii nu s-au dat în lături nici de la „profanarea” Islamului; doar nu eram atât de naivi, încât să credem că vor fi mai „cuminţi” dinaintea unei picturi renascentiste cu tematică creştină. Repet: francezii pot fi şi serioşi şi profunzi – şi nu cred că are cineva ceva de obiectat la defilarea echipelor olimpice pe Seine, la purtarea flăcării olimpice de legende ale sportului, printre care şi Nadia Comăneci a noastră, sau la sublimul moment al lui Céline Dion cântând splendidul „Hymne à l’amour” al nemuritoarei Edith Piaf. Dar printre atâtea momente înălţătoare, au găsit cu cale să mai parodieze şi „Cina cea de Taină” cu drag queens, să-l mai aducă pe scenă şi pe zeul grec Dionysos, şi câţiva reprezentanţi ai comunităţii LGBT. Nimic nelalocul lui după părerea mea: dacă ne aşteptam la militărie ca la chinezi sau la pioşenie siropoasă, nu puteam fi decât dezamăgiţi.

Conservatorism sau înapoiere?

Reacţiile pătimaşe din social media şi chiar din presa internaţională mainstream ne mai arată însă ceva, pe lângă ignoranţa crasă în ce priveşte istoria şi cultura franceză. Ne arată, de fapt, intoleranţa feroce a celor pretinşi conservatori la tot ceea ce nu corespunde modelului lor de valori. Diversitatea, eterogenitatea îi indignează şi-i sperie în egală măsură pentru că nu-şi pot închipui decât o lume în care minorităţile fie, la modul ideal, nu există deloc ori, dacă totuşi există, ele trebuie să fie strivite de majoritate în virtutea faptului că majoritatea este, prin definiţie, mai mare decât minoritatea. Orice ieşire din tipare, orice încercare de a şoca, orice este diferit faţă de modelul convenţional este văzut ca un atentat al stângii progresiste împotriva societăţii tradiţionale, ca o tentativă de impunere cu forţa a unei viziuni asupra lumii, care ultraşilor de dreapta nu le este pe plac. Aceştia sunt, în ultima vreme, foarte irascibili, le sare muştarul imediat, văd duşmani peste tot şi, în principiu, sunt foarte crispaţi, constipaţi. Citesc totul în cheie politică: e vina democraţilor că un bezmetic a încercat să-l omoare pe Trump, Kamala e o „progresistă” (cuvânt de ocară în vocabularul acestor oameni) care vrea să ucidă copiii în burta femeilor, vrea să ne facă pe toţi gay şi lesbiene şi să ne dărâme bisericile, francezii îl batjocoresc pe Dumnezeu pentru că s-au lăsat cotropiţi de neomarxişti, Andrei Nae e un nebun care, în loc să fie închis la Obregia, ne educă „copiii” (lasă ca studenţii la masterat nu mai sunt de mult copii, doar n-o să ne împiedicăm acum de un detaliu). Desigur, în spatele acestor indignări se ascunde neputinţa nemărturisită şi nemărturisibilă de a face ceva pentru a opri ceea ce se întâmplă în lume. Cu cât eşti mai nesigur pe tine, cu cât ţi-e ţie însuţi mai neclar care sunt valorile tale, cu atât vei striga mai speriat că vin neomarxiştii, neocomuniştii peste tine şi-ţi distrug lumea. Ceea ce înduioşază la ei e credinţa naivă că pot schimba cursul istoriei, că, dacă se înverşunează ei mai cu foc, pot opri tsunami-ul care s-a pornit şi care, în maximum o generaţie, ameninţă să schimbe ordinea lumii. Or, nu există niciun exemplu în istoria omenirii care să arate că, dacă îşi pun mintea cei aflaţi clar sub valurile vremii, pot opri valurile, odată pornite. 

Poate că şi presa, în lipsă de subiecte vara, aţâţă în mod intenţionat aceste „polemici” pentru rating, like-uri şi vizualizări, dar nu se poate nega că există un sentiment de adâncă anxietate în societatea occidentală în general şi în cea românească în special. S-au acumulat frici în decenii de nevorbit unii cu alţii, de întărâtat unii împotriva altora pe motive politice, astfel încât nu-l mai vedem pe cel de lângă noi, care poate fi diferit de noi, ca pe o fiinţă umană, ci ca pe un monstru ce trebuie anihilat sau, în cel mai fericit caz, ca pe un semen ce trebuie tratat psihiatric. Personal – şi aici ştiu că voi şoca după tot ce-am scris mai sus –, eu sunt conservator (chiar dacă cei mai mulţi nu m-ar considera aşa), merg la biserică atunci când simt şi pot, încerc să-mi formez o oarecare cultură teologică, sunt adeptul unui învăţământ riguros şi al unei şcoli extrem de severe din punct de vedere disciplinar şi academic, sunt visceral împotriva lui Putin şi a ruşilor şi ţin necondiţionat partea Israelului în conflictul cu Palestina. Asta mă face, în ochii unui activist de stânga din Occident, un adevărat fascist. 

Şi totuşi, consider că nu am absolut nimic în comun cu indignaţii şi pre-jigniţii descrişi mai sus. Diferenţa dintre noi o reprezintă – şi o spun fără modestie, chiar cu superbie – ştiinţa de carte. Când eşti prost bâtă, nu poţi fi conservator, ci doar înapoiat. Conservatorismul nu are nimic de-a face cu înapoierea şi refuzul realităţii. Este una să ţii la tradiţia ta în timp ce respecţi credinţele, umanitatea şi drepturile celorlalţi şi alta să-ţi închipui că lupţi cu satana, cu neomarxiştii, cu progresiştii în timp ce tu eşti tufă şi la teologie, şi la istorie, nici pe la biserică n-ai mai călcat de multişor. Bine că ne scandalizăm de profanarea „Cinei celei de Taină”, dar habar n-avem că tabloul lui Da Vinci nu este o reprezentare reală a Cinei celei de Taină a lui Hristos, ci doar o operă a unui geniu artistic. În fapt, sunt nenumărate studii de istoria artei care arată că adevărata Cină din Foişorul din Sion se va fi desfăşurat mult diferit faţă de ceea ce pictează Leonardo. De asemenea, o lectură mai atentă a Bibliei, pe care pretindem că o apărăm cu atâta „curaj” pe internet, ne-ar putea învăţa că Hristos a spus „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, nu „Urăşte-l din tot sufletul” sau că, atunci când i-a vindecat sluga sutaşului roman, nu i-a ţinut sutaşului (adică centurionului) predici despre cât de păgân şi de păcătos era el şi despre cum trebuia să se convertească. Nu, pur şi simplu a rostit un cuvânt şi sluga aceluia s-a făcut bine. Nu i-a zis centurionului: „îţi vindec sluga dacă nu mai bei, dacă nu te mai închini la zeii romani, dacă îl renegi pe Tiberius (împăratul roman), dacă nu mai faci sex cu bărbaţi şi dacă te pocăieşti”. Atunci când te dai conservator, dar habar n-ai ce vrei să conservi sau îţi doreşti doar să păstrezi un status quo politic care îţi e ţie favorabil, te asemeni mai mult fariseilor decât modelelor oferite de Hristos. Eşti, de fapt, un simplu înapoiat, un Sandu Napoilă, ultraretrogradul (vezi V. Alecsandri), care nici nu pricepe pe ce lume trăieşte, nici nu vrea să afle, dar zbiară isteric şi neputincios împotriva acelei lumi. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp