Foto: Francois-Xavier Marit / AP / Profimedia
Parisul a făcut magie. În bătaia picăturile de ploaie, Jocurile Olimpice din 2024 s-au deschis la Paris într-un stil spectaculos, cu mii de sportivi care au defilat de-a lungul fluviului Sena pe bărci și artiști care au dansat și cântat pe poduri, maluri și acoperișuri. Așa cum observă BBC, înlocuind pentru prima dată un stadion cu o cale navigabilă pentru a deschide „cel mai mare spectacol de pe Pământ”, show-ul de aproape patru ore a culminat cu aprinderea de către marele judoka francez Teddy Riner și sprintera Marie-Jose Perec a unui cazan în formă de balon cu aer cald care s-a înălțat pe cerul parizian.
Focuri de artificii albastre, albe și roșii au ridicat drapelul francez deasupra podului Austerlitz, înainte ca 6. 800 de sportivi din 205 delegații să călătorească cu 85 de bărci și barje pe lângă unele dintre cele mai faimoase monumente ale capitalei franceze. Pe parcursul ceremoniei au avut loc spectacole surpriză, inclusiv un număr de cabaret al cântăreței și compozitoarei americane Lady Gaga.
O zi începută cu un sabotaj
Ziua a început cu perturbări majore atunci când rețeaua feroviară franceză a fost afectată de incendii, iar ploaia abundentă de seara a pus capăt planului inițial al directorului artistic Thomas Jolly de a folosi soarele parizian pentru „a face apa să strălucească”, mai scriu BBC și The Guardian.
Așa cum remarcă și presa internațională, ploaia nu a distrus călătoria plină de viață prin istoria, arta și sportul francez, prezentată de aproximativ 2.000 de muzicieni, dansatori și alți artiști.
Ultimele două ambarcațiuni care au defilat - mai întâi SUA, următoarea gazdă pentru Jocurile Olimpice (Los Angeles 2028), și apoi Franța - au avut la bord cel mai mare număr de sportivi.
În deschiderea celei de-a 33-a ediții a Jocurilor Olimpice de vară, care se desfășoară într-un context politic intern și internațional dificil, președintele Comitetului Internațional Olimpic (CIO), Thomas Bach, le-a spus sportivilor că sunt acum „parte a unui eveniment care unește lumea în pace”. De altfel, peste 10. 500 de sportivi vor concura în 32 de discipline sportive la Jocurile Olimpice, care se vor încheia pe 11 august.
Ambarcațiunile cu sportivi fluturând steaguri au trecut pe lângă puncte de reper precum Muzeul Luvru, Turnul Eiffel, Grand Palais și Arcul de Triumf și au avut parte de 12 segmente artistice.
Un segment s-a concentrat pe reconstrucția Notre Dame, care a fost afectată de un incendiu în 2019. O trupă mare de dansatori a fost acompaniată de muzică compusă folosind sunete captate din reconstrucția catedralei iconice.
O altă secțiune a explorat istoria Franței, cu cântăreți costumați care au interpretat muzică din Les Miserables și un cor de Marie Antoinettes fără cap care a acompaniat trupa franceză de heavy metal Gojira. Aya Nakamura, vedeta R&B franco-maleză - cel mai difuzat artist de limbă franceză din lume - s-a numărat printre starurile care au oferit acte muzicale, mai scrie BBC.
Flacăra Olimpică
Flacăra olimpică, care a avut parte de o călătorie elaborată prin tot Parisul cu un purtător de torță mascat și un cal mecanic pe Sena, a fost transmisă pe scena de la Trocadero, în fața Turnului Eiffel, marelui fotbalist Zinedine Zidane.
Surpriza serii, așa cum remarcă și SpotMedia, a fost faptul că marele jucător spaniol de tenis, Rafael Nadal, de 13 ori campion la Openul Francez Roland-Garros, a fost cel care a preluat torța olimpică de la Zinedine Zidane la finalul ceremoniei și a purtat-o într-o barcă alături de Nadia Comăneci, Serena Williams și Carl Lewis. Apoi, Charles Coste, cel mai bătrân campion olimpic francez la 100 de ani, a luat flacăra din scaunul său cu rotile și i-a transmis-o marelui sportiv francez de judo Teddy Riner și sprinterei Marie-José Pérec, care au aprins în final flacăra olimpică.
Momentul Celine Dion
Céline Dion a revenit triumfătoare pe scenă în finalul ceremoniei de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris. Vedeta, care a fost diagnosticată cu sindromul persoanei rigide, a cântat Hymne a l'amour de Edith Piaf pe o scenă amplasată la Etajul 1 al Turnului Eiffel. A fost prima sa reprezentație live pe scenă de la începutul anului 2020, scrie The Guardian.
Kelly Clarkson, gazda NBC și câștigătoarea concursului American Idol, a rămas înmărmurită după interpretare, numind-o pe Dion „atletă” pentru momentul artistic pe care l-a realizat. Celine Dion a mai cântat la Jocurile Olimpice de la Atlanta în 1996.
„De fiecare dată când mă întorc la Paris, îmi amintesc că există atât de multă frumusețe și bucurie încă de experimentat în lume”, a scris artista canadiană într-o postare pe social media.
Femeia, pusă de francezi în centrul istoriei
Printre cele 12 tablouri pe lângă care au navigat bărcile echipelor se aflau scene reprezentând unele dintre momentele-cheie ale istoriei Franței, de la Revoluția din 1789 la reconstrucția Notre Dame. A existat și un segment, Sorority, dedicat femeilor. Potrivit organizatorilor, scopul a fost acela de a picta o poveste „mai plurală, mai diversă, mai bogată și mai aproape de realitate” decât versiunea oficială patriarhală. Parisul are aproximativ 260 de statui ale bărbaților și nu mai mult de 40 de statui de aur ale femeilor.
Astfel, au apărut statului cu Olympe de Gouges, militantă revoluționară pentru drepturile femeilor, sau cu Simone Veil, supraviețuitoare a Holocaustului, care a devenit ministră a sănătății și, în 1975, a legalizat avortul în Franța, mai indică The Guardian.
Celebra piesă „Imagine” a răsunat la ceremonia de deschidere, într-un segment care ne aminteşte de fragilitatea planetei noastre, solul de sub dansatori „sfărâmându-se” pentru a dezvălui problemele cu care se confruntă omenirea. News.ro scrie că piesa a fost interpretată de Sofian Pamart la pian şi de cântăreaţa Juliette Armanet.
Controversele nu au lipsit
În timpul ceremoniei de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris a avut loc un moment controversat, criticat aspru de fanii conservatori din toată lumea pe rețelele sociale, scrie GSP. Aceștia au considerat că „Cina cea de Taină”, celebra pictură murală a lui Leonardo da Vinci, care înfățișa ultima masă a lui Iisus Hristos și a celor 12 Apostoli, a fost parodiată.
DJ-ul local Barbara Butch, cunoscută pentru activismul LGBTQ+, precum și pentru militantismul acceptării persoanelor cu kilograme în plus, purta o aureolă pe cap. Alături de ea, pe scenă au fost mai mulți concurenți ai emisiunii de tip reality, „Drag Race France”, un show bazat pe travesti, realizat pe modelul „RuPaul's Drag Race”, celebra emisiune americană.
Unitate în diversitate
Jurnalistul Marius Pancu a descris ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris: „Fresh, modern, forward, fara limite de exprimare; natural, nu statuar; lejer si fluid, nu monumental si-ncremenit in grandiozitate, divers si asumat, auto-ironic. E singura cale in 2024 si singurul mod in care generatiile tinere vor tine in viata, da, paradoxal, traditia - pentru ca-i vor descoperi anumite elemente de buna voie, cu placere si integrare autentica, nu pentru ca "asa se cuvine". Bravo, Franta, there's no other way! Jocurile au intinerit si si-au asigurat continuitatea, oricat se vor da de ceasul mortii cei care ar fi vrut sa defileze in slow-motion figurine drapate ca zei antici implacabili, cu rigor mortis dat cu blush”.
De asemenea, cerecetătorul Vasile Crăciunescu a scris: „A fost frumos în seara asta la Paris. Iar lumea vrea și are nevoie de frumos, de o viață colorată, cu bule (de prosecco, nu din astea ce's la modă zilele noastre), una cu optimism, speranță, pace, siguranță, una guvernată de valori universal acceptate. N-ar fi chiar exclus să se poată și așa. În poză este zeul care a înțeles de mult că asta este calea”.
Până la urmă, Franța a transmis mesajul că nu trebuie să rămânem blocați în dogme când lumea se schimbă în jurul nostru. Apelul la unitate în diversitate, când în Europa și restul lumii se resimte dezbinarea mai mult ca oricând în ultimii zeci de ani, ar trebui să ne deschidă ochii și mai ales mintea. Ca să legi trecutul de viitor într-un mod sănătos și care să aibă durabilitate e nevoie să lași prezentul să se manifeste natural și în toate formele sale. E nevoie să oferi scenă „nemaivăzutului” clamat de unii și care îi inspiră pe alții. E nevoie să creezi o poveste, nu doar să spui una. E nevoie să-i faci pe oameni să privească spre „înainte” și să simtă că niciun obstacol nu o să-i mai tragă „înapoi”. Despre asta a fost ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de vară de la Paris!
Apasă pe imaginea de mai jos pentru a deschide GALERIA FOTO (sursa: Profimedia Images):
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Arta părăsise cu totul mărețele idealuri ale Antichității. Artiștii nu mai reprezentau pe pânză mitul lui Icar, cel al regelui Oedip, moartea lui Socrate sau alte subiecte mustind de idealuri pure. În schimb, își găseau inspirația din arta sălbatică, primitivă, în măștile de lemn ale triburilor sau în pictura de bâlci și de iarmaroc.
Subiectele erau scandaloase. Un tânăr spaniol pictează interiorul unui bordel. Prostituatele erau deformate sălbatic, chipurile lor semănând cu măștile unor triburi ("Domnișoarele" - cu ghilimele - din Avignon - Pablo Ruiz Picasso). Muritor de foame, francezul Marcel Duchamp expune o fotografie a Monei Lisa căreia îi desenează mustăți și îi adaugă câteva cuvinte nerușinate despre posteriorul care nu apare în pictură. Francezul e mână în mână cu un sculptor ciudat, care, în loc să proslăvească în lut și piatră corpul omenesc, cioplește forme geometrice și șuruburi de stors struguri. Mai grav este că sculptorul este un fost și promițător elev al marelui Rodin. El va scandaliza opinia publică mondială cu lucrarea Prințesa X, care are forma unui organ sexual masculin (Prințesa X - Constantin Brâncuși).
https://ro.wikipedia.org/wiki/Principesa_X
Se pare că arta a luat-o la vale: chipuri strivite, forme geometrice fără noimă, pastă de culoare stoarsă din tub direct pe pânză, personaje cu chipuri livide, vineții (Edward Munch - Strigătul).
Un poet ratat - Samuel Rosenstock - va porni o mișcare aiuritoare, în care poezia se face decupând cuvinte din ziar, amestecându-le într-o pălărie și copiind totul pe curat. Artistul francez amintit mai devreme - Marcel Duchamp - va expune un... pisoar, pe care-l va denumi Fontana. Spaniolul Picasso își va continua odiseea chipurilor strivite, scoase parcă din coșmaruri.
Atât, ajunge! Trebuie luată atitudine. La noi, trustul de presă Universul va publica un almanah care prezintă în detaliu situația artei "degenerate". Almanahul prezintă nume pe care publicul românesc nu le auzise: un oarecare Urmuz, mai vechiul Samuel Rosenstock (originar tot din România, luându-și pseudonimul literar Tristan Tzara - Trist în țară), sculptorul degenerat Brâncuși, un tânăr poet care scrie despre bube și mucegai (T. Arghezi) etc. Almanahul este prefațat de Nicolae Iorga, o figură emblematică a vremii, care deplânge halul în care a fost adusă arta.
Evident, avangardiștii nu stau cuminți. Gherasim Luca și Aurel Baranga vor scoate o revistă intitulată trivial P*** și i-o vor trimite lui Iorga cu dedicația Tu ai? N-ai! (cei doi vor face o săptămână de pârnaie pentru isprava lor).
Aripa conservatoare și extremistă va lua atitudine atunci când va ajunge la putere. În Germania, Partidul Naținal Socialist va organiza o expoziție a artei pe care o numesc degenerată (Marc Chagall, Munch etc.), unde publicul poate arunca liniștit cu ouă și roșii. Naziștii vor încerca să corijeze arta, expunând sculpturi de atleți, mame cu copii la sân și organizând olimpiade.
Nu simțiți că istoria se repetă? Se pare că lupta dintre NOU și VECHI continuă, cu accente pe care le vom resimți în curând. Cumva cel de al treilea război mondial? Nu pare o fantezie...
Cam asta mi se pare că încearcă să facă și progrestiștii, să arunce în aer o lume în care nu-și găsesc ei locul de speciali.
Nu există vechi și nou, există oameni care acceptă că soarele răsare de la est și apune la vest, și își adaptează viața în funcție de asta, și există oameni care vor să-i schimbe cursul ca să le lumineze lor mai tare.
https://polirom.ro/-/6393-cinci-fete-ale-modernitatii-modernism-avangarda-decadenta-kitsch-postmodernism.html
Matei Călinescu observa că opoziția dintre clasic și modern datează încă din Antichitate. O parte din gânditorii Antichității se plasau pe linia conservatoare, în timp ce alta pe linia progresului. Dualitatea clasic-modern nu ține doar de timpurile noastre, ci a existat întotdeauna. Întotdeauna a existat ceva clasic și un ferment modern, care a încercat să răstoarne clasicul. Partea interesantă este că, de multe ori, modernul a devenit clasic, deși autorii să-i nu și-au dorit acest lucru.
În arta modernă, Matei Călinescu vă dă un răspuns interesant: el vede două direcții ale modernismului. Prima este agresivă și anarhistă - linia Tristan Tzara, Urmuz, Arghezi - în timp ce alta este mai lină și bazată pe idei concrete. Impresioniștii se diferențiau substanțial de anarhismul dadaist. Ei căutau înțelegerea culorii prin știință și aplicarea ultimelor cuceri din optică în lucrările lor. Cezanne și impresioniștii studiau cu o rigoare științifică tot ce înseamnă culoare și efectul psihologic pe care aceasta o are asupra privitorului.
În prezent avem următoarea desfășurare:
MODERNISMUL - perioada 1920-1940
POSTMODERNISMUL - perioada 1940-1970
METAMODERNISMUL - perioada 2000 - ...
Ultima fațetă a modernsimului este cât se poate de interesantă: metamodernismul încearcă o sinteză între modern și postmodern. Cu alte cuvinte, dacă conservatorismul și progresismul sunt extreme, metamodernismul înceracă un fel de centru. Este o tendință destul de nouă și e greu de spus dacă reușește.
De acord că “dualitatea clasic-modern nu ține doar de timpurile noastre”. De aceea eu nu cred în vechi și nou. Sunt de acord că clasicul are nevoie de acel ferment modernist pentru a rămâne tot timpul proaspăt. Și într-adevăr există o diferență majoră între modernismul care caută noi forme, noi mediu de afirmare, și modernismul de dragul modernismului, ceea ce dvs. numiți anarhic.
Poate criza culturală a secolelor 20-21 nu este dată de forma de exprimare: modernism, postmodernism, sau chiar fuziunea dintre ele, ci de absența ideilor din spate. În operele clasice aceste idei, aceste mici adevăruri despre condiția umană sunt cele care, împreună cu partea estetică, ne oferă acea experiență de universal.
În modernism și în special după primul război mondial am redus condiția umană la absurd. Poate că avea dreptate cine a zis că civilizația occidentală s-a sfârșit undeva pe la 1914.
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/4d/Georges_Seurat_-_Un_dimanche_apr%C3%A8s-midi_%C3%A0_l%27%C3%8Ele_de_la_Grande_Jatte.jpg
E drept că reproducerea ecranului nu se compară cu originalul, care îți taie respirația (am avut șansa să-l văd). Strălucirea culorilor e inegalabilă, și e datorată unei teorii științifice.
Impresionismul, fovismul sunt toate căutări ale culorii. Revenind însă le ce spuneți dvs. clasicul și modernul sunt chestiuni relative.
Geroges Seurat a fost modern, dar a devenit clasic. Nu mai șochează, nu mai uimește.
Postmodernimul a fost caraterizat prin cădera metapovestirilor sau metaideilor (însemnând idei unificatoare). Religia, Știința, Morala n-au împiedicat atrocitățile fără seamăn care au avut loc. Și atunci care mai era rolul lor? Putea Știința să prevină și să vindece totul? Sau Religia? Sau Morala?
Lipsiți de repere, oamenii s-au anesteziat. Au luat totul în deridere, pentru că râsul este o formă de supraviețuire. Haz de necaz.
Această goliciune însă a născut ideea metamodernismului, care încearcă să redea un anumit sens unei lumi lipsite de sens. Problema seamănă cu o afacere extraconjugală: îți poți reface și relua căsnicia, dar nu va mai fi ca la început, pentru că încrederea a fost trădată. Metamodernismul încearcă să culeagă ce găsește funcțional în modernism și postmodernism și să peticească lucrurile pe cât posibil. E un teren necunoscut și alunecos, dar e un drum care trebuie parcurs.
Nimic nu mai poate fi ca înainte. Oamenii s-au separat și divizat. Cumva, s-au maturizat. Nu toți pot accepta Religia sau povestea Științei Care Rezolvă Totul. Nu poți obliga oamenii să fie ca înainte, cel puțin nu în mod democratic. Nu-i poți face pe toți religioși cu forța ca să institui o societate religioasă. Societatea de mâine va fi diversă comparativ cu cea de dinaintea celui de al doilea război mondial. Și va rămâne diversă.
Au facut si din olympics un Gay Parade!
Cu cat mai tare de depravarea sexuala afisata in public, cu atat sunt mai cool, avansati, moderni!
Tare de tot!
Daca nu, e parada. Daca da , e ofensa.
E greu de spus că a fost o blasfemie. Blasfemie este un discurs ÎMPOTRIVA unei religii. Un omagiu multicolor și ciudat, specific cabaretului francez, nu este chiar un discurs împotriva unei religii, fie ea creștină sau antică.
https://hotnews.ro/organizatorii-jocurilor-olimpice-isi-cer-scuze-pentru-cel-mai-controversat-moment-al-ceremoniei-de-deschidere-nu-am-avut-intentia-de-a-arata-lipsa-de-respect-1758847
De fapt scena respectivă este Festinul/Banchetul Zeilor, care a tot fost pictată de diverși pictori din diferite țări europene de la Renaștere încoace.
Pentru capetele pătrate care afirmă că scena respectivă nu își avea locul la eveniment: ba chiar că da, fix la acest eveniment, Jocurile Olimpice, își au locul Zeii Olimpului, Zeii Adevărați și Primordiali de la care emană și în cinstea cărora s-au organizat primele jocuri olimpice din lume, respectiv întrecerile sportive ținute în orașul Olympia din Grecia Antică.
Deci nicio "taină" cu personajul fake isus cristos și cu cina lui de taină!
În rest, festivitatea de deschidere a JO 2024 de la Paris a fost excepțională din toate punctele de vedere și în toate sensurile acestui cuvânt. În couda unuo mici probleme, totul a fost la superlativ. Mi-a plăcut maxim!
Oficiali catolici au justificat obiectiv de ce scena e din Cina si nu din Zeii.
Dar minciuna e uneori mai puternica decat adevarul, mai ales cat e spusa sfruntat.
Si fara rusine.
Prin urmare, scena nu are absolut nicio treabă cu Cina cea de taină. Nu numai că organizatorii au precizat acest lucru, dar, privind și comparând scena de la JO și Cina cea de taină, se vede clar că ele nici măcar nu seamănă: în pictura lui Leonardo Da Vinci apar 13 persoane de o singură parte a mesei, în timp ce în scena de la JO apar persoane de ambele părți ale mesei; pozele de la JO afișate de habotnici arată doar o parte a mesei, însă vizionând filmul, e clar că e lume și de cealaltă parte a mesei.
Masa la JO nu e doar masă, ca în scena cu Dionysos "servit" la masă sub capac - aluzie la renumita bucătărie franceză și la faptul că Paris este un oraș al artei culinare; la JO masa respectivă este folosită și pe post de podium/ scenă, pe care dansează și defilează persoane, aluzie la faptul că Paris este un oraș al modei.
Persoanele clar nu sunt 13 (12 apostoli + Isus Cristos) ca în pictura lui Leonardo, ci vreo 20-30, nu am numărat exact, dar în orice caz apar mult mai multe, deci nici măcar numeric nu există vreo legătură cu Cina cea de taină.
Nici costumele, nici alte elemente nu au nicio treabă: din tot se vede că e vorba de Zeii Olimpieni antici.
Raportarea scenei la Cina cea de taină este, prin urmare, doar o asociere forțată, trasă rău de păr, pe care intenționat o fac bisericile, habotnicii retrograzi și extrema dreaptă ultrareacționară și fascistă, special ca să iasă - iar! - cu scandal, să se dea iar loviți, să facă pe "victimele" cum știu cel mai bine în ultima vreme. Si e evident și de ce: fiindcă asta le aduce pe de o parte vizibilitate, pe de altă parte creează în ochii lumii impresia de acțiune, respectiv să nu creadă lumea că ei nu fac nimic.
Vaticannews.va
Nu cred ca Vaticanul face parte din grupul de "habotnici retrograzi și extrema dreaptă ultrareacționară și fascistă".
Cred ca batjocura ii excita mai mult decat minijupa.
Sper sa gresesc.
Este Sărbătoarea Zeilor de Jan Harmensz van Biljert, pictată în jurul anului 1635 și păstrată la Muzeul Magnin din Dijon.
Zeii din Olimp sărbătoresc căsătoria dintre Thetis și Peleu; în centrul mesei, nu Hristos este, ci încoronat Apollo. Bacchus-Dionisos zac în prim plan.
Nu mai ascundeti adevarul!
Daca a zis si in rus asta, nu inseamna ca doar ei au zis-o. De ce dezinformezi, ce interes ai?
„Cum a devenit homofobă Europa de Est
Norbert Mappes-Niediek
13.02.2021 februarie 2021
Intoleranţa faţă de homosexuali nu este o caracteristică a părţii de est a continentului. Dimpotrivă, în materie de orientare sexuală, răsăritul a fost multă vreme mai tolerant decât occidentul.
Pe vremea comunismului s-ar fi numit "o contradicţie secundară". Dar homosexualitatea a devenit după 1989 prima fractură în relaţiile est-vest. Tocmai politicieni naţionalişti din ţările est-europene, care lăudau propriul popor drept contrapondere tolerantă la occidentul "intervenţionist" şi misionar, propagau acum ofensiv intoleranţă maximă. "Fii intolerant, fii normal", scria pe pancartele partidului de extremă dreaptă din Bulgaria. Nu toţi adversarii homosexualilor ar fi spus asta atât de brutal, căci cine se autocalifică cu plăcere drept intolerant? Dar partidul respectiv a nimerit un punct nevralgic.
Intoleranţa nu este o însuşire răsăriteană şi mai ales homofobia nu este aşa ceva. În materie de orientare sexuală, în Europa de Est a domnit prin tradiţie mai multă toleranţă decât în Germania, de pildă, sau în Marea Britanie. Ţările vestice au fost cele care în perioada burgheză au pus în scenă marile scandaluri istorice privind "imoralitatea între bărbaţi".
Pe vremuri estul era mai avansat
În Europa de Est această temă nu a fost niciodată considerată una atât de importantă. De exemplu în Polonia nu au existat pedepse penale pentru homosexuali de când ţara a redevenit independentă, în 1918, la fel cum nu au existat în Franţa sau Italia. În Uniunea Sovietică această temă i-a delimitat pe bolşevicii naţionalişti de reformatori şi revoluţionari. În timp ce Lenin a abolit pedepsele, Stalin le-a reintrodus. Comuniştii cehoslovaci au vrut să abroge pedepsele pentru homosexualitate deja din anii 1950, dar au trebuit să se supună unui ordin contrar de la Moscova. Deja din 1957 sexul între bărbaţi adulţi nu a mai fost considerat în defuncta RDG un delict penal. Acelaşi lucru s-a întâmplat în Ungaria începând din 1961 şi un an mai târziu în Cehoslovacia. În Marea Britanie acelaşi lucru s-a întâmplat abia în 1967, în RFG în 1969 şi în Austria în 1971.
Intolerant era nord-vestul
Dacă, istoric vorbind, a existat o linie de demarcaţie de-a lungul continentului în materie de toleranţă sexuală, aceasta a separat un est şi sud-vest tolerant de un nord-vest intolerant. După 1989, cu numeroasele sale reforme şi transformări, tema nu s-a bucurat la început de o atenţie specială. Când în anul 2000, UE a interzis discriminarea sexuală la locul de muncă, în Polonia catolică, guvernată pe atunci de evanghelicalul Jerzy Buzek, s-au înregistrat prime proteste mocnite.
Dar împotrivirea constantă faţă de astfel de reglementări era la ordinea zilei în tabăra conservatoare peste tot în Europa, astfel că Polonia nu a constituit o excepţie.
Război cultural ambivalent
Ulterior însă controversa privind egalitatea în drepturi a homosexualilor şi lesbienelor, recunoaşterea în faţa legii a parteneriatelor între persoane de acelaşi sex, a căsătoriilor între homosexuali, s-a transformat într-un război cultural între est şi vest, cu mare potenţial de mobilizare. A fost primul de după 1989. În mod paradoxal, conotaţiile politice au făcut această temă atât de "sexy", nu viceversa.
Cultura pop a preluat acest subiect critic sau ironic. În Rusia, trupa de fete „t.A.T.u." a cochetat cu asociaţiuni homosexuale, în Serbia interpreta Marija Šerifović a câştigat cu această temă Song Contest-ul, devenind un idol naţional.
Puţin mai târziu ţara a avut chiar o şefă de guvern lesbiană. Pentru Serbia aceasta a fost ocazia pentru a exprima ambivalenţă. Prin astfel de lesbiene de notorietate se poate demonstra deschidere, fără a se zgândări prea tare dreapta patriarhală şi cultul pentru bărbaţii puternici.
O explicaţie psihologică
Care este miza chestiunii? În această dispută nu este nevoie de argumente. "Despre asta e vorba: dăinuirea poporului, demoralizarea armatei, ameninţarea căsătoriei. Dar toate acestea sunt raţionalizări", afirmă sexologul berlinez Martin Dannecker. Dannecker explică homofobia şi cea actuală, răsăriteană, în termeni psihologici. În spatele adversităţii se află un "profund dubiu privind coerenţa valorilor".
Raţionalism negativ
Dannecker face o diferenţă între est şi vest nu numai în privinţa valului de homofobie de după anul 2000, ci şi în istoria tratamentului rezervat homosexualităţii. În vest, în Anglia şi Germania, după o lungă perioadă în care tema a fost privită ca o problemă, a avut loc un soi de "raţionalism negativ". În loc de a fi condamnată în continuare ca un păcat, multă vreme s-a făcut încercarea de a psihopatologiza homosexualitatea, de a o prezenta ca o rătăcire sufletească sau nevroză. În mod tipic occidental s-a vrut descoperirea "motivelor" pentru care cineva era homosexual. "Dar nu s-a găsit nimic", susţine Dannecker. Aşa că ultima soluţie a fost acceptarea.
Homosexualii - icoane eretice
În schimb în est, mai ales în Rusia, unde în tradiţia ortodoxă fapta este mai presus de "motivaţia interioară", mai important decât ce simte cineva este fapta sa. Cu atât mai agresiv au reacţionat părţi largi ale societăţii la elementele demonstrativ, exhibiţionist şi pretins pedagogic ale mişcării pentru drepturile LGBT. Chiar şi sociologul Igor Kon, un merituos militant pentru recunoaşterea homosexualilor în Rusia, s-a arătat iritat de paradele gay. "Unii şi-au adus aminte de brigăzile studenţeşti de propagandă din Uniunea Sovietică de altă dată, care voiau să-i înveţe pe ţărani cum se strânge recolta." Toleranţa a devenit materie de predare şi homosexualii au devenit, la fel ca la paradele din occident, icoane - dar icoane eretice, satanice. Acceptanţă viitoare? Slabe speranţe.
Norbert Mappes-Niediek este de 30 de ani corespondent pentru Europa de Sud-Est al mai multor publicaţii germane. Noul său volum "Cerul împărţit al Europei. De ce occidentul nu înţelege estul" apare pe 15 februarie 2021 la editura Christoph Links din Berlin”. - https://www.dw.com/ro/europa-mea-cum-a-devenit-homofob%C4%83-europa-de-est/a-56552726
Si sa nu uitam:
„In 2011, în ruinele unei localități vechi de 6.000 de ani de lângă Praga s-a descoperit cea mai veche dovadă a homosexualității: scheletul unui bărbat datând din Epoca Bronzului îngropat într-o manieră specifică femeilor. Bărbatul fusese înhumat în poziție de fetus, cu capul orientat spre est și înconjurat de obiecte casnice, ritual aplicat în cazul femeilor.[50] Bărbații acelei perioade erau îngropați alături de arme – topoare de luptă din piatră și cuțite de silex – în mormântul ceh nefiind găsite astfel de arme.[51] Mai mult, în 2015, o pereche de schelete bărbătești vechi de 5.000 de ani a fost descoperită lângă orașul Tell el Hammeh, în partea de sud a văii râului Iordan. Potrivit cercetătorilor de la universitatea din localitate, scheletele ar putea fi dovada celei mai vechi perechi de homosexuali din istorie.[52]
În Asiria antică, dacă un bărbat voia să aibă sex cu un alt bărbat cu o poziție socială similară, se credea că astfel va fi părăsit de toate problemele și că va fi binecuvântat cu mult noroc.
Africa
Prima însemnare despre un cuplu homosexual provine din Egiptul antic și face referire la doi manichiuriști la curtea faraonului Nyuserre Ini, Khnumhotep și Niankhkhnum, care au trăit undeva între anii 2380–2320 î. Hr.[53] În mormântul lor comun, cei doi sunt pictați atingându-și nasurile, cea mai intimă poziție în arta egipteană, înconjurați de ceea ce par a fi copiii lor.[54] Antropologii Stephen Murray și Will Roscoe spuneau în scrierile lor că femeile din Lesotho se angajau în "relații erotice pe termen lung", damnate de societate, numite motsoalle.[55] E. E. Evans-Pritchard consemna de asemenea că războincii Azande din nordul Congoului aveau iubiți cu vârste cuprinse între 12 și 20 de ani, care ajutau la treburile casnice și întrețineau relații sexuale cu soții lor mai în vârstă.[56]” - https://ro.wikipedia.org/wiki/Homosexualitate
Si tot asa, se trece prin toate zonele geografice ale Pamantului:
Americi, Asia Centrala, Asia de Est, Asia de Sud, Europa, Orientul Mijlociu, Perioada preislamica, Pacificul de Sud.
Dupa cum se vede, istoria omului pe aceasta planeta e complicata. Mai ales cand e vorba despre sex.
Asa ca a nu intelege, a tot condamna si vitupera pana la exasperare tocand in gol aceleasi stereotipii e o greseala care aduce multe probleme societatilor actuale. A tuna si fulgera continuu ca ti-e atentata pudoarea, natia si traditiile e un mod de a te face remarcat ca mare conservator si traditionalist ferm si convins. Toti cei ultraconservatori trebuie sa stie ca nimeni nu le ia conservatorismul. Ca nimeni nu-i obliga sa fie altceva decat ceea ce sunt, ca nimeni nu-i obliga sa se declare sau sa adere la ceva cu care nu sunt de acord. Singurul lucru obligatoriu pentru toata lumea e: sa nu faci rau nimanui prin ceea ce esti, gandesti, te imbraci, iubesti, preferi.
De partea cealalta, a te victimiza permanent, a te pune mereu intr-un con de umbra, a te prezenta ca slab, neajutorat, lipsit de drepturi intr-un am 2024 din mileniul 3, cred ca e si asta o forma de manipulare. A scoate permanent ochii celorlalti ca nu te inteleg, nu te plac, nu sunt de acord cu tine, nu te admira, nu te urmeaza, e si asta o forma de prefacatorie. A spune ca nu ai drepturi si esti marginalizat si discreditat cand tu insuti te prezinti ca la circ (Franta a incriminat pe cei ce incrimineaza coafurile) e un mod de a te pozitiona in afara societatii.
Nimeni pe lumea asta nu a fost si nu va fi pe placul tuturor. Nu exista unanimitate de 100%. Nici Maica Tereza nu a intrunit acel procent, cu atat mai mult cand esti Nae si apari pe tocuri. De unde atata victimizare? Vrei sa fii acceptat de majoritate? Atunci suporta critica si ia fiecare zi ca atare, nu te baga dupa fusta „Political correctness” care te propulseaza peste majoritate direct in varf, doar pe principiul diversitatii.
Daca am inceta sa ne facem rau unii altora, am fi de o mie de ori mai buni. Daca am mai ceda putin din convingerile noastre de care suntem 100% siguri, am fi mai buni. Daca nu am mai fi atat de fermi si drastici si daca nu am mai avea impresia ca detinem adevarurile supreme ale omului pe Terra, si ce trebuie sa facem, sa gandim, sa spunem, sa imbracam, sa mancam, am fi mai buni. Daca nu am mai lasa religia sa ne duca pe un drum radical, daca am fi mai echilibrati, mai moderati in toate, am fi mai buni.
Cand realizez ca nu stiu nici macar 0.00000001% din cunoastere, adevar, istoria de la Big-Bang si pana in prezent, imi dau seama ca in scurtul timp pe care-l am la trecerea prin aceasta viata nu pot decat sa incerc sa invat in fiecare zi cate ceva, sperand ca la final sa pot taia unul din acele zerouri de dupa virgula.
Si extrema stanga si extrema dreapta sunt de rahat. Una o intretine pe cealalta.
P.S. Parisul a fost de vis. Fundal pentru o scena fluida pe care au plutit atletii inconjurati de lumini, sunet si culoare. A fost french, a fost glamour, a fost modern, a fost viitor, a fost fresh, a fost relaxant, a fost lux in stralucirea ploii de vara pariziana.
Revoluţia franceză a fost un moment hotărâtor pentru poporul francez şi pentru Europa. Ea a marcat momentul rupturii de Vechiul Regim, astfel încât dominaţia monarhului şi a Bisericii asupra statului au fost subminate de ideea de libertate, egalitate şi fraternitate. Aceasta deviza defineste la modul cel mai profund societatea franceza, crezul sau si drumul pe care merge.
In prezent, ca peste tot in lume, si Franta se confrunta cu o situatie dificila: si economic si politic si social. Sunt trei aspecte ce se regasesc in toate zonele globului. Pentru Franta (ca si pentru restul Europei) problema imigratiei a reusit sa radicalizeze o parte din populatie. Nemultumirile, problemele actuale privind starea materiala, dezvoltarea, preturile, puterea de cumparare au dus la bascularea spre dreapta extrema a unei treimi din populatie.
Dincolo de asta, Franta va ramane acel taram boem, foarte french, foarte creativ si foarte liber. Uneori scandalizand opinia publica de pretutindeni prin idei, tinute, gesturi.
Ca e bine sau nu, ca au dreptate sau nu, ca e de condamnat sau nu ceea ce fac, sunt, gandesc sau spun francezii, asta-i mai putin important pentru ei.
Fiecare tara e in felul sau si daca te duci in Franta trebuie sa faci ca francezii, asa cum daca te duci in Iran trebuie sa faci ca iranienii.
Iar tipetele cu identitatea, simbolurile, crestinismul nu-si au locul. Daca eu sunt un bun crestin imi vad de ale mele si nu ma simt lezat ca nu am de ce. Daca pe zidurile de la Sacre-Coeur erau proiectate filme pentru adulti, alta era povestea.
Da` a te invineti de proteste pentru ofensa adusa tabloului „Cina cea de taina” e chiar ridicol.
Si Biserica Catolica isi are extremistii sai, preoti radicali, incrancenati in doctrina. Dincolo de extremitati, biserica nu poate avea o alta pozitie, nu poate sa spuna „da” la toate manifestarile lumii laice. E normal sa condamne anumite exagerari cu trimiteri la crestinism. A fost un punct de vedere exprimat de Conferinta Episcopala Franceza, dupa cum era de asteptat si dupa cum e si firesc.
„...ceremonia a inclus și scene de batjocură și derâdere la adresa creștinismului, pe care le deplorăm profund” – se spune într-un comunicat publicat sâmbătă, 27 iulie, pe situl Conferinței Episcopale Franceze ( eglise.catholique.fr.).
Nimeni nu pomeneste ceva despre vreo „Cina”. Pentru ca nu era vorba despre asta si pentru ca „Cina” e doar un tablou. Un tablou urias prin valoarea pe care o da Patrimoniului Culturii Universale, o piesa unica, de nepretuit, dar care nu reprezinta vreun obiect de cult.
In pagina Vatican News, Deborah Castellano Lubov,
Correspondent, Vatican News. Vaticanista & Author. NBC & MSNBC, pomeneste despre tablou, si nu Conferinta Episcopala prin comunicatul sau.
E foarte important acest amanunt. Pentru ca „Cina cea de taina” e adusa punctual in discutie pe retelele de socializare. Imediat curg raurile de cerneala, toata lumea discuta.
„Cina” a fost introdusa in discutie pe retelele sociale, preluata de mass-media si amplificata de cei care nu au nicio dragoste pentru crestinism, dar au dorinta de-al bulversa.
Dincolo de asta, voi continua sa raman un crestin moderat, convinsa ca este religia cea mai frumoasa, cea mai datatore de speranta, cea care exprima iubire pentru aproapele tau, cea care te indeamna sa faci bine fara sa astepti nimic in schimb.
Pot sa vad o mie de spectacole gen deschiderea de la Jocurile Olimpice asta nu inseamna ca am sa fiu mai putin crestina. Ca spectacolul uneori a fost excesiv, ca uneori a fost prea provocator? Da. Asa e.
Si sa nu uitam ca toti suntem egali in fata lui Dumnezeu, si sa nu uitam sa vorbim mai putin in numele Lui. Prea ne dam cu parerea despre ce spune, vrea si gandeste Domnul, macar ca pana acum n-a vorbit nimeni cu El. Atunci de unde atata siguranta in afirmatii?
Si in final sa-i dam cuvantul si directorului artistic:
„Franța are o îndelungată tradiție de secularism și anti-clericalism, cu rădăcini în Revoluția de la 1789. „În Franța, oamenii sunt liberi să iubească cum vor, să iubească pe cine vor și sunt liberi să creadă sau nu”, a declarat Thomas Jolly, directorul artistic al ceremoniei”. - https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/episcopii-francezi-sunt-scandalizati-dupa-ceremonia-de-deschidere-a-olimpiadei-2875143
Toujours l'amour!!
Cina lui Leonardo e modernă. Personajele sunt îmbrăcate renascentist, modern, fără nicio legătură cu atmosfera biblică. E de înețeles pentru că nimeni nu știa cum arăta Israelul pe atunci. Nu exista nici televiziune, nici internet, nici fotografie. Cetățenii Renașterii habar n-aveau cum era îmbrăcat Iisus. Toți credeau că personajele biblice sunt îmbrăcate în haine obișnuite. E drept, haine ale unor oameni bogați - deși Iisus și apostolii erau îmbrăcați sărăcăcios - dar haine obișnuite, haine ale timpului.
Așa se face că reprezentările lui Iisus împrumută din atmosfera locului în care se află: Iisus unguresc (purta șapcă de fetru), Iisus florentin (reprezentarea lui Leonardo), Iisus venețian etc. Deci...
Fiecare schimbare a fost contestata de-a lungul istoriei. In zona artistica sunt cele mai multe si drastice contestari. De regula ceva ce nu cadreaza cu felul tau de-a fi, de-a gandi, este respins.
Daca ne gandim de cate ori au fost negate opere de arta pe care acum le-am pus in Patrimoniul Universal si sunt recunoscute ca opere de nepretuit, de cate ori lumea nu s-a revoltat la vederea acestora, inclusiv Biserica, nu are rost sa discutam.
Din pacate inca nu am depasit gandirea idioata.
Daca ne gandim la „David” a lui Michelangelo:
„Recent, capodopera s-a aflat in mijlocul unor controverse majore, starnind o serie de dezbateri legate de diferentele dintre arta si pornografie.
O profesoara din Florida a fost concediata pentru ca le-a aratat elevilor la curs imagini cu David al lui Michelangelo. Parintii au considerat pornografie sculptura renascentista”. - https://www.urban.ro/7-sculpturi-create-de-michelangelo/
Rand pe rand multe dintre lucrari au fost contestate la timpul lor, lumea s-a scandalizat functie de vremuri si de frivolitatile momentului. Ca mai sunt si astazi idioti o gramada care reusesc sa dea afara o profesoara, e ceva demn de Evul Mediu.
Leonardo da Vinci, Michelangelo (pentru mine primele doua mari genii ale omenirii, din toate timpurile), lucrarile lor au starnit discutii: ba erau prea sexualizate, ba erau prea dezbracate.
„Pe 31 octombrie 1541, papa dezvelește cu mult fast picturile din Capela Sixtina. Autoritățile bisericești și opinia publică rămân stupefiate la vederea atâtor corpuri goale, fără nicio acoperire, în cea mai importantă biserică a creștinătății. Artistul este învinuit de imoralitate, obscenitate și blasfemie. Cardinalul Carafa organizează o campanie („Campania frunzelor de viță”) pentru acoperirea organelor genitale. Această acțiune va avea loc după moartea lui Michelangelo și va fi executată de unul din ajutoarele sale, Daniele da Voltera, în anul 1565. Cu ocazia lucrărilor de restaurare din anii '90 ai secolului al XX-lea, aspectul original a fost refăcut în cea mai mare parte (deși multe din nudurile pictate de Michelangelo au rămas acoperite și nu au fost restaurate la versiunea artistului).[1] - https://ro.wikipedia.org/wiki/Capela_Sixtin%C4%83
Acum cascam gura la Capela Sixtina si ne tot minunam, muti de admiratie.
„Arta este, în esență, cea mai profundă expresie a creativității umane. Pe cât de dificil de definit, pe atât de dificil de evaluat, având în vedere faptul că fiecare artist își alege singur regulile și parametrii de lucru.
Într-un sens larg, termenul artă desemnează orice activitate, care se bazează pe cunoștințe, exercițiu, percepție, imaginație și intuiție.
Britannica Online definește arta ca "îndemânare și imaginație în creația de obiecte, medii ambiante sau experiențe estetice care pot fi împărtășite” - https://ro.wikipedia.org/wiki/Art%C4%83
Arta insumeaza o gama diversa de activitati umane.
Arta a avut un numar mare de functii diferite de-a lungul istoriei sale, facand scopul dificil de cuantificat, abstract. Acest lucru nu implica faptul ca termenul de Arta este „vag”, doar ca acesta a avut mai multe motive unice, diferite pentru a fi creat.
Arta contemporana, inclusiv arta spectacolului, a dansului, a imaginii este cu totul alta. A suferit transformarile firesti si a poposit in secolul XXI. Cine stie cum va arata in secolul XXII. Sper ca cei de atunci sa nu se mai paruie pe motiv de tablouri, "Cine" si zei.
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/1/1b/Florenz_-_Bargello_2014-08-09r.jpg/800px-Florenz_-_Bargello_2014-08-09r.jpg
Modelul după care s-a ghidat sculptorul a fost chiar amantul său. Postura este una sexualizată, cu șoldurile legănându-se alene. David al lui Michelangelo exprimă dârzenie; cel al lui Donatello exprimă dorință. Oricâte valuri a făcut această sculptură, ea reprezintă o capodoperă incontestabilă a Renașterii.
Plecand de la antichitatea clasica, David al lui Donatello a fost prima statuie reprezentand un nud barbatesc, din sculptura Renasterii și cea mai veche statuie individuală de la mijlocul secolului al XV-lea, care nu este legată de arhitectură. O capodopera.
Mai e si David al lui Andre del Verrocchio, ceva mai imbracat, e adevarat.
Cei trei David ai Renasterii.
https://en.wikipedia.org/wiki/Christ_Carrying_the_Cross_%28Bosch,_Madrid%29#/media/File:Hieronymus_Bosch_-_Christ_Carrying_the_Cross_-_WGA02556.jpg
Tabloul nu are nimic din istoria biblică. Personajele sunt îmbrăcate modern, cu haine ale anilor 1500, deși povestea biblică nu s-a petrecut în acel secol. În tabloul apar episcopi și fețe bisericești, deși Biserica nu fusese înființată la data la care Iisus își ducea crucea.
Este ca și cum am picta un Iisus în blugi și haine moderne. Se pare că artistul olandez n-a avut nicio jenă în a-L plasa pe Iisus în timpurile sale. Și nu e singurul.
Nici măcar celebra Cină a lui Leonardo nu este plastată în timpurile lui Iisus. Hainele personajelor sunt moderne. Țin de Renaștere, de timpurile în care a trăit Leonardo. Iisus nu se îmbrăca renascentist. Dar lui Leonardo nu i-a păsat.
Și atunci de ce să ne pese nouă? Putem plasa istoriile religioase în orice timp dorim și cu orice personaje. Nu există o reprezentare autentic istorică a evenimentului Cinei. Vizionați filmul Iisus din Nazaret, și veți vedea că regizorul Franco Zeffirelli e mult mai aproape de adevăr ca Leonardo. Zeffirelli e autentic, în timp ce Leonardo e artificial și pompos.
Scopul picturilor nu este acela de a reda cu acuratețe istorică scena biblică, ci de a facilita o conexiune psihologică cu personajele din biblie.
Poate că ce deranjează cel mai tare este că se tot insistă cu aceste drepturi ale minorităților sexuale peste tot, chiar și atunci este despre altceva, cum ar fi sport.
Cât despre minoritățile sexuale, puțini știu că există două reprezentări ale lui David. Cea mai cunoscută îi aparține lui Michelangelo, dar cea mai interesantă este cea a lui Donatello.
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/1/1b/Florenz_-_Bargello_2014-08-09r.jpg/800px-Florenz_-_Bargello_2014-08-09r.jpg
E o sculptură puternic sexualizată față de cea a lui Michelangelo, pur și simplu pentru că modelul a fost amantul lui Donatello. Evident, pentru orientarea sa sexuală, marele sculptor putea sfârși pe rug (a fugit la timp). E o statuie care a stârnit scandal, și cred că scandalizează și acum, deși vorbim de una din capodoperele Renașterii.