Despre industria Capri și românii care trăiesc în lux

Fotografii de Mircea Radu

În Insula Capri orice e mai scump decât oriunde am fost. Un pahar aromat cu gheață pisată e patru euro - în Napoli același pahar costă doi, în Sorrento e doi cincizeci. Iar dacă nu ți-e sete și vrei să cumperi o proprietate pe Tărâmul Fericirii Veșnice, metrul pătrat este patruzeci de mii de euro (chiar nu vrei să bei nimic?). Orice se exploatează aici, istoria, flora, obiceiurile, totul e transformat în punct de atracție, în ”mi-ar trebui și mie așa ceva”, deci în bani. Ar trebui să se numească nu Insula ci Industria Capri.

Străzile sunt înguste, pavate cu bazalt care lucește în soarele dogoritor făcându-le să arate ca spinările unor șerpi. Mă las purtat; oricum toate duc spre stâncile inegale și prăpăstioase unde nimic nu mi se poate întâmpla. De-o parte și de alta sunt magazine de lux cu vânzătoare fotomodele care intimidează cu frumusețea și dimensiunile lor; sunt atât de impersonale încât îmi stârnesc cheful de a le întreba dacă prin apropiere există mâncare stradală; renunț - dar dacă aș fi fost singur, aș fi făcut-o.

Cine închiriază pe un sezon sau are casă aici? Mai toți, de la Clark Gable, Sofia Loren și Jackie Kennedy până la Richard Gere, Bradley Cooper și Beyoncé cu toată familia ei. Proprietățile sunt păzite de ziduri înalte din blocuri de piatră; intrarea se face pe un lat de-o ușă prin care nu poți vedea nimic pentru că bogații nu vor oameni ițindu-se la porțile lor. Restul lumii nu e prea placută la vedere, niciodată nu există chef pentru asta, iar de atingere nici nu poate fi vorba.

Știu câțiva români cu foarte mulți bani - întâmplarea m-a dus lângă ei, altfel, avem alte drumuri. Sunt clasici în gusturi: mașini puternice, case uriașe în care stau de cateva ori pe an și iubite cu incizii. Nu îi interesează muzica, nu știu numele niciunui film bun, o carte n-au citit din liceu, sunt atât de limitați încât par retardați mintal. Sunt previzibili, plictisitori și lădăroși până la schizofrenie. Nu dăruiesc nimic - am auzit de unul că își schimbă în fiecare an țoalele de zeci de mii de euro, tricouri nou-nouțe sau purtate o singură dată, pantaloni care încă au dunga din fabrică, pantofi pe care n-a apucat să îi poarte, dar pe care nu le dă de pomană; nici măcar nu le aruncă la gunoi. Nu, omul le taie. Le face bucăți ca nimeni în urma lui să nu aibă nimic… Deși trăiesc în lux niciunul nu a învățat să fie boier; probabil că așa vor muri.

Carthusia. Așa se numește parfumeria: Carthusia… Fetele care îți vorbesc și vând parfumuri sunt proaspete fără a fi machiate și sunt îmbrăcate în halate albe; par farmaciste și îmi place asta. Intru. Descopăr. Adulmec. Mă las vrăjit… Legenda zice că în anul 1380 când a primit vizita neașteptată a Reginei Ioana I de Anjou starețul mănăstirii a făcut un buchet cu cele mai frumoase flori de pe insulă. După trei zile a descoperit că apa căpătase un miros neobișnuit; s-a dus la părintele alchimist care a făcut din ea primul parfum de Capri, știut azi drept "Carthusia Perfume”. Cumpăr un flacon cu nume de pisică neagră și dată dracului - nu am încă una dar dacă voi avea așa am s-o botez, Zagara… Miroase a cucoană care vorbește-n șoaptă, unsă cu toate alifiile, obosită de atâta trăit. Genul căreia chiar și atunci, în momentele alea când o muști de ureche îți vine să-i zici doamnă.

Intru într-o piațetă unde, pe un colț, e o terasă cu câteva locuri. Sub o umbrelă de doc e o masă din lemn alb, câteva farfurioare și o frapieră cu gheață. Tolăniți pe canapelele împernate sunt trei tipi care nu copiază rețeta ușoară de film american în care trioul clasic e grasul, frumușelul și deșteptul, ba chiar deloc: sunt bruneți, gelați și înțoliți impecabil. Mocasinii din picioarele unuia costă mai mult decât toată încălțămintea nou-nouță pe care am avut-o eu de la naștere până acum.

Știu ce sunt. Îi recunosc dintr-un milion, cum altfel?… Sunt strigiformele, marile buhe, playboy-i de vânat greu care își spală gustul sălciu al nopții trecute cu espresso pus în degetare și cu sonde aburite de un lichid carmin-pal, probabil Campari Soda. Își clătesc văzul privind în gol, spre mare, spre pământ, spre cer. Totul pe mutește.

Prada n-a apărut, nu e încă vremea. E abia prânz și fetele încă au trase la geamurile înalte draperiile din catifea vineție care le izolează de viață - îmi pot închipui cum dorm, parcă le văd: întinse pe burtă, în poziția aia pe care o desenează cu cretă criminaliștii pe borduri, cu o singură talpă la vedere, cu o mână sub abdomenul ferm, neslăbit de nicio naștere; bine ați venit în camera unde totul e sculptural din cap până-n picioare! Ele dorm singure.

Yahtul e atât de aproape încât pot să-i citesc numele: Regina D´Italia. Se balansează leneș pe valuri, ca șoldurile lui Ashley Graham atunci când defilează în lenjerie plus-size - chiar, de ce nu urcă pe podium și femei cu forme? De ce toți făcătorii de modă au cultul scheletului?… Căpitanul șalupei îmi spune că yahtul este al cuplului Dolce&Gabana. Remarc cât de mare, cât de gri, câte oglinzi la intrare are. Nenumărate. Un baiat în șort, cu șapcă de marinar pe cap, udă puntea cu un furtun de culoarea șampaniei - cine să fi fost el, Dolce? Gabbana?… &?…

Șalupa mă îndepărtează de Insula Capri, dăruindu-mi apa cu culori în umbre și tonuri nemaivăzute de albastru, turcoaz și verde. Marea e toată a mea.

E tot ce simt că am nevoie acum.  

Text publicat pe site-ul autorului. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp