foto Profimedia
De când s-a adus în discuție unirea Moldovei cu România nu încetez să mă crucesc de ceea ce citesc scris de unii români prin comentarii pe internet. Ca să fiu sinceră până la capăt, trebuie să recunosc că îi și aud pe unii spunând: Ce ne trebuie Moldova?! Cât să îi ducem noi în spate pe sărăntocii aceia? Maia Sandu - după numele ei sunt spuse un șir lung de epitete deloc onorante și deloc adevărate - se vrea președintă și la noi! Să stea în țara ei!
Vai de mine, câte nu îmi aud urechile și nu îmi vine a crede cât de jos s-a ajuns!...
Bunicii și părinții noștri lăcrimau când vorbeau de Moldova, de parcă ar fi vorbit despre o soră mai mică a României răpită de acasă. Tot lacrimi în ochi aveau când visau nesperat la o posibilă unire, despre care spuneau: Să vină Moldova acasă...
Nu am auzit niciun om bătrân din satul copilăriei să vorbească cu ură împotriva unirii și a Moldovei.
Bunicul patern, Moșu Gavril, împreună cu alți cinci frați ai lui au plecat pe frontul din est cu visul de a elibera Moldova. Doi dintre frați care nu făcuseră armata și nu aveau vârsta necesară înrolării au plecat voluntari. Au trăit toți. S-au întâlnit la Sevastopol, după ce nu au știut nimic unii de alții mult timp. Au plâns, s-au strâns în brațe și s-au fotografiat. Acolo au făcut poze toți frații Ungureanu cu generalul Corneliu Dragalina, apoi au plecat mai departe pe front, fiecare la arma lui. Doi dintre ei au ajuns în Siberia. Povestea tata cu lacrimi în ochi că, atunci când s-a întors uncheșul Neculai din Siberia, a îngenuncheat și a sărutat pământul țării, după ce a trecut de vama Ungheni.
- Copchilă, când vii acasă din Siberia, simți că pământul ți-e mamă! și-a încheiat tata povestea despre unchiul, care a îngenuncheat pentru a săruta pământul.
...
Tata avea un picior tăiat, în urma unui accident. Viața lui nu era prea ușoară, dar nu se văita niciodată. Nu se simțea sărac. Totul la el era bogăție.
...Se trezea dimineața. Se ruga afară, cu fața spre răsărit, și vorbea direct cu Dumnezeu. Mulțumea pentru tot, punea calul la căruță, mama îi punea într-o traistă o bucată de mămăligă, o bucată de brânză, un pic de scrob cu tochitură, lapte într-o sticlă și pleca la drum. Ajungea la un ogor și se punea pe cosit. Când obosea se punea la umbra unei tufe și scotea mâncarea pusă de mama în traistă. Uneori înainte de a mânca își dădea jos proteza, apoi desfăcea cârpele îmbibate cu sânge, căci proteza îi rodea carnea până la os, le așeza mai bine cu gândul că nu o să-l mai doară și nici nu o să-l mai roadă, mânca mâncarea, mulțumea lui Dumnezeu pentru tot și se ridica din nou pentru coasă.
Seara ne povestea fabulos cât de bine a mers coasa, cum a fâșâit înaintea ei iarba, cum au cântat nebune păsările prin lanuri și cât de rece și bună a fost apa de izvor băută din pumni. Niciun cuvânt nu era despre carnea roasă până la os, despre cârpele îmbibate cu sânge...
...
Eram în Poiană la făcut fân. Eram mică și de-abia puteam aduna fânul cu grebla. Mâinile mă dureau. Între degetul mare și arătător aveam bășici, așa cum se fac de la coada greblei. Mi s-a părut că tata a gemut. M-am uitat la el. Avea fața neclintită. Mi-am zis că mi s-a părut. Tata s-a furișat sub niște tufe. Am văzut cum și-a desfăcut proteza, cârpele acelea pline de sânge și capătul tăiat al piciorului tot numai rană. Cu ochii măriți am privit cum își îmbracă montul acela în cârpele însângerate, își leagă proteza, se ridică, vine, ia un prepeleac și îl izbește în pământ cu o putere de zeu.
Mergeam năucă prin iarba înaltă și mă întrebam: Oare îl doare? Nu cred că îl doare... Uite cum muncește...
Cumva m-am forțat să nu mai simt durerea bășicilor de la greblă...
...
Și tot seara repeta rugăciunea. Întotdeauna mulțumiri pentru pâine, pentru răsărit, pentru pace, pentru roade, pentru tot.
De ce povestesc eu azi toate astea despre tata?
Pentru că nu l-am auzit niciodată vorbind de rău țara, pentru că l-am văzut plângând pentru Moldova, pentru că nu se simțea nedreptățit de soartă, pentru că iubea România cu toată ființa lui.
...
Ce s-a întâmplat cu o parte din generația noastră de nu poate simți mulțumire pentru nimic?!
Cum poate să nu se bucure pentru unire - visul părinților și bunicilor noștri?!
...
Simt nevoia să vă mai povestesc ceva...
În urmă cu mai mulți ani, la un text de-al meu postat pe facebook, mi-a comentat fostul meu profesor de istorie din liceu, domnul profesor Mihai Vitcu. Mă felicita pentru felul în care am scris despre istorie.
Imediat i-am răspuns:
- Sper să nu vă supărați că vă spun, dar primul și cel mai bun profesor de istorie pentru mine a fost tata!
După ce am scris comentariul am simțit o undă de regret. Îmi era frică să nu se supere domnul meu profesor. Dumnealui mi-a răspuns:
- Nu mă supăr, Luminița! Și pentru mine a fost tot tata!
...
Oare acum tații ce fel de profesori de istorie sunt pentru copiii lor?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
În fine.... Eu ca naționalist / conservator / suveranist convins și consecvent sunt absolut de acord cu unirea României cu Basarabia, actuala Republica Moldova. România Mare de la 1918 așa era, cu teritoriul întreg. Însă actula Republica Moldova nu e exact vechea Basarabie. Lipsesc gurile Dunării, Bucovina de Nord și ținutul Herța, în schimb a apărut Transnistria (actualmente cu un statut incert) care nu a fost niciodată ținut românesc. Dar așa au făcut rușii în mod parșiv: au modificat teritoriile acaparate, au amestecat teritorii, pentru a face mai dificilă recuperarea lor de către posesorii inițiali. Și totuși, România merită să se reîntregească. Când e să te reunești cu frații tăi, nu mai contează că apar tot felul de noi probleme odată cu reunirea. Te bucuri de regăsire și punct.
De ce nu mai sunt patrioți și naționaliști tinerii de azi? Asta vă întrebați doamnă autoare? Păi fiindcă așa au fost educați / dresați în spirit globalist de către amicii Dvs întru ideoloie, care au fost mereu la putere în ultimii 35 de ani. Deci de ce vă mirați, în mod ipocrit? Ce istorie se face acum în școală? Se mai vorbește cu înflăcărare de NAȚIUNEA română, sau se ni se împuie caapul numai cu ideea de ”comunitate”, adică ceva amorf și nedefinit? Mai vorbim noi de interesul național sau doar de ”calea europeană”? Mai vrem noi să cunoaștem tradițiile noastre, ne mai interesează cultura noastră, valorile noastre solide, sau dacă avem ”banane și blugi” ne e suficient?
Ca o concluzie, eu zic că unirea cu Moldova e oricând binevenită. Deși nu oricum. De exemplu nu sub conducerea sorosiștilor precum Maia Sandu. Ne sufocă destul globaliștii / progresiștii / sorosiștii noștri ca să-i mai acceptăm și pe ai lor. UNIREA ar trebui să fie un proiect NAȚIONALIST, nicidecum soroșist. Și din păcate se pare că aici e șpilul. Interesul soroșist e să-și extindă și consolideze influența în cele 2 țări care se unesc, altfel nu văd de ce ar fi pusă pe tapet chestiunea unirii ACUM, după ce s-a evitat clar de către moldoveni până acum. În plus, chiar Maia Sandu a spus că la un referendum, deși ea ar vota ”pentru” (oare de ce până acum nu?) în populație nu există o majoritate pro-unire. Asta fiindcă și structura etnică a Moldovei a fost modificată, precum teritoriile, de către politica parșivă a rușilor, în aceleași scopuri. Deci? Se pare că proiectul ACTUAL al unirii, venit dinspre Moldova, este unul sorosist. ȘI deci ce e de făcut? Eu zic că sosorist sau nu, proiectul unirii trebuie realizat. Dar NU cu Maia Sandu președinte. Mai apoi, vedem noi cum scăpăm de sorosism și la noi și în toată Europa. Că sorosismul a pornit din America și s-a extins ulterior în Europa. Iar odată apărută schimbarea anti-sorosistă la ei în SUA, se va petrece cu siguranță și la noi. În Europa și în România deja unită! Doamne ajută!