Despre parizer, cu dragoste

Mama și bunica se țineau de banchetele acoperite cu scai maroniu și se bălăngăneau odată cu mașina care lua viraje strânse și dădea-n gropile din asfalt. Vorbeau despre mine. Oare și ieri făcusem pipi roșcat? (habar n-aveam, nu mă uitasem) ; o fi de la ce mâncasem cu o seară înainte? (ciulama de ciuperci) ; poate de la vizita la vară-mea care se îngălbenise ca o turtă (da, de la ea luasem). Pentru că era mijlocul anilor ´70 și nimeni nu știa cum arată Arsenie Boca iar brăduții odorizanți nu existau, oglinda retrovizoare nu avea nimic agățat de ea. Vedeam clar lumea prin parbriz, cum unii fugeau din calea ambulanței, alții stăteau pe margine și se uitau. Sirena urla, noi treceam pe roșu iar eu mă credeam important și deloc bolnav.

Ne apropiam de spital când a început să miroasă a salam. Nu am văzut când l-a scos, nici de unde, dar șoferul avea acum în mâna stângă volanul, pe care-l ținea cu degetul mic făcut cârlig și un sandviș. Mezelul tăiat gros ieșea din cele două felii de pâine ca o limbă Rolling Stones și tremura. A început să mănânce. Îi puteam vedea în oglindă ochii care se alungeau și se subțiau de plăcere în timp ce mușca; îi zvâcneau tâmplele iar vârfurile urechilor urcau și coborau. Mirosul apetisant de parizer băgat în pâinea aia caldă cu coajă maronie și troznitoare umplea Salvarea, iar mie-mi ploua-n gură. 

M-am răsucit brusc către mama să mă asigur că ia parte la vis - nimic, ea continua să vorbească cu bunica despre simptome, spital, regim. Niciuna nu băga-n seamă epifania, universul care se deschidea la jumătate de metru de noi. Atunci a fost pentru prima dată când am simțit cu-adevărat ce înseamnă poftă de mâncare. Tocmai aflasem, fără să-mi pot explica, că există o diferență mare între poftă și foame.

Aveam șapte ani.

Păstrez încă această amintire tandră - poate că de-asta, de câteva ori pe an, cumpăr și mănânc (întotdeauna singur, ce ciudățenie) pâine proaspătă și parizer înecat într-o băltoacă de muștar. Ce ocazie extraordinară ratează snobii de a ieși din bula în care trăiesc… Pentru că, să fim înțeleși, parizerul este disprețuit atât de ratații cu bani, acriturile alea cărunte care se închină la roaba cu Dom Perignon cât și de cei fără bani, filfizonii care vorbesc in vârful limbii, disprețuiesc tot ce nu e jazz în muzică și oftează des. Toți ăștia s-ar jura că n-au mâncat așa ceva niciodată dar îți răspund imediat, clipind a prietenie, dacă-i întrebi ”bro, da´ cuie ai fumat în Amsterdam?”. Hai sictir!

S-au făcut studii despre parizer. Că unde se face? Procesatorii zic că producția respectă normele internaționale, că e în conformitate cu bla-bla-bla… Nu m-ar mira dacă aș ști că terciul acela roz e frământat manual de imigranți clandestini plătiți cu ziua, care lucrează în trei schimburi, în hale rapid de demontat și de luat în spate. Că ce conține? În principiu carne (a se citi zgârciuri, șorici, cartilagii, vase de sânge, nervi și țesut conjunctiv) și ”aditivi”. Adică mai tot ce înseamnă element din Tabelul lui Mendeleev, conservanți suspecți, uraniu îmbogățit și ce a rămas din niște inconștienți care n-au plătit taxă de protecție după ce au fost dezosați mecanic și-apoi transformați în pastă, prin zdrobire în mojar cu pistilul. Ce se bea lângă? O halbă de bere, un lichior, o cană de lut plină cu vin de țară, un țoi cu prună? Cu ce merge?…Cu nimic (nu-i așa că e înduioșător?); pur și simplu nu intră nimic. Hai, apă, dar doar așa, dacă ești la prima întâlnire și vrei să impresionezi fata, altfel n-ai de ce să bei ceva după un parizer în doi.

Că e sau nu e toxic? Deși azi se trăiește mai bine, se moare mai mult și mai variat decât acum 50 de ani; oamenii mor din greșeală, din boală sau că așa vor. Din cauza junk-ului apar boli ale aparatului digestiv care ucid copii, tineri, adulți, bărbați și femei; da, știu toate astea. Și totuși, de ce sunt aproape fericit când mănânc parizer? De ce aș investi într-un documentar ”Despre parizer, cu dragoste” in lectura Marianei Zaharescu?

Eram de peste o săptămână internat în Spitalul Colentina. Analize, mâncare fără sare, măsurat temperatura de două ori pe zi. Nu știam să citesc încă, nu aveam voie să fac efort așa că tot ce puteam era să stau lungit în pat și să mă uit pe tavan; să îmi imaginez cum, atunci când voi ieși de acolo și voi putea să fac tot ce vreau, am să înfulec de unul singur un salam întreg - fixasem și locul, în gangul de pe Bulevardul Duca.

În timp ce scriu textul ăsta, mănânc parizer la sute de kilometri de gangul ăla - de altfel, spitalul și gangul sunt singurele lucruri care au mai rămas de-atunci. Și, preț de un sandviș, încă mai există acel copil de șapte ani.

Pe Mircea Radu îl puteți urmări și pe pagina sa de Facebook.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp