Adulții s-au închis iar în camera mică, locul privilegiat care reunește două obiecte foarte prețioase: un radio mare și magnetofonul. Ies din când în când misterioși, șoptindu-și diverse vorbe, ne zâmbesc și se închid din nou în cameră. Mai sosesc și prietene de-ale mamei din vecini, care sunt primite rapid în spatele ușilor închise. Acest „ritual“ nu este deloc nou pentru noi, îi cunoaștem deja etapele și emoția: din când în când, radioul devine punctul central al casei, adulții se îngrămădesc lângă el, închid ușile și ne îndeamnă să ne vedem liniștiți de joacă.

Povesteau ai mei că în grupul lor de prieteni erau printre primii proprietari de televizor și că se adunau cu toții pentru a viziona un meci, o transmisiune sau un program deosebit.

Ei, fiind crescuți în această libertate extraordinară pe care o iau de bună, nu-și pot imagina cum e să trăiești într-o lume plină de restricții, nu-și pot imagina de ce să accepți așa ceva și mi-au dat răspunsuri de genul ”dar de ce nu ați plecat, dacă era așa nasol aici?” sau ”dacă nu vi se dădea program la televizor de ce nu protestați?” Ei sunt obișnuiți că acum se iese în stradă că, dacă nu-ți convine ceva, ieși frumușel în Piața Victoriei și strigi.

- Ce foaie albă? - Foaia în care trebuia să completez ce voiam. (Foto: Guliver Getty Images)

Îmi amintesc revelioanele pe care ai mei le organizau acasă, într-un apartament cu 3 camere și un hol relativ generos. De fapt, ăsta era și unul dintre motive, celelalte cupluri din grupul de prieteni locuiau în apartamente cu holuri mai puțin spațioase, iar la noi era loc pentru dans.

Copleșită, dar mândră, timidă, dar bucuroasă, recit și cânt tot ce știu în fața unui domn cu plete și cu o barbă stufoasă adevărată, învăluit într-o șubă de cioban, cu o voce groasă, ca de tunet, sprijinit într-un toiag ce pare că l-a moștenit direct de la Burebista. (Foto: Guliver/ Getty Images)

La 5 ani am avut dovada absolută că Moș Crăciun există. Într-o seară de decembrie, într-un tren personal înghețat care străbătea Bărăganul, am văzut pe bancheta așezată în diagonală o fetiță cu un ursuleț mare de pluș. (Foto: Guliver/ Getty Images)

Pe la 18.00, alteori la 19.00, momentul îl cunoșteam cu 20-30 de secunde înainte fiindcă mă uitam pe fereastră și cartierul Mazepa era trimis în întuneric înainte de noi, cei din Țiglina. Lampa cu gaz era pregătită, era ora la care scriam teme, învățam. (Foto: Guliver/ Getty Images)

Iarna mă retrăgeam în casă de la joacă, împreună cu fraţii mei, puţin înainte de lăsarea întunericului şi ne apucam de citit. La aproximativ 10-15 minute după ce aprindeam becul se întrerupea curentul electric, care nu mai revenea decât spre dimineaţă, din motive ce ţineau “de funcţionarea la parametrii maximi a economiei naţionale”.

Păstrez încă această amintire tandră - poate că de-asta, de câteva ori pe an, cumpăr și mănânc (întotdeauna singur, ce ciudățenie) pâine proaspătă și parizer înecat într-o băltoacă de muștar. Ce ocazie extraordinară ratează snobii de a ieși din bula în care trăiesc… (Foto: Mircea Radu)