Solitudinea: puterea secretă pe care o descoperi abia când rămâi cu tine însuți

foto Profimedia

În doua articole anterioare am descris singurătatea ca fenomen de înstrăinare percepută, aducătoare de nefericire, precum şi moduri în care acesta poate fi combătută. Această postare este dedicată unui alt tip de singurătate, de data asta una benefică, şi anume solitudinii.

Prin ce diferă noţiunea de solitudine faţă de cea de singurătate? Mai întȃi că solitudinea este o alegere, aceea de a nu fi înconjurat de oameni, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, în timp ce singurătatea este percepută mai degrabă ca pe ceva din exterior, o povară ce apasă pe umerii cuiva. În al doilea rȃnd solitudinea este asociată cu sentimente pozitive, în timp ce singurătatea este percepută extrem de negativ. Solitudinea nu înseamnă deconectare de la relaţiile interumane autentice ci doar izolarea de acestea pentru a putea regăsi un echilibru, a putea practica introspecţia, a se odihni după o perioadă stresantă, în timp ce singurătatea este caracterizată de o lipsă cronică a interacţiunilor semnificative. Persoana care alege solitudinea este în control, în sensul că poate oricȃnd să încheie izolarea, în timp ce o persoană singură este prinsă în capcană, nu ştie sau simte că nu poate să iasă din singurătate.

Şi totuşi, în condiţiile în care societatea promovează interacţiunile şi stigmatizează singurătatea, de ce ar putea o persoană alege solitudinea?

Din nenumărate motive.

Mai întȃi pentru odihnă şi regăsirea echilibrului. Cei care au o viaţă în care sunt mereu în contact cu alte persoane, eventual fiind în situaţia de a răspunde cerinţelor acestora (prin natura profesiei sau a situaţiei familiale, de exemplu) pot simţi uneori nevoia să fie singuri pentru a reduce presiunea resimţită şi a-şi recupera forțele.

Alteori oamenii au nevoie de solitudine pentru a putea sta de vorbă cu sine. Introspecţia cere linişte, concentrare, lipsa cerinţelor exterioare, iar perioadele de izolare pot duce la o mai bună autocunoaştere, la clarificare, . la descoperiri despre sine uneori uimitoare.

Solitudinea este şi o sursă de putere: persoanele nesigure mai ales, dacă au decis să petreacă o perioadă de timp singure, pot descoperi că de fapt nu sunt atȃt de dependente cum îşi imaginau că sunt, pot vedea că echilibrul vine din interior şi se pot simţi mult mai adaptate, mai solide psihic, mai capabile din toate punctele de vedere.

Solitudinea este şi punct de plecare în descoperire – atȃt în spaţiul exterior cȃt şi în cel al sinelui. Este o ocazie de a experimenta „aici şi acum”, de a scăpa de ochiul vigilent şi perceput poate drept critic al celorlalţi, de a vedea cine sunt cu adevărat şi ce le place să facă, eventual chiar de a decide cine vor să devină.

Solitudinea liber aleasă este o sursă de echilibru psihic, de sănătate mentală iar oamenii care obişnuiesc să petreacă perioade de timp în solitudine sunt mai mulţumiţi şi resimt mai multă armonie interioară.

Oare chiar aşa să fie?

Hai să ne gȃndim: persoanele care trăiesc in cuplu au avut ocazia de a fi singure fie cȃnd au fost într-o delegaţie fie cȃnd partenerul/a a lipsit cȃteva zile. Prea puţini vor spune despre aceste perioade că „au fost groaznice”, majoritatea relatȃnd cȃt de bine le-a prins să fie doar ele cu sine, şi cam toată lumea descrie cȃt de odihnită s-a simţit la sfȃrşit.

Cei care au job-uri bazate pe continuă interacţiune umană (în vȃnzări, educaţie, în profesiile medicale dar şi psihoterapeuţii sau lucrătorii sociali) de multe ori aleg să petreacă un week-end sau o vacanţă în solitudine, pentru a-şi reîncărca bateriile.

Şi chiar dacă instinctiv poate nu am vrea să fim forţaţi noi la asta, poate că am simţit un pic de invidie, sau mirare, cȃnd am văzut bucuria care se citea pe faţa vreunui coleg sau colegă care s-a întors după o săptămână în care a bătut munţii fie cu un cort în spate fie din cabană în cabană, sau a cuiva care a plecat într-un tur cultural solo.

De fapt fiecare dintre noi ar avea nevoie să practice din când în cȃnd solitudinea. Fie că aceasta este acasă, într-o seară liniştită în spaţiul personal, fie că este într-o călătorie, a putea fi singur şi a savura asta este un mod extraordinar de bun de a-şi găsi calmul, echilibrul, bucuria de a trăi.

Cȃnd eşti solitar poţi să-şi respecţi propriul ritm, să-ti faci propriile alegeri, să-ţi urmezi pasiunile, să dai curs propriilor porniri de explorare. Solitudinea dă ocazia unei libertăți resimţite mult mai mare în raport cu viaţa interconectată.

Poate că toţi aceia care spun că se tem de singurătate ar trebui să încerce să experimenteze, pentru un timp, solitudinea. Pentru că a şti să fii singur şi să-ti fie bine are şi rolul de a proteja de alegeri sociale greşite, de conexiuni umane insuficient hrănitoare, sau chiar de relaţii toxice uneori acceptate doar de teama de a nu fi singur.

Să ne înţelegem: nimic din ce am spus mai sus nu este un îndemn la alegerea solitudinii ca stare definitivă. Chiar dacă este aleasă iniţial, solitudinea prelungită prea mult poate duce la singurătate. Cȃnd devine prea mult? Depinde de la o persoană la alta, unora le ajung cȃteva zile, alţii pot să petreacă luni în relativă izolare, de exemplu călătorind în calitate de nomazi digitali.

Şi ar mai fi ceva de spus: cel care a ales solitudinea este singur doar atȃta vreme cȃt alege să fie singur. Chiar şi în situaţii de izolare spaţială sau culturală, cel care este solo poate oricȃnd să se redeschidă spre lume şi conexiune, înarmat cu acea pace interioară şi siguranţă de sine pe care i-au oferit-o momentele de solitudine.

Articol preluat de pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp