Despre viață și „Game of Thrones”, cu 6 actori din serial

Articol de Andra Matzal

În 2017, oamenii se împart în două: cei care au văzut Game of Thrones și cei care nu. Pentru unii, mega-serialul ăsta poate părea o variațiune pe tema „niște familii medievale se căsăpesc sângeros într-o lume inventată, unde oamenii cred în dragoni și alte dubioșenii”. Pentru milioanele care l-au văzut, GoT e un univers dement de minuțios construit. 

Nu doar că reciclează original istorie & mitologie într-un camuflaj fantasy, ci pune oglinda distorsionată a ficțiunii în fața realității. Cumva, e basmul suprem al umanității din zilele noastre, cu multă politică, violență, moarte și dileme morale, pe care ziarele din toată lumea-l comentează după fiecare episod, de parc-ar analiza politica externă dintr-o lume paralelă. 

Cu o lună înainte ca HBO să difuzeze penultimul sezon, m-am dus la Londra să stau de vorbă cu unii dintre actorii din serialul ăsta cu care mă droghez de câțiva ani, la care mi-am mușcat buzele în bătăliile cele mai hardcore, m-au luat palpitațiile și, de câteva ori, chiar și plânsul. Am aflat care-s ingredientele care, după părerea lor, au transformat GoT într-un cult, cum e să citești un scenariu cu teama că vei avea un sfârșit odios și cum de-au ajuns femeile să conducă o lume a bărbaților.

Textul de mai jos e mai degrabă pentru cei care-au făcut măcar o dată binge watching cu epopeea asta și vorbesc despre familiile Stark sau Lannister de parcă le-ar fi niște prieteni de familie mai săriți de pe fix. Dar e și o încercare de a-i face pe cei care știu Game of Thrones doar din auzite să-nțeleagă care naiba-i faza cu serialul ăsta.

***

Buletinul de știri de pe continentul Westeros nu arată prea bine. Nu doar la capitolul meteo, unde se anunță o iarnă lungă de vreo zece ani, ci mai ales politic, social și economic. King’s Landing, capitala celor Șapte Regate, e paralizată de haos, după o lungă perioadă de instabilitate și conflicte uber-sângeroase, în urma cărora Cersei Lannister își consumă psihoza de regină singură și megalomană. Orașul e în mare parte distrus, la fel și flota, regatul e îndatorat până peste cap. Nu doar către Iron Bank, ci și către Faith Militant, miliția religioasă care-a instaurat la rândul ei un regim de teroare. Jurnaliștii de la Forbes sunt de părere că o alternativă ar fi existența unei bănci centrale, doar că-n Westeros nu există instituții îndeajuns de vechi, de independente și orientate spre binele public cât să poată crea o politică fiscală coerentă. Resursele de hrană sunt și ele pe sfârșite, ceea ce, conform publicației 1843, ar putea însemna o răscoală iminentă a oamenilor de rând, epuizați de ultimele regimuri opresive. Sunt din ce în ce mai multe semne că din Nord se apropie White Walkers, care, potrivit unor teorii, ar fi agenții încălzirii globale.

Dacă n-ai ști că e un continent fictiv, creat de scriitorul George R.R. Martin în seria A Song of Ice and Fire, pe care e construit mega-serialul Game of Thrones, și-ai da peste articolele astea, ai putea să crezi, măcar în treacăt, că Westeros are șanse să existe. Doar există atâtea explicații pentru faptul că iarna ar dura zece ani. Doar sunt destui lideri politici în lume înnebuniți de putere și destule grupări religioase fundamentaliste. Doar există în 2017 grupări teroriste care fură mâncare, în țări afectate de cea mai mare criză umanitară din 1945 încoace. Doar Donald Trump tocmai a retras SUA din Acordul Climatic de la Paris.

Tocmai ăsta e unul dintre elementele care-au creat un cult global pentru Game of Thrones și implicit pentru cărțile lui R.R. Martin: faptul că deschide un univers paralel unde, chiar dacă zboară dragoni și bântuie White Walkers, regăsești multe din datele care construiesc lumea reală. Că e un soi de nouă mitologie pentru muritorii lui 2017 sau, cum spune un critic de la New Yorker, „un Esperanto estetic care ne permite să vorbim despre politică fără să ne certăm pe știri”. 8,9 milioane de oameni din toată lumea ne-am uitat în același timp la ultimul episod din sezonul 6. Mii de cetățeni dezbat sistemul de educație sau dezvoltarea tehnologică lentă din Westeros și Essos. Toate marile publicații stau cu ochii pe intriga de pe continentele astea inventate – Guardian invită strategi ai armatei britanice să analizeze bătăliile, Business Insider discută despre sistemele economice. Cu toate astea, explicația pentru succesul Game of Thrones e departe de-a fi așa simplă.

De ce ne place Game of Thrones?

Cu întrebarea asta în minte am ajuns la hotelul londonez de cinci stele unde urma să aibă loc întâlnirea jurnaliștilor cu șase actori din serial. Și-n plus, aveam o senzație destul de bizară, că nu-i pot dezlipi pe actori de personajele lor din Game of Thrones. Ca și când m-aș fi întâlnit cu Ahile. Sau cu Batman. M-am mai liniștit cumva când i-am auzit pe toți din jur, ziariști de prin toată Europa, din Hong Kong până-n Noua Zeelandă, pregătindu-se de interviuri cu Littlefinger, manipulator-șef, cu Melisandre, Preoteasa Roșie, sau cu Davos, cavalerul lui Stannis Baratheon. Nu cu Aidan Gillen, Carice van Houten sau Liam Cunningham. Toată lumea se-ntreba de ce naiba n-au venit și VIP-urile – regret unanim pentru absența lui Tyrion Lannister, un suspin izolat din partea mea că n-o să-l cunosc pe God of Many Faces. De parcă n-ar fi fost destul de mare confuzia, toți jurnaliștii am fost împărțiți în grupuri numite după familiile ieșite din mintea lui R.R. Martin. Am nimerit la Greyjoys. Horror, dar tot mai bine decât la Boltons. 

La fel ca mulți alți actori din „GoT”, Jacob Anderson (Grey Worm) a învățat pe durata filmărilor să mânuiască o sabie

„În serialul ăsta, ai tot ce ți-ai putea dori”, crede Jacob Anderson, Grey Worm pe numele lui de Game of Thrones, războinic eunuc și comandant al sclavilor eliberați de Daenerys Targaryen. „Ai o dramă, care uneori poate fi foarte amuzantă, alteori extrem de emoționantă. E vorba despre familie, despre politică și totul e spus într-un mod foarte captivant. Nu-i doar un ingredient care-i atrage pe oameni”. E ciudat să-l vezi pe Anderson că râde și e plin de vervă, cu atât mai mult să știi că-i și muzician cu hituri de pop & R’n’B, după ce te-ai obișnuit cu fața lui stoică de lider Unsullied. E și el conștient de diferența dintre cum se comportă-n realitate și cum joacă ficțiunea, și ne-asigură că nu prea se pricepe să fie serios. „Credeți-mă, scenele pe care le vedeți în serial în care sunt serios sunt cam singurele duble în care reușesc să nu râd.”

Daniel Portman îl joacă pe Podrick Payne, scutierul ingenuu al lui Tyrion, piticul înțelept, și mai apoi al lui Brienne of Tarth, luptătoarea virilă și neobișnuit de înaltă. Portman e de părere că în serial „sunt multe situații profund umane, foarte complicate, și oamenilor le place asta. În același timp, te face să renunți temporar la scepticism și să intri în poveste, fără să pierzi însă legătura cu realitatea”. Atât el, care a primit rolul la 19 ani, și Anderson (Grey Worm), care-a intrat în Game of Thrones la 23, spun că, oricât de bine-ai face calculele pentru o producție TV, n-ai cum să anticipezi exact cât de mare va fi succesul. „Când am primit rolul, eram doar foarte bucuros că am un job și că lucrez cu HBO, fiindcă ei au deschis drumul pentru TV show-uri revoluționare”. Înainte să afle că-l va juca pe Grey Worm și-o va apăra cu orice preț pe Mama Dragonilor, Anderson văzuse deja la TV primele două sezoane din serial, pe care i-l recomandaseră doi prieteni buni. Pe-atunci apăruseră deja primele semne că GoT va da lovitura, dar n-avea idee de proporțiile ei.

Ca să fie un scutier ca la carte, Daniel Portman (Podrick) a luat lecții de călărie

Isaac Hempstead Wright avea 10 ani când a mers pentru prima oară pe un platou de filmare. Urma să-l joace pe cel mai tânăr fiu al familiei Stark, aproape decimată după o serie de comploturi machiavelice. N-avusese nicio treabă cu actoria până când s-a înscris la un club de teatru, ca să scape de meciurile de fotbal care-l așteptau duminica dimineață, de multe ori pe ploaie. „Țin minte că venisem cu mama într-o pădure extrem de frumoasă, unde urmau să aibă loc filmările”, își amintește Isaac, puștiul care-a crescut odată cu personajul lui, Bran Stark. „Doar că, întâmplător, în ziua aia a plouat torențial. Aveam un costum ud leoarcă și, pentru câteva clipe, am crezut că n-o să fiu în stare să fac așa ceva. Noroc că vremea și-a revenit a doua zi. GoT înseamnă, propriu-zis, jumătate din viața mea, și asta e o senzație ciudată. GoT a fost școala mea medievală de vară, în fiecare an”, spune Isaac, care terminase liceul cu o zi înainte să vorbim. În timpul ăsta, epopeea coaptă de R.R. Martin și apoi continuată de echipa de scenariști condusă de David Benioff și D.B. Weiss, se apropie și ea de final. După sezonul 7, care va fi difuzat de HBO începând cu 16 iulie, ultimele episoade sunt anunțate pentru 2018. 

Isaac Hempstead Wright (Bran Stark), în sezonul 3 și-n sezonul 6

Aidan Gillen împrumută mult din calmul lui Petyr „Littlefinger” Baleish (sau viceversa), uneltitor de bază în mlaștina politicii din Westeros, proprietar de bordeluri și trezorier-șef la King’s Landing. „În prima zi pe platou, cred că aveam o imagine foarte bună despre cine era personajul meu, dar e bine ca-n prima zi să nu fii chiar 100% convins de cum e personajul. Fiindcă nu știi ce vor crede ceilalți despre cum îl joci, cum te vei înțelege cu ceilalți actori, nu vrei să-ți pui din prima toate cărțile pe masă”, spune Gillen, actor irlandez cu zeci de filme & seriale la activ, dar și cu one-man show-uri de teatru după Shakespeare sau Joyce. „Țin minte scena de la început în care Sean Bean (Ned Stark) intră în King’s Landing și eu îi arăt latura mea fermecătoare. Cred că asta e și provocarea mea, să arăt latura caldă și prietenoasă a lui Littlefinger”. Dacă Petyr Baelish ar candida la alegerile din lumea lui Brexit, Gillen crede că ar fi musai să aibă niște postere foarte bine lucrate. „Ca să câștigi, știm bine cât de importantă e imaginea pe care o transmiți prin media. În ceea ce privește mesajul, le-aș promite oamenilor lucruri pe care nu le vor primi niciodată. Asta se-ntâmplă și-n viața reală, nu?”

Aidan Gillen (Littlefinger), la o mică sesiune conspirativă cu Conleth Hill (Varys), la Iron Throne

Moartea se simte ca la ea acasă

În Game of Thrones se moare mult și spectaculos. Violența e la ea acasă și e-ntoarsă pe toate părțile, iar pe tine, spectatorul lipit de ecran, te face să somatizezi oroarea. Te face să-ți pierzi mințile când personajele alea în care ți-ai pus încrederea că vor livra doza de bine într-o lume colcăitoare sunt victimele unor numere elaborate de sadism. Sau dimpotrivă, să rânjești animalic și satisfăcut când Joffrey Lannister, villain-ul medieval suprem, jucat fabulos de Jack Gleeson, moare otrăvit. De altfel, asta e și una dintre premisele celor de la Universitatea Sunderland, care au început un studiu despre ingredientele care fac din GoT un obiect de fascinație și adicție. Că dispariția brutală și neprevăzută a personajelor, jocul perpetuu de-a ruleta rusească, ne ține țintuiți de la un episod la altul. Iar în interviurile din Londra s-a vorbit mult despre moarte.

„La finalul sezonului 6, nu știam prea bine încotro se îndreaptă povestea mea, și m-a îngrijorat un pic”, mărturisește Carice van Houten, actrița olandeză care-o joacă pe Melisandre, preoteasă sexi și adeptă întunecată a lui Lord of Light, consiliera lui Stannis Baratheon. „Am avut îndoieli până când am primit confirmarea că personajul meu va continua să apară, dar așteptarea mi-a dat o senzație plăcută”. Până acum, Femeia Roșie, care are puterea să-i învie pe morți, a scăpat de comploturi ca prin urechile acului. „Melisandre e o armă”, spune Liam Cunningham, al cărui personaj e unul dintre puținele speranțe din serial: Davos Seaworth, fost contrabandist și, în prezent, mâna deaptă al lui Stannis Baratheon. „Davos e foarte pragmatic și știe că nu poate face nimic în privința lui Melisandre, dar cu toate asta a încercat s-o omoare. Să nu uităm!”, râde Cunningham și se-ntoarce spre partenera lui de platou: „Am încercat să te omor de două ori! Mai ții minte când am venit atunci la tine cu cuțitul? Și-am mai încercat o dată să te omor la finalul sezonului 6.”

Reacții ale fanilor la „The Red Wedding”, unul din episoadele clasice din GoT, în care mare parte a familiei Stark e măcelărită pe nepusă masă

Un jurnalist danez aflat la masa rotundă e obsedat să-i întrebe pe toți actorii din GoT dac-ar prefera ca personajele lor să moară spectaculos sau să ajungă până la genericul de finiș. La urma urmei, oricât ne-ar șoca moartea pe bandă rulantă din serial, cu toate artificiile ei, cu toții stăm cu ochii pironiți în ecran și pariem pe eroii preferați, la fel cum oamenii de-acum vreo 2.000 de ani aveau sufletul la gură în jurul arenelor de gladiatori. Măcar acum sângele e efect special. Când i-a venit rândul lui Cunningham (Davos) să aleagă între moarte subită sau viață lungă, n-a ezitat: : „Eu mi-am dorit mereu să rămân, doar ca să văd cum evoluează lucrurile. La urma urmei, e o poveste unică. Nu doar un fenomen cultural, cu o tonă de fani, ci chiar un serial fucking good. Și treaba asta e foarte neobișnuită, pentru că în general chestiile populare sunt de căcat. Așa că vrei să continui călătoria, să rămâi cât mai mult timp pe placa de surf, înainte s-ajungi la mal, să te bucuri de asta alături de public”, spune irlandezul care s-a apucat de actorie pe la 30 de ani, după câțiva ani petrecuți într-un parc de safari din Zimbabwe, unde-a lucrat ca electrician.

Liam Cunningham (Davos) învață să citească de la Shireen, fiica lui Stannis Baratheon

Nici Grey Worm, nici Podrick Payne, nici Bran, Littlefinger sau Melisandre n-ar vrea să fie rași din poveste, oricât de inventiv ar putea fi spectacolul morții. Tocmai de-asta, de fiecare dată când primesc scenariile pentru noile sezoane, au emoții mari – „mereu îmi fac câte-o rugăciune înainte să citesc scenariul”, râde Isaac (Bran). „Cu fiecare an care trece, miza e mai mare,” explică Daniel Portman (Podrick). „Cu cât investim mai mult, cu atât iese mai bine, așa că de fiecare dată sunt super-entuziasmat să citesc scenariul. Poți să-ți faci griji despre ce se va întâmpla cu personajul tău, dar nu depinde nimic de tine. Poți să-ți petreci tot timpul off-season întrebându-te dac-or să te căsăpească, dar nu schimbă cu nimic lucrurile”.

Dacă la început soarta regilor&reginelor, a bastarzilor și-a spionilor, a eroilor și-a dușmanilor diabolici a depins de imaginația lui George R.R. Martin, din sezonul 6, depinde doar de-ntorsăturile pe care le dau scenariștii. Viteza cu care scrie Martin literatură nu ține pasul cu viteza pieței, iar povestea a continuat fără el. Schimbarea asta însă nu pare să se resimtă pentru cei care joacă. Cunningham (Davos) și Carice van Houten (Melisandre), de pildă, nici n-au citit cărțile pe care e bazat scenariul. „Niciunul dintre actori nu e în serial ca să redea ceea ce se află în carte. Cărțile sunt biblia pentru David Benioff și D.B. Weiss, iar biblia noastră, ca actori, e munca lor,” crede Cunningham, care zice că n-a vrut să-și umple capul cu detaliile din carte despre personajul lui, ci să se concentreze pe scenariu. „Ca să nu mai zic că sunt fucking huge cărțile-alea, le-ați văzut? Eu n-am destulă atenție pentru așa ceva, abia dacă pot să citesc un pamflet”. Am râs toți, până când ne-a temperat Carice-Melisandre: „Nu glumește. Chiar n-are răbdare”.

Citește continuarea pe Scena9.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp