Fie că e drogul social acceptat de luni seara, agenţia de turism a săracului sau modul în care sfidăm tabuurile sociale fără a ne pune în pericol, recurgând la o atât de accesibilă imersiune în ficţiune, „Urzeala tronurilor" îşi menţine statutul de cel mai amplu fenomen popcult la nivel internaţional.
1. Sex (şi nuditate) – Probabil mulţi dintre cei care nu cunoşteau termenul „expoziţiune” s-au familiarizat cu cel de „sexpoziţiune” datorită „Urzelii tronurilor”, însă nu excesul de sex (mai puţin de nuditate) e momeala principală a serialului.
HBO a dovedit de nenumărate ori cât de bine îşi cunoaşte telespectatorul, iar asta nu e o excepţie: cel mainstream e saturat de scene anemice de sex, care sunt mereu o expresie a amorului pur şi sincer, iar întrevederea unui sfârc sau a conturului unui posterior e de fapt o împlinire a destinelor, başca fix climaxul filmului.
E destul, nu mai trebuie nimic altceva. Bun, acum dacă luăm la rând scenele de sex cele mai memorabile din „Urzeala tronurilor” sare în ochi un numitor comun. Un tiran îşi dă frâu liber plăcerii în compania unei sclave, un patron de bordel îşi învaţă o angajată să mimeze orgasmul, un frate şi o soră sar unul pe altul într-un decor sordid, un rege aspirant se lasă repede sedus de o vrăjitoare care îi garantează victoria, Jon Snow lasă baltă jurământul de castitate în faţa avansurilor unei fete sălbatice, iar o tânără nevastă e violată sub ochii servitorului soţului. Ce au în comun toate, dar toate scenele de sex din „Urzeala tronurilor” e puterea: cineva renunţă la ea, cineva o capătă, cineva e dominat/umilit, cineva domină, cineva e manipulat/educat, cineva manipulează/educă. Ce nu o să vedeţi în serial este sexul de dragul sexului – el serveşte mereu unui scop, e impus de o necesitate. Iar „vanilla sex” făcut de doi oameni care se şi iubesc se vede extrem de rar în „Urzeala tronurilor”.
2. Violenţă - Una dintre regulile de bază ale scenaristicii este „Kill your babies", doar că se referă la editare: scoate pasajele care îţi sunt cele mai dragi ca să îmbunătăţeşti cartea sau piesa sau scenariul. Pariu că bietul Hemingway – se spune că lui i-ar aparţine îndemnul - nu se gândea că îl va lua cineva literal, doar că aşa s-a întâmplat, după cum demonstrează ultimul sezon din „Urzeala tronurilor".
Exemplul nu e întâmplător: violenţa din serial e dozată într-un crescendo deopotrivă cantitativ (ultimul episod al sezonului din 2015 măcelărea trei personaje, e firesc ca un serial în care paralizează un puşti în primul episod să ucidă nou-născuţi în penultimul sezon) şi calitativ – personajele mor extrem de inventiv de pe urma variilor agresiuni pe care le suferă. Noroc că nu mai e mult până la final, pentru că, fie şi cu aportul supranaturalului, fiinţele umane pot totuşi fi torturate şi pot deceda într-un număr finit de moduri, iar „Urzelii tronurilor” i-au mai rămas doar câteva forme de genocid de exploatat.
Avem microempatii pentru personaje nu tocmai principale şi un plan de succesiune – moare unul, vin trei semicultivate din urmă. Provizia de tronuri a serialului o fi limitată, dar plouă cu resurse umane.
3. Viteză şi densitate – Un paradox al serialului este juxtapunerea civilizaţiilor antico-feudale cu un ritm al acţiunii contemporan de accelerat, iar viteza şi densitatea evenimentelor cresc exponenţial. De pildă, al doilea episod din sezonul şase concentra progresiile a şase fire narative, în contextul în care majoritatea serialelor dramatice au cel mult două. Fiecare fir narativ se ţine scai de un personaj/un mănunchi de personaje unite de ceva – o alianţă, legături de sânge etc. – şi explorează odată cu el sau ele o lume diferită: poate nu ai nicio empatie cu protagonistul temporar, dar nu poţi refuza minunata lume nouă pe care o vezi prin ochii lui.
Cât despre viteză, serialul ar trebui să constituie un studiu de caz. La început, a mizat pe ralanti, ca să ne ţină aproape de familia Stark şi mai ales de Ned, ei constituind nucleul dur de băieţi buni. În paralel, a mai „cultivat" câteva personaje, dar nu asiduu. Odată cu moartea lui pater familias, ne-a descentralizat preferinţele pentru erou şi a apăsat pe pedala acceleraţiei, bombardându-ne cu evenimente şi strecurând odată cu fiecare incident noi informaţii despre actualii protagonişti, dar şi noi personaje, şi cultivându-ne astfel apetenţele pentru unul sau alt personaj, dar neacordându-i niciunuia cât timp i-a dedicat familiei Stark.
Avem microempatii pentru personaje nu tocmai principale şi un plan de succesiune – moare unul, vin trei semicultivate din urmă. Provizia de tronuri a serialului o fi limitată, dar plouă cu resurse umane.
4. Escapism - Nu-i aşa că ne place democraţia, să ne alegem liber liderii şi să fim la curent cu modul în care gestionează finanţele publice? Apreciem absenţa discriminării? Ne dorim să accedem la poziţii cât mai importante în societate prin realizările noastre? Dacă te iei după masa de fani ai „Urzelii tronurilor”, răspunsul la toate aceste întrebări ar fi un nu hotărât. Democraţia nu s-a inventat, toţi liderii din serial sunt despoţi cu puţin noroc luminaţi, în sensul că unul din ei vrea să abolească sclavia. Nici asta nu merge, fiindcă mixul de antichitate şi feudalitate din civilizaţiile din serial nu e pregătit pentru asta (nu vă gândiţi, vă rog, la democraţia ateniană, de fapt, vota un mic segment din populaţie). Discriminarea se aplică indiferent că eşti nobil au ba, vezi cazul „persoanei cu probleme de verticalitate” Tyrion. Cât despre urcatul pe scara socială, ajunge un episod ca să îţi doreşti ca, dacă ai trăi în acel univers, să fii cel mai neînsemnat om de pe faţa pământului, poate aşa îţi prelungeşti speranţa de viaţă. Pe scurt, „Urzeala tronurilor” e versiunea de lux a escapismului: dincolo de elementul supranatural (care e exploatat cu mare grijă, cât însă să-ţi dea impresia că orice se poate întâmpla), timpul şi teritoriile – spectaculoase, extrem de bine articulate, fiecare cu limba, arhitectura, civilizaţia ei - în care se petrece acţiunea sunt complet dezlegate de cele ale spectatorului.
Notă de subsol: am citit şi teoria conform căreia serialul se foloseşte de situaţii imaginare pentru a comenta pe tema prezentului şi mi se pare una specioasă. Niciun telespectator nu s-ar bucura în voie de toate tabuurile călcate în picioare de serial (inclusiv violenţa sexuală arătată frontal, nu zic că e vreo plăcere s-o priveşti, dar vine cu o doză de fiori) dacă ar sta să schiţeze paralele cu realitatea de azi. Suspendarea voluntară a neîncrederii ("the willing suspension of disbelief") e o condiţie sine qua non a plăcerii generate de serial, fiindcă altfel te-ai simţi ca un monstru.
5. Valoarea producţiei - Nu există artă mai implacabil legată de bani decât aceea a filmului. Nici nu se născuse bine şi cerea bani pe bilet, iar spectatorul nu a fost niciodată străin de elementul pecuniar, piratarea fiind atât de răspândită tocmai fiindcă nu e percepută drept o infracţiune, ci drept un chilipir. Iar, odată ce pui în balanţă valoarea producţiei „Urzeala tronurilor”, una care umileşte orice blockbuster de la ora actuală, faptul că e singura de o asemenea anvergură de pe micul ecran, e limpede nu doar de ce serialul e atât de vizionat, ci de ce e piratat într-o măsură neegalată până acum.
Dincolo de metodele prin care obţii accesul la „Urzeala tronurilor”, doar investiţia în producţie îl transforma într-un serial de neratat. Chit că nu dai doi bani pe personaje, măcar stai să caşti gura pur turistic la spectaculosul regiunilor muntoase şi iernatice (Winterfell, Castle Black), deşertul dominat de Dothraki, clima cvasimediteraneeană din King's Landing, peisajul tropical din Dorne, recile şi ploioasele Insule de Fier şi tot aşa. Serialul e, din punct de vedere geografic, un bufet cu câte ceva pentru fiecare, creat să alimenteze orice poftă de exotic, cu atât mai mult cu cât ai şi privilegiul unei călătorii nu doar „temporale”, ci în civilizaţii extrem de diversificate.
6. Galeria de personaje - Singurii nevinovaţi din serial sunt sugarii, dar, dacă te uiţi la „Urzeala tronurilor" în cantităţi industriale, începi să ai îndoieli serioase şi în privinţa lor. Acest calapod al personajelor e preluat din filmele noir: sunt nuanţate tocmai fiindcă niciunul nu e tot alb sau tot negru. Vestea bună e că au depăşit de ceva timp cele 50 de nuanţe de gri proverbiale, toate personajele au poveşti distincte, puţine – în raport cu mulţimea lor - sunt monocorde, iar serialul îi confecţionează fiecăruia un set personalizat de circumstanţe atenuante. Din nou, funcţionează principiul bufetului suedez: fidelizarea spectatorului prin acordarea libertăţii de a selecţiona din variata gamă oferită specimenele pe placul său, toate interesante, de altminteri, şi cu nişte tuşe arhetipale aruncate din mers – regina malefică, bufonul, prinţesa fecioară etc.
7. Reciclarea istoriei - Toată lumea ştie zicala – e, de fapt, un citat din Edmund Burke - potrivit căreia cei care nu cunosc istoria sunt condamnaţi să o repete. Emiţătorul ei, un om politic din secolul XVIII, mergea prea departe, părerea mea: se putea mulţumi să spună „cei care nu cunosc istoria sunt condamnaţi să facă ochii mari când dau peste evenimente care chiar s-au petrecut şi să fie foarte şocaţi de ele", mai ales când sunt ambalate într-o ficţiune. Dacă ne luăm doar după ce spune R.R. Martin aflăm că: Westeros = Marea Britanie medievală, Războiul celor cinci regi = Războiul celor două roze, Zidul = Zidul lui Hadrian, iar astea sunt doar elementele istorice britanice din ecuaţie. Se poate intra şi în detalii, jurnaliştii britanici au făcut-o: Cersei Baratheon = Margaret de Anjou, Ned Stark = Richard, ducele de York, Joffrey Baratheon = Edward de Westminster şi lista poate continua. E doar părerea mea, dar nu cred că există evenimente majore în serial care să nu fi fost reşapate de autorul cărţilor şi apoi de autorii scenariului, care păstrează direcţia lui Martin în spirit, nu în literă (aici iau în calcul şi împrumuturile masive din antichitate).
8. Reciclarea literaturii – O altă lungă listă, numai în episodul doi din seria şase dăm peste o bucăţică din Odiseea, anterior, Stannis îşi sacrifică fiica precum intenţiona şi Agamemnon să procedeze cu Iphigenia (doar că ea scapă) pentru a învinge troienii şi tot aşa. Vorbind de reciclarea istoriei, o jurnalistă britanică spunea că serialul e un soi de greatest hits, raportându-se doar la englezi. Mi se pare că eticheta asta se aplică şi în cazurile istoriei şi literaturii universale, iar împrumuturile astea – perfect valide, şi Shakespeare îşi lua subiectele din cronicari – reprezintă un alt cârlig pentru spectatori. Poate nu ştiu Odiseea sau cine era Margaret de Anjou, dar nu e cazul să subestimăm forţa sedimentării acestor istorii odată ce ne-au trecut pe la ureche. Poate nu recunosc hitul din prima, dar rezonează când încep să fredoneze, iar acel refren loveşte o coardă. Iar asta înseamnă ceva pentru un serial în care mixul de necunoscut şi familiar, de vremi şi civilizaţii necunoscute cu o natură umană foarte cunoscută, e una din reţetele succesului.
9. Inerţia telespectatorilor – De câte ori aud sau citesc „Cât de inteligent e serialul!", îmi vine să replic „Nici pe tine nu te dă efortul intelectual afară din casă". Toată lumea bate apa în piuă cu răsturnările de situaţie din „Urzeala tronurilor" – am stabilit că situaţiile nu sunt tocmai originale, da? Serialului de reality TV „Survivor" i se datorează termenul de „blindside", eliminarea surpriză a aspiranţilor la milionul de dolari, eliminare care se petrece aproape în fiecare episod (serialul e la sezonul nr 32, apropo). De acord, „Urzeala tronurilor” are poate mai multe, sigur mai sângeroase şi mai inventive eliminări surpriză şi le are distribuite mult mai inegal, dar principiul e acelaşi. Ne-am obişnuit deja cu răsturnările de situaţie, dacă încordăm puţin neuronul, le putem şi anticipa, există destui indicatori. Problema e că refuzăm să le anticipăm, fiindcă ne-am obişnuit ca „Urzeala tronurilor" să ne ia prin surprindere şi asta ne şi ţine lipiţi de micul ecran: nu vrem nici măcar să ghicim ce se va întâmpla, fiindcă serialul, chiar în momentele lui previzibile, va da un context mai flamboaiant acelui incident decât l-ar da imaginaţia noastră.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Felicitari pentru articol, e scris bine, dar nu va convinge pe nimeni. Valorile sunt setate prea puternic in mintile consumatorilor.
Dar sa revenim la serial si, mai ales, la nuantarea ideilor scriitorului... Mister Martin frizeaza genialitatea pentru ca naste o lume, da contur, culori si idei personajelor. Resapeaza istorii "dark medieval", recreaza personaje, incearca, si de multe ori reuseste, sa dea o continuitate si originalitate fragmentelor de poveste si caracterelor vicioase in profunzimea lor; are toate artificiile unei capodopere scrierea lui, fapt pretentios prin minutiozitatea cu care creaza istorii si descendentze trecut-prezent-viitor! Scanteia de genialitate se opreste planand usor peste hangarul propriilor creatii: prea multe similitudini istorice, povesti cu iz si fara o profunzime reala, o manipulare a personajelor destul de stravezie spre telul dorit - socarea, impresionarea si luarea prin surprindere a cititorului/spectatorului!
Din pacate, asta ii lipseste naratiunii, sa creasca de la sine, sa lase luytul sa creeze propriile configuratii, dandu-i doar o forma vaga cognoscibila de obiect familiar; sa fie cu adevarat geniala in surprinderea placuta a spectatorului mut! Accentuez surprinderea placuta - natura umana cauta neincetat lumina, alternand intunericul doar ca stricta comparatie si motivare! Este prea manipulatorie scrierea, unele personaje preferate autorului trec prin situatii neverosimile doar pentru ca au un destin de implinit(piticul, printesa, fata cea fara nume), iar altele sunt sacrificate la cea mai mica neatentie pentru a satisface bolnavicios extazul si oripilarea privitorului! Firul epic e facut sa coaguleze stari, sa creeze emotii, nu sa dezvolte imaginatii! Cautam intelesuri ascunse in incalcitele stari posomorate ale autorului si tenebrelor personajelor, uitand a filosofa si a jongla cu imaginatia! Avem toata gama peisagistica daor pentru a crea un cadru al haosului controlat neindemanatic de mintea de big brother partinitoare a scriitorului!
Si nu in ultimul rand, se adapteaza povestea cu elementul mai mult decat decorativ al "white walkers"; o adaptare pentru a corespunde genului "fantasy", a crea din declamatie fapt original si integrant unei lumi imaginare. Vom avea oare si o serie dintr-un punct de vedere al gandirii si actiunilor total non-umane al "white walkers"? Tardiv, dar necesar. Istoria este fascinanta prin faptele povestite asupra aceleiasi perioade de mai multe gandiri, dar mai ales prin lucrurile nespuse, implicatiile trecut-prezent-viitor care trebuie sa fie apanajul imaginatiei cititorului si al foamei lui de cunoastere culturala.
Si de aceasta data, cum de altfel se întâmpla mai mereu, cu foarte putine excepții (pe aripile vântului, fiind una dintre ele), cartea bate filmul. Am citit cartea in limba engleză si filmul care rula in capul meu atunci cand o citeam (eu întotdeauna produc o pelicula cand citesc un roman) a fost mult peste serial.
In ultima sa parte serialul a alterat firul narativ al cărții, sunt personaje care nici macar nu au apărut in serial, si altele asemenea, n-am de gând sa scriu un articol despre asta, oricine a citit cartea știe despre ce vorbesc, si deci, macar din punctul asta de vedere cartea e mult, mult, mult peste serial.
Ceva trebuie totusi spus: nimeni, absolut nimeni, nu știe sa faca filme asa cum o fac americanii. Cu retete, fara retete, cu mulți bani ... treaba lor, dar le iese de fiecare data.
Comentariu mai ignorant ca ăsta - chiar să vrei - nu poți să găsești.
De snobi asa ca mataluta, cu sofismul si prejudecata la purtător e plină lumea.