Discuția despre abuzul în serviciu ar trebui să fie simplă: judecătorii Curții Constituționale analizează niște texte de lege și decid dacă vin în contradicție cu Constituția. Atât. Restul e zgură politică.
Dar tocmai partea politică ne ține ocupați. În spațiul public se discută mult și de multe ori pe lângă subiect. Se pune, de pildă, declarația președintelui PSD, Liviu Dragnea („Ori pâine, ori cătușe”) în legătură cu decizia judecătorilor. Este mult mai simplu „să comentezi” niște declarații politice decât să-ți pierzi câteva ore din viață citind legi. Sper că judecătorii CCR vor citi azi legi, și nu scriptul talk-show-urilor de seară. Pentru că atunci, lucrurile ar trebui să fie mai limpezi:
1. Abuzul în serviciu este definit în două locuri în legislația din România:
Art. 297 alin. (1) Cod penal - Abuzul în serviciu:
„(1) Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl indeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică”.
Art. 13/2 din Legea nr. 78/2000:
„În cazul infracțiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcției, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime".
Cuvintele-cheie pe care le reținem din aceste două definiții: pagubă (codul penal) și folos necuvenit (L78). Așadar, abuzul în serviciu produce un prejudiciu statului și un folos necuvenit celui care-l comite, prin urmare este făcut cu intenție. Intenția este foarte importantă, pentru că ea distinge între abuz în serviciu și neglijență în serviciu. Poți să comiți o greșeală în funcție („să semnezi ca primarul” de pildă) care să producă un prejudiciu instituției, dar asta nu te încadrează neapărat la abuz în serviciu. Dar dacă din această greșeală statul pierde și tu câștigi, atunci ai comis o infracțiune agravantă, pedepsită cu închisoarea.
Așadar, niciodată abuzul în serviciu nu se săvârșește din culpă, ci cu intenție.
2. Ce nu este în regulă în aceste definiții. Marea problemă e că sunt două, nu una. L-am întrebat pe judecătorul Augustin Zegrean, pe atunci președinte al Curții, la un interviu la Digi24, cum citește domnia sa cele două definiții. „Dacă definiția 2 e agravantă la Codul penal, atunci ar trebui să intre tot în Codul penal. Aici e problema, dar nu e un capăt de țară”, mi-a spus. Dar sunt clare textele de lege? „Dacă le citim cu bună credință sunt destul de clare”.
Rețineți un al treilea termen: claritate. Tocmai caracterul vag al definirii abuzului în serviciu a fost atacat la CCR de Alina Bica, fosta șefă a DIICOT. În principiu, doamna Bica reclamă faptul că cele două definiții sunt interpretabile și produc o incertitudine cu privire la existența sau nu a abuzului în serviciu. O lege trebuie să fie clară, precisă și previzibilă, atribute care, în opinia doamnei Bica, nu sunt întrunite aici.
Sigur, domnului Zegrean i se par clare, dar domnia sa este doar un vot din cele 9.
3. Ce anume din articolele care definesc abuzul în serviciu contravine Constituției? Excepția ridicată de doamna Bica nu ne lămurește. „Formularea vagă” pe care o reclamă nu are legătură cu drepturile și libertățile din Constituție. Am putea spune că sesizarea la CCR n-are obiect. Dacă ne uităm însă în practica CCR, vedem exact care este articolul din Constituție „atins” de abuzul în serviciu. Pentru că în 2010, un general și un colonel, acuzați de măsluirea unui concurs pentru ocuparea a 400 de posturi la ISU Dobrogea, au atacat la Curte exact articolul referitor la abuzul în serviciu, din L78/2000. Ei susțineau că le-a fost încălcată „egalitatea în drepturi, deoarece L78/2000 legiferează o circumstanță agravantă pentru infracțiunile de abuz în serviciu reglementate de Codul penal, cu consecința majorării pedepsei”.
Rețineți un al patrulea termen: egalitatea în drepturi. Așadar, abuzul în serviciu, definit în două locuri, ar fi neconstituțional pentru că încalcă principiul egalității în drepturi prevăzut în legea fundamentală, dându-le unora o pedeapsă mai ușoară (după Codul penal), altora mai grea (după L78/2000). Apare din nou „problema” definirii în două locuri, despre care vorbea dl. Zegrean.
Decizia Curții, în 2010, a fost următoarea: „Articolul 132 din L78/2000 nu aduce nicio atingere principiului egalității, câtă vreme aceste prevederi de lege se aplică în mod nediferențiat tuturor persoanelor aflate în ipoteza lor, respectiv tuturor celor care au săvârșit infracțiuni de corupție”. Excepția de neconstituționalitate ridicată de general și de colonel a fost respinsă.
Azi judecătorii CCR analizează din nou articolul pe care l-au judecat și declarat în regulă în 2010. Dacă CCR este consecventă cu propriile decizii, ne-am aștepta să respingă excepția ridicată de doamna Bica, iar abuzul în serviciu să nu se dezincrimineze.
4. Mai mult, incriminarea abuzului în serviciu este o obligație asumată de România prin ratificarea Convenției Națiunilor Unite împotriva corupției. Or, tratatele internaționale pe care România le-a semnat prevalează în fața legislației interne. Așadar, judecătorii CCR nu pot dezincrimina ei înșiși abuzul în serviciu: nici decizia precedentă a CCR, nici legislația internațională la care suntem parte nu dau argumente în favoarea unei astfel de decizii. Mai mult, dl. Zegrean, în interviul amintit, spunea clar că „legiuitorul decide incriminarea”. Altfel spus, nu este problema Curții, ci a Parlamentului, spune dl. Zegrean, unul dintre cei 9 judecători ai Curții.
5. Subliniez acest lucru. Deoarece decizia Curții nu poate fi luată în modúl. Ea poate fi influențată de un context subiectiv mai presant decât de obicei. Sub capoatele vișinii, judecătorii CCR sunt oameni. Mulți sunt oameni politici, foști parlamentari, trimiși acolo de politicieni. Politicienii de la toate partidele sunt atât sponsorii lor, cât și ai excepției de neconstituționalitate ridicate în privința abuzului în serviciu. În marea lor majoritate, politicienii, de la unii miniștri, parlamentari, până la ultimul primar de comună, speră că abuzul în serviciu va fi dezincriminat. Că nu se va mai face pușcărie. În momentul de față o treime din șefii de Consilii Județene sunt în diverse faze ale urmăririi penale pe abuz în serviciu; doar anul trecut au fost trimiși în judecată 100 de primari; iar tăvălugul de abia s-a pornit. Îmi închipui ce presiune extraordinară este pe acești 9 judecători. Și mai e ceva: cei 9 au amintiri. De pildă amintirea „dării cu subsemnatul” la Parchet pentru – surpriză! – abuz în serviciu! Da, judecătorii CCR, care azi vor judeca abuzul în serviciu, au fost ei înșiși investigați pentru abuz în serviciu de un procuror de la Parchetul General în celebrul dosar „Erata de la referendum”. Au fost suspectați că au comis un abuz în serviciu în momentul în care au stabilit pragul de la referendum la 18 milioane de alegători, ceea ce a dus la invalidare pe motiv de prezență la vot și la păstrarea lui Traian Băsescu în funcție. Și chiar dacă respectivul dosar s-a clasat la începutul acestui an, pentru mulți dintre judecătorii constituționali, trecuți prin ritualul televizat al audierilor, acest moment umilitor în esență trebuie să fi lăsat o amintire de neșters.
Iată de ce Curtea Constituțională a României, „ultima instanță de judecată”, dă azi un examen crucial pentru statul de drept din România. 9 judecători numiți politic trebuie să să-și depășească azi propriile limite subiective și să dea o decizie bazată strict pe textul legii, în respectul Constituției și al drepturilor cetățenești. Într-un fel, România își dă examenul maturității instituționale. Dacă cei 9 își vor pune vată în urechi să nu audă zgomotul politic de la geam, statul de drept mai are o șansă să nu termine ziua cu vată-n nas.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Abuzul in serviciu poate fi facut si fara obtinerea unui folos necuvenit dar cu intentie.
E posibil sa fie o eroare in firul logic al articolului. Va rog sa ma corectati daca gresesc.
Daca cele doua articole pot fi considerate separat (adica procurorii sa acuze o persoana doar dupa articolul din Codul Penal, fara a cere si pedeapsa pentru agravarea infractiunii) apare urmatoarea problema:
Art 297 din Codul Penal poate fi tradus ca:
"Daca <serviciu defectuos sau lipsa serviciului> si <paguba> atunci <Inchisoare>" . Adica lipseste <folosul necuvenit> si prin urmare intentia.
Articolul 13/2 din Legea nr. 78/2000, dupa cum spune propriul continut, se aplica infractiunilor de abuz deja dovedite si care se definesc dupa articolul din Codul Penal. Ceea ce inseamna ca Articolul 13/2 nu e necesar in stabilirea existentei abuzului ci e folosit doar pentru constatarea circumstantelor agravante.
Cu alte cuvinte cineva poate fi acuzat de abuz pe baza art. 297 FARA a fi nevoie a proba un <folos necuvenit> deci fara a fi nevoie de a proba intentia.
Eu aş atrage însă atenţia asupra sensului infracţiunii de „abuz în serviciu”. Trebuie discutat la ce situaţii punctuale s-a gândit Legiuitorul atunci când a definit-o. Or, aşa cum văd eu, s-a gândit la funcţionarul public care îşi îndeplineşte cu rea-credinţă îndatoririle de serviciu, producând o pierdere statului. Elementul esenţial pentru infracţiune este reaua-credinţă (intenţia). Or, ca să faci ceva cu rea-credinţă, trebuie să existe un mobil – un beneficiu direct sau indirect al nerespectării legalităţii îndatoririlor de serviciu. Faci ceva ilegal ca să ai un beneficiu sau să nu ţi se producă un deserviciu. Cu alte cuvinte, ar fi logic ca un funcţionar public care comite abuz în serviciu să fie găsit vinovat şi de o faptă complementară (luare de mită, trafic de influenţă, spălare de bani şamd) sau să fi făcut abuzul în serviciu ca urmare a unui şantaj.
Problema cea mare este aceea când DNA acuză un funcţionar public de abuz în serviciu fără să existe o faptă complementară. Adică şi-a îndeplinit cu rea-credinţă îndatoririle de serviciu uite-aşa de-al dracu’. Părerea mea este că, fără fapta complementară, abuzul în serviciu nu ar trebui, în mod normal, să poată fi dovedită – pentru că este nevoie tocmai de elementul oarecum subiectiv denumit „intenţie”.
Au fost situaţii, aşa cum este cazul fostului ministru Babiuc, în care a existat condamnare doar pentru „abuz în serviciu”, fără a se explica motivul pentru care s-a comis fapta. În rechizitoriul de atunci al procurorilor, se discuta despre o posibilă mită primită de acesta. Numai că mita cu pricina nu a fost dovedită. Logic ar fi fost, deci, ca nici abuzul în serviciu să nu facă obiectul condamnării.
Oricum ar sta lucrurile, o clarificare a definiţiei „abuzului în serviciu” este absolut necesară. Fie prin coroborarea cu comiterea unei alte infracţiuni (aşa cum sugerez eu – cum cred că a gândit şi Legiuitorul, fără a se exprima însă foarte clar), fie prin eliminarea elementului subiectiv (intenţia) – ai comis abuz în serviciu dacă îţi îndeplineşti nelegal atribuţiile de serviciu (fără adăugiri suplimentare care să nuanţeze prezenţa sau lipsa mobilului). În a doua variantă, evident, limitele de pedeapsă ar trebui să scadă.
Aici cred ca formularea dvs este gresita .. nu cred ca in acel moment acesti judecatori au facut ceva care sa-l ajute pe Basescu . Faptul ca nu au permis USL sa isi adapteze listele la nevoile lor nu constituie un abuz .. Sigur sunteti mai informat decat mine dar cred ca a fost vb despre un articol aprobat in lipsa unor membri ai CCR .