Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Din Cambridge, am strâns în brațe toată România! Noi le vorbim românește, copiii ne răspund în engleză, dar dacă îi întrebi ce naționalitate au, spun răspicat că-s români

Duminică, 5 februarie, King’s Parade – University of Cambridge

15.30. Ajungem cu întârzire. Baieții noștri observă ca mulți fac poze, că se filmează și vor să stăm mai într-o parte. Suntem în jur de 50 cu toții.

Doi tineri în mijloc – unul cu o chitară, altul cu o „tobă”. Se cantă „Vinovații fără vină”. O doamnă se apropie de mine: „Uitați, am versurile aici, să nu ne încurcăm, haideți”. Îi zâmbesc și încep să cânt șoptit. Ne mai pierdem din când în când, dar o domnișoara ține ritmul și ne regăsim ușor.

Mă uit în jur – majoritatea sunt tineri. Puțini ca noi, care l-am trait (și) pe ’89. Un domn a făcut rost de o carioca neagră și scrie: „Diaspora vă susține”, apoi ni se alătură.

Începe să bată un vânt tăios, de vreme tipic englezească. Stând în picioare, pe bordură - un tânăr într-un pardesiu gri. Îmi vine în minte mesajul pe care l-am văzut în Piața Victoriei: „M-am îmbrăcat bine, mamă!”

„De ce nu și-o fi pus un fular la gât cum are prietenul de lângă el, cel cu aparatul de fotografiat! De ce nu-și încheie nasturii?!” îmi vine să-l cert. Nu cred că are mai mult de 20 de ani. Pentru o secundă îmi imaginez copiii plecați departe. Mi se pune un nod în gât și mă trezesc strângându-mi băiatul cel mic în brațe. „E, cu siguranță, student” - și-a scris mesajul pe o coală A4, pe clipboard-ul pe care îl ia cu el, zi de zi, la facultate: „Alergie la infamie” Băiatul meu cel mare are alergie la lapte. Cercetarile arată că unii mai norocoși scapă de alergii după o vârstă, alții le poartă cu ei toată viața. Zâmbesc…

Din spate, apare un domn, care flutură drapelul României. Poarta ie populară. Mulți - din admirație - încep să-i facă poze.

„Îmi pare tare rău că am ajuns aici. România nu are politicieni demni să o conducă. Nu vedeți ca am ajuns să ne strigam toate drepturile în stradă? E păcat. Mă uit la copiii ăștia de aici – mulți dintre ei nu vor ști să mai vorbească limba română. Și-au bătut joc de tot! De o țară întreagă!” 

Noi vorbim românește, copiii noștri ne răspund în engleză. Fac eforturi – mai ales cel mare - să vorbească românește. Cel mic e mai puțin curajos. Însă dacă îi întrebi ce naționalitate au, amândoi spun răspicat că-s români.

16.15. E mai frig. Lumea prinde curaj și vine mai aproape. Unii ne privesc de pe margine, alții sunt curioși să afle de ce suntem acolo. Cineva le dă explicații în engleză.

Vad ca vizavi e Café Nero. „Ce bun ar fi acum un ceai fierbinte!” Cu toții suntem parcă mai zgribuliți, copiii sunt roșii în obraji.

„Am luat portocale și eugenii pentru cei mici”, zice un tânăr și le întinde o pungă să-și aleagă. Ai mei nu vor portocale și nici la Eugenia nu se înghesuie, că i-au schimbat ambalajul și nu o recunosc, așa „deghizată”! Iau una până la urmă și o împart frățește.

„Și să știți că eu sunt din Caracal, de unde e domnu’ ministru! Știți dumneavoastră… ” zâmbește. Încerc să-mi dau seama la cine se referă. În stânga mea, cineva se arată oripilat de un discurs al ministrului Agriculturii.

Plecăm să ne luăm ceai. O fetiță se oprește brusc în mijlocul străzii și silabisește cu răbdare: “Break the corruption chain”. Apoi, radiind de bucurie, se agață de mâna tatălui ei și șoptește: “That’s good, isn’t it?”

Are părul roșcat și poartă o pelerină roz. Nu cred că are mai mult de 6 ani.

E coadă la Café Nero, dar nu ne deranjează, că ne mai încălzim. Privesc prin fereastră și reușesc să descifrez câteva dintre mesaje:

„Mândră de români!”

„Nu sunt de acord cu crima, cu minciuna, cu bătaia de joc!”

„Justiție, nu corupție!”

„Stat drept”

Mama mi-a zis acum câteva zile:

- Mamă, voi ați plecat… De ce te mai consumi?

- Pai dacă țara din care provin legalizeaza frauda, cum mă numesc eu? Cât de greu îmi va fi mie să scap de eticheta asta?

- Să faceți voi, tinerii, cum e mai bine pentru voi atunci, că noi nu mai avem încă o viață de trăit, a încheiat, cu o voce stinsă.

Mă uit cu drag la băieții mei. În 11 decembrie, anul trecut, au mers cu noi la vot. Pentru prima dată. Pentru România. Azi – o altă lecție de democrație.

Îmi simt mâinile încălzite de ceaiul fierbinte…

Din Cambridge, am strâns în brațe toată România! 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Chiar imi pare rau ca nu m am alaturat si eu mitingului,nu am stiut ...as dori sa stiu daca se va mai organiza zilele aceastea cu siguranta voi veni..
    Alina
    • Like 0
  • Respect, stimată doamnă!! Mi-au dat lacrimile. Mereu am considerat că e mult mai greu sa pleci, decât să rămâi!!!
    • Like 0
  • Superb
    • Like 0


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult