Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De patru ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Din Cambridge, am strâns în brațe toată România! Noi le vorbim românește, copiii ne răspund în engleză, dar dacă îi întrebi ce naționalitate au, spun răspicat că-s români

Duminică, 5 februarie, King’s Parade – University of Cambridge

15.30. Ajungem cu întârzire. Baieții noștri observă ca mulți fac poze, că se filmează și vor să stăm mai într-o parte. Suntem în jur de 50 cu toții.

Doi tineri în mijloc – unul cu o chitară, altul cu o „tobă”. Se cantă „Vinovații fără vină”. O doamnă se apropie de mine: „Uitați, am versurile aici, să nu ne încurcăm, haideți”. Îi zâmbesc și încep să cânt șoptit. Ne mai pierdem din când în când, dar o domnișoara ține ritmul și ne regăsim ușor.

Mă uit în jur – majoritatea sunt tineri. Puțini ca noi, care l-am trait (și) pe ’89. Un domn a făcut rost de o carioca neagră și scrie: „Diaspora vă susține”, apoi ni se alătură.

Începe să bată un vânt tăios, de vreme tipic englezească. Stând în picioare, pe bordură - un tânăr într-un pardesiu gri. Îmi vine în minte mesajul pe care l-am văzut în Piața Victoriei: „M-am îmbrăcat bine, mamă!”

„De ce nu și-o fi pus un fular la gât cum are prietenul de lângă el, cel cu aparatul de fotografiat! De ce nu-și încheie nasturii?!” îmi vine să-l cert. Nu cred că are mai mult de 20 de ani. Pentru o secundă îmi imaginez copiii plecați departe. Mi se pune un nod în gât și mă trezesc strângându-mi băiatul cel mic în brațe. „E, cu siguranță, student” - și-a scris mesajul pe o coală A4, pe clipboard-ul pe care îl ia cu el, zi de zi, la facultate: „Alergie la infamie” Băiatul meu cel mare are alergie la lapte. Cercetarile arată că unii mai norocoși scapă de alergii după o vârstă, alții le poartă cu ei toată viața. Zâmbesc…

Din spate, apare un domn, care flutură drapelul României. Poarta ie populară. Mulți - din admirație - încep să-i facă poze.

„Îmi pare tare rău că am ajuns aici. România nu are politicieni demni să o conducă. Nu vedeți ca am ajuns să ne strigam toate drepturile în stradă? E păcat. Mă uit la copiii ăștia de aici – mulți dintre ei nu vor ști să mai vorbească limba română. Și-au bătut joc de tot! De o țară întreagă!” 

Noi vorbim românește, copiii noștri ne răspund în engleză. Fac eforturi – mai ales cel mare - să vorbească românește. Cel mic e mai puțin curajos. Însă dacă îi întrebi ce naționalitate au, amândoi spun răspicat că-s români.

16.15. E mai frig. Lumea prinde curaj și vine mai aproape. Unii ne privesc de pe margine, alții sunt curioși să afle de ce suntem acolo. Cineva le dă explicații în engleză.

Vad ca vizavi e Café Nero. „Ce bun ar fi acum un ceai fierbinte!” Cu toții suntem parcă mai zgribuliți, copiii sunt roșii în obraji.

„Am luat portocale și eugenii pentru cei mici”, zice un tânăr și le întinde o pungă să-și aleagă. Ai mei nu vor portocale și nici la Eugenia nu se înghesuie, că i-au schimbat ambalajul și nu o recunosc, așa „deghizată”! Iau una până la urmă și o împart frățește.

„Și să știți că eu sunt din Caracal, de unde e domnu’ ministru! Știți dumneavoastră… ” zâmbește. Încerc să-mi dau seama la cine se referă. În stânga mea, cineva se arată oripilat de un discurs al ministrului Agriculturii.

Plecăm să ne luăm ceai. O fetiță se oprește brusc în mijlocul străzii și silabisește cu răbdare: “Break the corruption chain”. Apoi, radiind de bucurie, se agață de mâna tatălui ei și șoptește: “That’s good, isn’t it?”

Are părul roșcat și poartă o pelerină roz. Nu cred că are mai mult de 6 ani.

E coadă la Café Nero, dar nu ne deranjează, că ne mai încălzim. Privesc prin fereastră și reușesc să descifrez câteva dintre mesaje:

„Mândră de români!”

„Nu sunt de acord cu crima, cu minciuna, cu bătaia de joc!”

„Justiție, nu corupție!”

„Stat drept”

Mama mi-a zis acum câteva zile:

- Mamă, voi ați plecat… De ce te mai consumi?

- Pai dacă țara din care provin legalizeaza frauda, cum mă numesc eu? Cât de greu îmi va fi mie să scap de eticheta asta?

- Să faceți voi, tinerii, cum e mai bine pentru voi atunci, că noi nu mai avem încă o viață de trăit, a încheiat, cu o voce stinsă.

Mă uit cu drag la băieții mei. În 11 decembrie, anul trecut, au mers cu noi la vot. Pentru prima dată. Pentru România. Azi – o altă lecție de democrație.

Îmi simt mâinile încălzite de ceaiul fierbinte…

Din Cambridge, am strâns în brațe toată România! 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Chiar imi pare rau ca nu m am alaturat si eu mitingului,nu am stiut ...as dori sa stiu daca se va mai organiza zilele aceastea cu siguranta voi veni..
    Alina
    • Like 0
  • Respect, stimată doamnă!! Mi-au dat lacrimile. Mereu am considerat că e mult mai greu sa pleci, decât să rămâi!!!
    • Like 0
  • Superb
    • Like 0


Îți recomandăm

Statuie mască

„Primul lucru care contează atunci când faci o donație este ca gestul respectiv să te facă să te simți că ai făcut cu adevărat o faptă bună. Dacă cauza respectivă reușește să te facă să te simți ca un mic erou, te face să te simți bine că ai ajutat, reușește să te facă donezi”, spune Nicoleta Deliu.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Simona Halep - Foto: Andrew Schwartz / SplashNews.com / Splash / Profimedia)

„Am crescut cu o mentalitate că eram mică, că nu o să ajung să fiu tenismenă, nu o să ajung să fiu sus în clasament, nu o să ajung să câștig turnee mari. Cum până nu demult, în 2017, mi se spunea « nu ai mental de campion de Grand Slam».” (Foto; Andrew Schwartz / SplashNews.com / Splash / Profimedia)

Citește mai mult