Istoria - mereu neglijată, de prea multe ori repetată! Ce scriu mai jos nu e fabulație, sunt fapte din trecut. Citesc zilele acestea opinii ale unor domni care se consideră liberali și democrați dar mă crucesc. La modul cel mai sincer! Știți de ce? Pentru că între aceste poziții liberale extreme și fascism e un pas mic. Mic de tot! Și vă explic mai jos.
Tăieri de salarii, concedieri, impozite pe consum, privatizări – toate aplicate cu o mână de fier. Dar ca să poți impune asemenea măsuri unui popor sărăcit, ai nevoie de ceva mai mult decât „consultanță financiară”: ai nevoie de un regim autoritar. Mai știți când Simion cerea concedierea a 600.000 de bugetari? Erați stupefiați! Acum când alții spun ca bugetarii sunt răul țării, aplaudați! Nu se mai face diferența între omul corect care lucrează în sistemul de stat și lipitoarea partidelor politice care a primit un post de bugetar!
Așa a apărut fascismul lui Mussolini, salutat la acea vreme de The Economist, de London Times, chiar și de Churchill, de guvernatorul Băncii Angliei și de cam toată elita liberală a Europei, fiind numit “ordinea necesară” pentru stabilitatea economică.
Când vorbim despre concepte precum „totalitarism” și „corporatism”, credem că fascismul este foarte departe de societatea liberală de piață. Însă, dacă acordăm o atenție mai mare politicilor economice ale fascismului italian, în special din anii ‘20, putem observa cum unele “combinații nefaste” au fost deja trăite în primii ani ai guvernării lui Benito Mussolini, până la instaurarea dictaturii.
Un exemplu în acest sens este asocierea dintre austeritate și tehnocrație. Acea „tehnocrație” prin care anumite politici comune astăzi (precum tăierile din cheltuielile sociale, tăierile de la educație și cultură, taxarea regresivă, privatizările agresive și reprimarea veniturilor) sunt decise de “experți economici” care consiliază guvernele sau chiar preiau direct conducerea, așa cum s-a întâmplat Italia in anii ‘20, în Chile cu Pinochet sau în Rusia cu Elțîn. Motivația : se alege stabilitatea, nu democrația! Dar nu se taxează corect marile afaceri, care reușesc să evite plata taxelor! Și nici clasa politică abonată la bugetul național!
Vă sună cunoscut?
“Lumea bună” a trecut atunci cu vederea asasinate, arestări și arderea sediilor socialiste. Totul pentru stabilitate.
Mussolini a fost unul dintre cei mai mari promotori ai austerității în forma sa modernă. Acest lucru s-a datorat în mare parte faptului că s-a înconjurat de economiștii autoritari ai vremii, precum și de susținătorii paradigmei emergente a „economiei pure”. Cei mai mulți erau liberali!
La puțin peste o lună după Marșul asupra Romei din octombrie 1922, voturile parlamentare ale Partidului Național Fascist, Partidului Liberal și Partidului Popular (precursor al Democrației Creștine) au introdus așa-numita „perioadă a puterilor depline”. Astfel, inclusiv liberalii i-au conferit o autoritate fără precedent ministrului de finanțe al lui Mussolini, economistul Alberto de Stefani, dar și colegilor săi și consilierilor tehnici, în special Maffeo Pantaleoni și Umberto Ricci (acesta din urmă, spre deosebire de ceilalți doi, fiind un adept al ideologiei liberale).
Mussolini le-a oferit acestor experți șansa vieții lor: să modeleze societatea după idealurile din modelele lor teoretice. Luigi Einaudi — celebrat ulterior ca un campion al liberalismului antifascist și primul președinte al republicii democratice italiene postbelice, in 1948, saluta cu entuziasm virajul autoritar: “Niciodată nu a fost încredințată o putere atât de absolută unui executiv de către un Parlament… Renunțarea Parlamentului la toate prerogativele sale pentru o perioadă atât de lungă a fost primită cu aplauze generale din partea publicului. Italienii e sătulă de palavragii și de executivi slabi. Italia are nevoie la cârmă de un om capabil care să spună NU tuturor cererilor de noi cheltuieli. E nevoie de tăieri brutale de cheltuieli” - 1922.
Regimul lui Mussolini a implementat reforme radicale care promovau austeritatea fiscală, monetară și industrială. Aceste schimbări au acționat în sinergie pentru a impune muncă grea și sacrificii claselor muncitoare și pentru a asigura reluarea ordinii capitaliste. Iar corporațiile au prosperat, mutând o mare parte a profiturilor în afara țării!
Printre reformele care au reușit să înăbușe orice impuls de schimbare socială: reducerea drastică a cheltuielilor pentru asistență socială, concedierea funcționarilor publici (peste șaizeci și cinci de mii doar în 1923) și creșterea taxelor pe consum (TVA-ul de atunci, regresiv pentru că era plătit în principal de cei săraci). Acestea au fost însoțite de eliminarea impozitului progresiv pe moșteniri, de creșterea ratelor dobânzilor (de la 3% la 7% începând cu 1925) și de un val de privatizări pe care economișții le-au numit “prima mare privatizare într-o economie capitalistă”.
În plus, statul fascist a implementat legi coercitive privind piața muncii, care au redus drastic salariile și au interzis sindicatele. Înfrângerea finală a aspirațiilor muncitorilor a venit odată cu Carta Muncii din 1927, care a închis orice cale de conflict de clasă. Carta a codificat spiritul corporatismului, al cărui scop, în cuvintele lui Mussolini, era de a proteja proprietatea privată și de a „reuni în statul suveran dualismul pernicios al forțelor capitalului și muncii”, care nu mai erau văzute ca opuse în mod necesar, ci ca elemente care „ar trebui și ar putea aspira la un scop comun: interesul suprem al producției”.
Iar ipocrizia era evidentă: economiștii, atât de zeloși în apărarea pieței libere împotriva intervenției statului, nu aveau nicio problemă cu intervenția represivă a statului pe piața muncii. În Italia, a avut loc o scădere neîntreruptă a salariilor reale care a durat întreaga perioadă interbelică.
London Times scria : “evenimentele din ultimii doi ani au dus la absorbția unei proporții mai mari din profituri de către capital, iar acest lucru, stimulând inițiativa antreprenorială, a fost cu siguranță avantajos pentru țară în ansamblu”. Aceasta este narațiunea tipică ce promovează și face acceptabile doctrinele austerității chiar și astăzi: consimțământul oamenilor simpli la sacrificii este obținut prin retorica binelui comun.
Pe scurt, într-un moment în care majoritatea cetățenilor italieni cereau schimbări sociale majore, austeritatea avea nevoie de fascism — un guvern puternic, autoritar, capabil să impună coercitiv voința naționalistă fără teamă de răspundere politică — pentru a reuși rapid. Iar fascismul, la rândul său, avea nevoie de austeritate pentru a-și consolida dominația. De fapt, tocmai atracția austerității a făcut ca elitele liberale interne și internaționale să sprijine guvernul lui Mussolini chiar și după Legile Fascistissime din 1925–1926, care l-au instalat oficial pe Mussolini ca dictator.
Și lumea a închis ochii. După care, fasciștii au ocupat încet încet prim planul, iar dictatura s-a instalat în liniște. Pentru ca repet, fascismul are nevoie de cât mai multă austeritate!
Lumea politică internațională s-a îndrăgostit atât de mult de austeritatea lui Mussolini, încât a recompensat regimul cu resursele financiare necesare pentru a-și consolida conducerea politică și economică — în special prin achitarea datoriei de război și stabilizarea lirei, după cum povestește Gian Giacomo Migone în lucrarea sa “Statele Unite și Italia Fascistă”.
Și azi soluția multora ( economiști mainstream ) este ca muncitorii să suporte cea mai mare parte a greutăților: salarii mai mici, zile de muncă mai lungi, tăieri de ajutoare sociale, taxe mai mari pe consum și război cu sistemul bugetar.
La final, dacă se continuă brutal cu acest proces, au loc trei posibile direcții: creșterea curentului socialist extremist, creșterea curentului fascist sau conflictul între cele două tabere extremiste.
Dacă azi inamicii noștri sunt studenții care au burse prea mari, bugetarii la grămadă, inclusiv profesorii și oamenii de cultură, femeile aflate în concediu de maternitate care nu vor primi asigurare medicală - să nu vă mirați dacă in 2028 nu va mai avea cine să salveze România, la alegeri! Pentru că toate aceste măsuri vor pregăti terenul pentru victoria AUR!
Echilibrul e cel mai prețios atribut al unei societăți! Și se pare ca el se pierde în fiecare zi, în detrimentul luptei între categoriile sociale, între capital și resursa umană. Dar atenție - țară nu e o companie!
Notă: această analiză conține pasaje despre analiza regimului Mussolini din cartea “Ordinea Capitalului: Cum au inventat economiștii austeritatea și au pregătit terenul pentru fascism!”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.