foto: Profimedia
Trăim într-o societate care invocă libertatea, dar tolerează tot mai puțin diferența. Într-un climat marcat de polarizare, radicalizare și proliferarea pseudo-științei, sănătatea mintală nu mai poate fi discutată în afara politicii. Cât din ceea ce numim „criză democratică” reflectă, de fapt, dezechilibre afective și cognitive la nivel individual și colectiv?
În dialogul cu psihologul clinician Dr. Cătălina Dumitrescu, am explorat legătura dintre maturitatea emoțională și funcționarea democratică, discutând despre riscurile instrumentalizării psihologiei și despre idealul reductiv al „omului sănătos”, eficient, conformist și lipsit de vulnerabilitate. De la teoria atașamentului la rolul educației în formarea gândirii critice, conversația propune o perspectivă care leagă psihologia clinică de organizarea socială –un interviu despre ceea ce nu se vede și despre ce riscăm să pierdem atunci când confundăm libertatea cu performanța.
Xhenis Shehu: Trăim într-o societate tot mai polarizată, în care diferența este greu de tolerat, iar empatia pare să se erodeze. Din perspectiva dumneavoastră de psiholog clinician, ce spune acest climat despre sănătatea noastră mintală, ca indivizi și ca societate plecând și de la cartea dvs. Prețul libertății recent publicată?
Cătălina Dumitrescu: Povestea copertei spune, de fapt, mesajul întregii cărți. Atâta timp cât, la nivel individual, nu suntem oameni echilibrați, trăim într-o stare de dezordine internă. Provenim adesea din medii disfuncționale, marcate de lipsa unui atașament sigur, iar acest lucru ne afectează în primul rând viața emoțională.
Când afectul este în suferință – nu într-un sens clinic, ci prin intensitate, instabilitate și lipsă de coerență – apare riscul dezvoltării unor tulburări de personalitate sau a unor accente ale acestora. Așa cum explic și în carte, tulburarea de personalitate nu înseamnă doar forme clinice severe, ci este, de multe ori, o formă de adaptare la ceea ce trăim, influențată de factori genetici, de mediu, familiali și culturali. Cu cât afectul rămâne mai mult timp în suferință, cu atât se modifică și structura cognitivă. Echilibrul psihologic înseamnă maturitate: capacitatea de a păstra empatia și compasiunea chiar și în stări de furie sau nervozitate, de a nu vedea lumea în alb și negru și de a păstra nuanțele de mijloc. Această maturitate este rară și, cred eu, lipsa ei duce la polarizare socială. Oamenii ajung să fie disprețuiți pentru că sunt diferiți. Dacă ne uităm în istorie, vedem unde pot duce aceste mecanisme: într-un muzeu din Mechelen, în Belgia, foste cazarme, au fost trimiși la moarte zeci de mii de oameni – evrei, romi, persoane din comunitatea LGBT, oameni cu dizabilități – pentru simplul fapt că erau considerați „diferiți”.
XS: De ce este important să înțelegem diferențele dintre oameni și de unde provin aceste diferențe comportamentale?
CD: În primul rând, din genetică. Nu există doi oameni cu același ADN, nici măcar frații gemeni. Apoi intervine biologia, în special mediul intrauterin, care este esențial pentru formarea noastră. Stările mamei de alertă, vigilență sau suferință, influențează dezvoltarea copilului și, ulterior, capacitatea familiei de a construi un mediu afectiv securizant. De aceea spun că diferențele dintre oameni sunt extrem de complexe și nu pot fi reduse la șabloane. Niciun om nu seamănă cu altul. Disprețul, însă, are efecte foarte clare: studiile arată că, atunci când suntem disprețuiți sau excluși, se activează aceleași zone ale creierului ca în cazul durerii fizice. Nu este sănătos să promovăm astfel de mesaje. Din contră, este important să înțelegem că unii oameni nu au avut același start în viață.
Disprețul activează în creier aceleași zone ca durerea fizică
XS: Cum ați defini norocul? În ce fel „norocul biologic” modelează destine sociale?
CD: James Gleick definește norocul ca o „aberație statistică”, în „Teoria haosului”. De când m-am îndreptat spre această meserie, am încercat să înțeleg de ce unii oameni ajung capabili de multă violență și sadism, iar alții reușesc să se salveze din destine care par extrem de predictibile. Există această capacitate extraordinară a unor oameni de a se salva. La nivel personal, pe mine m-au salvat cărțile. Indiferent de mediul din care provenim, există șansa de a întâlni autori care ne influențează profund gândirea. Sunt acele întâlniri luminoase care modifică traiectoria destinului. Cunoașterea vindecă afectul. Atunci când înțelegem ce ni s-a întâmplat și de ce, suferința internă își pierde din intensitate. Nu dispare, dar o putem așeza, îi putem da o formă și nu mai rămâne haotică.
XS: Putem explica evolutiv sau biologic empatia, cooperarea și moralitatea? Sunt acestea esențiale pentru o societate sănătoasă?
CD: Dacă ne uităm la știință, observăm că între primate există cooperare și comportamente de empatie. Studiile arată că atunci când un individ suferă, ceilalți se adună în jurul lui și încearcă să-l ajute. Pornind de aici, empatia este rezultatul evoluției noastre biologice. În același timp, există și patologia de tip psihopat. Psihopatia este înnăscută biologic, nu este doar rezultatul mediului. Aici intervine din nou acest „loz norocos” al geneticii. Dacă avem parte de un mediu sănătos, nu dezvoltăm structuri de personalitate deviante. Din contră, învățăm prin mimetism emoțiile adecvate: când mergi la o înmormântare plângi, când mergi la o nuntă te bucuri, iar când cineva suferă arăți compasiune și înțelegere.
XS: În acest caz, poate fi folosită psihologia sau terapia ca instrument dăunător?
CD: Da. Dacă o persoană cu statut de autoritate diseminează informații neadevărate, pervertește mințile celor care o ascultă. Aceasta este pseudoștiință, nu știință. Atâta timp cât mediul universitar nu este actualizat, iar mulți profesori nu mai citesc cercetarea actuală, apar astfel de derapaje. Există voci mediatizate care susțin, de exemplu, că depresia ar fi o manifestare „sănătoasă” a creierului. În realitate, tulburarea depresivă este o boală biologică și neurochimică, cu forme clinice clare – ușoară, moderată și severă – care necesită tratament. De aceea, experiența clinică este esențială. În România, se permite practicarea psihoterapiei fără o bază solidă de experiență clinică instituțională, lucru care nu există în lumea vestică. S-a creat o industrie a terapiei, iar responsabilitatea față de oameni este adesea ignorată. Acest lucru duce la proliferarea unor forme de terapie neacreditate științific, promovate de persoane motivate de vizibilitate și beneficii personale. Informațiile trunchiate și insuficiente pot dezechilibra grav persoanele vulnerabile. Problema apare și la nivel macro. Gabor Maté, de exemplu, a fost inițial un clinician observațional valoros, dar ulterior a ajuns să facă afirmații fără bază științifică, precum legătura dintre scleroza multiplă sau cancer și reprimarea emoțională. Astfel de mesaje nu fac decât să amplifice vinovăția celor care primesc diagnostice grave.
Mesajele fără bază științifică amplifică vinovăția persoanelor vulnerabile
XS: Cum putem face distincția între psihologia clinică și explicațiile despre traumă care apar tot mai des pe social media?
CD: Există multe definiții și explicații, iar este firesc ca oamenii să încerce să își explice propriile experiențe. Totuși, trauma are o definiție foarte clară din punct de vedere clinic și psihologic, iar fără aceste repere apar derapaje. Așa cum vorbim despre traumă fizică – de la o zgârietură până la o traumă majoră – la fel există și traumă psihologică, cu grade diferite de severitate. Este important să nu cădem nici în hiper-explicare, nici în minimalizare, ci să păstrăm o zonă de mijloc. Trauma psihologică majoră înseamnă abuz: fizic, emoțional sau sexual. Abuzul modifică afectul și felul în care privești lumea, te menține într-o stare constantă de alertă. Chiar și formele repetate de dispreț sau rănire emoțională, fără violență fizică, pot avea efecte similare. Pentru cei care trec prin astfel de experiențe rămân stări de anxietate, vigilență și ruminație, o nevoie permanentă de a „așeza” lucrurile. Uneori, acest tip de abuz poate duce la o destructurare internă.
XS: Reușim vreodată să „vindecăm” aceste traume? Terapia este un mijloc sau un proces?
CD: Terapia nu este pentru toată lumea. Chiar și atunci când oamenii merg la terapie, nu toți reușesc să integreze anumite lucruri. De asemenea, vindecarea poate avea loc și în afara unui proces terapeutic formal; nu este obligatorie.
Vindecarea nu înseamnă că ceea ce ni s-a întâmplat dispare. Aceasta este o așteptare nerealistă. Vindecarea înseamnă integrare: să pot trăi cu ceea ce mi s-a întâmplat fără să fiu permanent destabilizat. Asta presupune utilizarea rezilienței și a puterii interne despre care vorbesc și în carte, astfel încât să pot construi o viață funcțională și echilibrată și să pot regăsi starea de bine. De aceea sunt problematice mesajele care promit „vindecarea” ca fericire permanentă. Acesta nu este scopul terapiei.
Pe termen lung, fragmentarea internă crește riscul de comportamente dezechilibrate, inclusiv adicții
XS: Așadar, terapia devine un instrument, nu neapărat un scop în sine.
CD: Da. Integrarea înseamnă, în fond, să putem trăi cu ceea ce ni s-a întâmplat. Există experiențe care nu pot fi „integrate complet”, cum ar fi pierderea părinților într-un mod violent. Un astfel de eveniment rămâne cu tine toată viața. Chiar și atunci când pierderea nu este violentă, rămâne un gol care destabilizează și revine periodic. Nu există integrare în sensul de „nu a existat”, ci capacitatea de a trăi cu aceste destabilizări. Asta înseamnă sănătate psihică: să avem mecanisme bune, să putem sta și cu durerea, cu rușinea, cu părțile care nu ne plac. Dacă nu ne permitem acest lucru, apare disocierea. Într-o societate care transmite mesajul că „oamenii puternici nu au emoții”, ajungem să ne separăm de propriile trăiri. Pe termen lung, această fragmentare internă nu face bine și crește riscul de comportamente dezechilibrate, inclusiv adicții.
XS: Există un risc politic legat de determinism și de modul în care definim ce înseamnă un „om sănătos” sau „capabil”? Poate acest ideal al performanței să ducă la o formă de eugenism?
CD: Da. Eugenismul nu înseamnă doar tentativa istorică de a construi omul perfect biologic. Există și un eugenism psihologic, care promovează ideea că trebuie să fim doar fericiți, doar funcționali, fără traume, fără stres, fără depresie. Această aplatizare emoțională este extrem de periculoasă. Vedem oameni care sunt foarte puțin în contact cu emoțiile lor și care funcționează exclusiv prin raționalizare și hiperperformanță. Nu se opresc niciodată, iar la un moment dat corpul îi oprește, de cele mai multe ori prin boală. Este efectul unei stări cronice de vigilență și alertă.
XS: Democrația este strâns legată de libertate, un concept pe care îl analizați pe larg în Prețul libertății. Dincolo de definițiile politice ale libertății, există și un concept al libertății psihologice?
CD: Libertatea psihologică înseamnă capacitatea de autoreglare, gândire critică și conștiință de sine. Spre deosebire de libertatea politică – care presupune acces egal la drepturi și protecție instituțională –, libertatea psihologică ține de funcționarea internă a individului.
Pentru a ne dezvolta gândirea critică avem nevoie de acces la informație. În regimurile dictatoriale, acest acces este limitat. Știm ce a însemnat comunismul: mesajele repetitive, figura „tătucului” omniprezent, propaganda constantă. Aceste mecanisme au lăsat urme. Le vedem și astăzi, în tendința de a adera la figuri autoritare care ne oferă iluzia protecției. Tocmai de aceea libertatea psihologică și gândirea critică sunt esențiale pentru o democrație sănătoasă.
XS: Credeți că gândirea critică este ceva ce se învață și se educă? Nu vine de la sine, ci presupune un sistem politic care să permită dezvoltarea ei. Ați vorbit și despre scurtăturile cognitive care ne împing spre soluții rapide și familiare.
CD: Gândirea critică se formează, iar scurtăturile cognitive sunt mecanisme firești ale creierului. Așa apar bias-urile: pornim de la reprezentări mentale care ne ajută să funcționăm eficient. De exemplu, dacă am un stilou, mintea mea știe imediat la ce folosește și îl plasează într-o categorie clară. Aceasta este o scurtătură mentală utilă. Problema apare atunci când aplicăm același mecanism informațiilor. Când anumite mesaje sunt repetate constant, ele devin familiare. Aici intervine biasul de confirmare: cu cât o informație este mai repetată, cu atât creierul depune mai puțin efort pentru a o analiza critic. Informațiile noi cer energie cognitivă, dar cele familiare sunt acceptate automat. În timp, ajungem să nu ne mai întrebăm dacă un mesaj este corect sau nu. Doar pentru că ne este cunoscut, îl luăm drept adevăr.
Este esențial să identificăm din timp vulnerabilitățile
XS: Aș vrea să ne întoarcem, ca întrebare finală, la finalul cărții dumneavoastră, unde vorbiți despre reziliență și despre cum putem crea o democrație sănătoasă prin relații sănătoase. Cum ajungem să fim rezilienți astfel încât să putem construi un sistem politic sănătos? Cum definiți dumneavoastră reziliența și este ea o forță individuală sau una comună?
CD: Eu cred că reziliența este și individuală, și comună. Într-adevăr, unii oameni au o capacitate de reziliență mult mai mare și aici revin la factorii genetici, biologici și de mediu care te formează și care îți dau tăria de caracter și puterea internă. Există și oameni care nu au „tras lozul norocos” la acești factori genetici, biologici și de mediu, de familie, iar aceștia pot ajunge să se prăbușească în anumite abisuri – de la boli psihice grave până la tulburări de personalitate severe – ajungând să trăiască foarte multă durere. De aceea spun că reziliența o văd tot în zona aceasta a norocului, în care mai mulți factori se aliniază. Totuși, se pare că, la mulți oameni, acești factori chiar se aliniază.
Majoritatea dintre noi venim din situații dureroase – poate nu traume majore, dar oricum suficient de dureroase. Și, cu toate acestea, avem capacitatea să ne construim o viață liniștită, bună, echilibrată, să contribuim la binele colectiv și să avem un sens al vieții care să fie mai amplu decât propria persoană.
Asta cred că înseamnă, până la urmă, să fii rezilient. Nu vorbim despre oameni perfecți, ci despre o formă de normalitate și decență, despre o trăire fără strigăt, fără dramatism excesiv. Nu știu dacă aș spune că reziliența este o responsabilitate socială pentru fiecare individ sau pentru o comunitate. Cred că ține foarte mult de zona individuală. Sigur că, la nivel colectiv, ceea ce putem face ca responsabilitate este să construim instituții și să avem specialiști care să ajute oamenii foarte vulnerabili. Este esențial să identificăm din timp vulnerabilitățile, pentru că, la fel ca în cazul bolilor, cu cât faci prevenție mai devreme, cu atât nu lași lucrurile să se acutizeze și să se agraveze, iar omul nu ajunge „în negură”. Îl iei de la început și îl poți ajuta să aibă o viață mai bună și mai ușoară. Cred că aceasta este o datorie socială reală: să construim politici în direcția sănătății mintale și psihologice. Iar acest lucru trebuie făcut încă de la grădiniță, pentru că, în momentul în care identifici tulburări comportamentale la un copil, este clar că trebuie să lucrezi sistemic cu familia, să vezi ce se întâmplă și să sprijini treptat familia respectivă să iasă din impas. În felul acesta, comportamentul copilului nu va mai oglindi aceeași stare de durere și agitație. Practic, producem o vindecare care, în timp, se va vedea la nivelul societății. Dacă nu intervenim, din lipsă de instrumente și mecanisme, copilul respectiv va deveni un adult cu multă suferință și dezechilibru, care se va manifesta în plan colectiv. De aceea spun că trebuie pornit de la firul ierbii și construite politici mult mai ample.
Cătălina Dumitrescu este psiholog clinician și psihoterapeut cu formare cognitiv-comportamentală, cu o experiență clinică de 29 de ani. Are un doctorat în științe psihologice și competențe în psihologia muncii. A lucrat cu copii cu nevoi speciale, din medii defavorizate, și cu persoane aflate în cămine pentru bătrâni. Timp de zece ani a lucrat ca psiholog clinician în spital, unde s-a îngrijit de starea psihică a pacienților cu afecțiuni oncologice și diferite diagnostice psihopatologice. A organizat și susținut grupuri de sprijin pentru persoanele diagnosticate cu cancer. A coordonat timp de șapte ani proiectul „Școala Părinților“, menit să ofere informații de specialitate și sprijin viitorilor părinți. A participat, împreună cu echipa de neurochirurgi condusă de doctorul Dan Șuiaga, la operații de tip awake brain surgery. În prezent lucrează ca psihoterapeut independent și nu mai locuiește în România. Scrie articole pentru Dilema veche și Observator cultural. A tradus cartea Ora inimii. Să ne conectăm aici și acum, de dr. Irvin D. Yalom și Benjamin Yalom (2024). Este autoarea volumului În interior. Momente de întâlnire cu tine însuți (2022); coautoare a volumului colectiv Suntem sănătoși la minte? Despre sănătatea psihică în România (2022); coautoare a volumului colectiv Ce vrăji a mai făcut pisica mea (2023) și autoarea volumului Aceiași noi. Când sensul viitorului e în trecutul nostru (2024).
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
In ceea ce priveste atitudinea, oarecum aroganta a unui psihoterapeut de formare cognitiv comportamentala fata de celelalte abordari ''pseudostiintifice'', inclusiv ideile lui Gabor Mate privind legatura dintre anumite tipologii emotionale/comportamentale cu anumite afectiuni, i-as recomanda doamnei psihoterapeut sa fie mai rezervata. In domeniul psihologiei ar trebui sa fim mai retinuti. Terpaia practicata de dansa a avut nevoie de 40 de ani pentru a fi validata stiintific, si inca sunt discutii privind criteriile de valiare si eficienta ei. Nu este exclus ca odata cu intelegerea mai profunda a relatiei dintre emotiile umane, functiile creierului, mediul inconjurator si raspsunsul organismului, aceste observatii ale lui Gabor Mate, de altfel in psiritul paradigmei biospihosociale, sa fie confirmate.
Ca psiholog recomand mai multa modestie. Psihologia pretinde statutul de știință, dar obiectul ei – mintea umană – este instabil, reflexiv și profund influențat de contextul cultural și relațional.
Spre deosebire de obiectele fizicii sau chimiei, psihicul nu poate fi izolat, repetat și măsurat în condiții identice.....prin urmare mai usor cu dihotomii de genul stiintific/pseudostiintific in psihologie.